† Duminica a 7-a a Paştelui (B): Martori uniți (omilie)

Martori uniți în Cristos Isus.

Evanghelia Ioan 17,11b-19: În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicând: „Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi! Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat şi i-am păzit şi nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Acum însă vin la tine şi spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr! Cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr”.

 

 

Omilie

 

Joia trecută, am sărbătorit Înălţarea Domnului Isus Cristos cel înviat. Acesta a fost ultima sa apariție în fața discipolilor. El a dispărut privirilor lor. Misiunea lui pe pământ a fost terminată. Cea a apostolilor deja începe. Sunt trimiși în lumea întreagă pentru a anunța vestea cea bună a Evangheliei. Mesajul este transmis din generaţie în generaţie. Este responsabilitatea noastră de a comunica în jurul nostru, în familiile noastre, în satele noastre, în cartierele noastre. Nimic nu ar trebui să oprească anunţul Cuvântului lui Dumnezeu. El este pentru toată lumea.

 

Prima lectură ne arată că această mărturie are nevoie de o comunitate organizată. Iuda nu mai este. Trebuie să fie înlocuit de un martor al învierii lui Isus. Alegerea acestui nou apostolul nu se face prin alegeri, dar printr-o chemare a Duhul Sfânt. Biserica lui Isus Cristos nu pot fi considerată ca un grup uman. Misiunea sa este de a retransmite în numele lui Dumnezeu Evanghelia lui Cristos. Prin urmare Duhului Sfânt îi aparţine să numească pe Matia. Duhul Sfânt este totdeauna prezent în viaţa Bisericii sale. El nu încetează niciodată să lumineze drumul nostru pentru ca să ne facă bărbaţi şi femei de credinţă.

 

A doua lectură este luat din prima Scrisoare a Sfântului Ioan. În momentul în care a fost scrisă, multe secte semănară discordie propunând interpretări false asupra lui Isus. Ioan intervine pentru a aminti un adevăr fundamental: că mărturia noastră este făcută credibilă, trebuie să fie în comuniune cu Dumnezeu. Este imposibil al iubi pe Dumnezeu fără a-i iubi pe toţi fraţii noştri. Mesajul Evangheliei nu poate fi transmis decât de creştini uniți printr-o legătură de iubire. Prin urmare trebuie să respingem rivalităţile, orice ranchiună, care sunt ca o contra-mărturie împotriva Bisericii. Creştinii împărțiți, care nu se opresc pentru a se critica unii împotriva altora, nu poate să inspire încredere. După gesturile noastre de iubire, de împărtășire și de solidaritate, vom fi recunoscuți ca discipoli al lui Cristos.

 

În Evanghelia noi am ascultat mare rugăciunea a lui Isus în momentul trecerii sale din lumea aceasta la Tatăl său. Preocuparea lui cea mare nu este de a ști cum este organizată Biserica, nici cum sunt celebrate sacramentele. El ştie că în ceea ce se va pune în practică nu este perfect, dar nu aceasta este ceea ce îl preocupă cel mai mult. Dar marea sa problemă este să rămână uniți: „Ca ei să fie una ca şi noi”. Să înțelegem bine, marea misiune a discipolilor lui Cristos, misiunea noastră de creştini, este de a fi martorii autentici ai lui Dumnezeu printre oameni.

 

Suntem trimiși de Isus pentru a comunica lumii iubirea care este în Dumnezeu. Marea sa întâietate este pentru cei mici, săraci, îndepărtați, toți cei care sunt respinși pentru trecutul lor. Prin noi, Dumnezeu le-a anunțat vestea cea bună și le-a dat înapoi bucuria și speranța. Ca și Isus, noi va trebui să iertăm și să dăm mărturie despre iubirea lui Dumnezeu pentru lume. Această misiune nu poate fi realizat decât de creștinii uniți.

 

Pentru a realiza această unitate, nu este vorba despre căutarea de compromisuri între ideile unora și cele ale altora. Ceea ce ni se cere este să ne adunăm în jurul lui Cristos şi de a ne uni în rugăciunea sa. Să nu așteptăm până vom fi desăvârșiți pentru a ne întoarce la el. El ne invită să ne alăturăm în rugăciunea sa pentru unitatea discipolilor săi. Ştim bine fragilitatea noastră, păcatul nostru. Trăim într-o lume care ne privește existând și nu iartă scandalurile din Biserică. Atunci, mai mult decât oricând, noi ne unim în rugăciune pentru unitatea și fidelitatea Bisericii. Primim iubirea care este în Dumnezeu ca el să transforme întreaga noastră viață. El însuși s-a rugat pentru noi ca să devenim iubire.

 

Această chemare ne îmbucură astăzi într-o lume care suferă de violenţă. Bărbaţi, femei şi copii sunt persecutaţi şi masacrați pentru credinţa lor în Cristos. Atunci când se duc duminica la liturghie, nu ştiu dacă se vor întoarce în viaţă. Dar nimic nu poate să-i despartă de iubirea care este în Dumnezeu.

 

În această duminică, noi te rugam, Doamne, pentru reconcilierea popoarelor, pentru progresul dreptății. Dă-ne forța și curajul pentru a lucra la construirea unei lumi mai drepte, mai fraterne, pentru o lume plină de iubire care este în tine.

 

(pr. Jean Compazieu [09.05.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5161-homelie-du-7eme-dimanche-de-paques-3/).

 

 

Sfântul Isidor Plugarul [15 mai]

Sfântul Isidor Plugarul (1110-1170)

Prin patru decrete emise în aceeaşi zi (12 martie 1622), Papa Grigore al XV-lea i-a ridicat la cinstea altarelor pe Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avila, Francisc Xaveriu, Filip Neri şi Isidor agricultorul. Ei au urcat pe culmea sfinţeniei străbătând drumuri foarte diferite. Isidor a realizat sfinţenia lucrând pământul. Locul său de naştere era oraşul Madrid, în care a văzut lumina zilei prin anul 1110; sărăcia l-a silit, chiar din tinereţe, să caute de lucru la ţară, oferindu-şi munca braţelor pentru cele necesare vieţii lui şi a familiei. Asemenea multor ţărani, se scula o dată cu cântatul cocoşilor, pentru a putea lua parte la Sfânta Liturghie înainte de începerea lucrului la câmp. Primul proprietar la care a găsit de lucru, un oarecare Vera, şi-a dat seama imediat de hărnicia şi corectitudinea lui. Totuşi, acest neobosit lucrător a fost acuzat de tovarăşii săi că „fuge de muncă”. Pentru a-şi face timp de rugăciune, spuneau ei plini de gelozie, Isidor îşi părăseşte locul de muncă. Era adevărat că-i plăcea să petreacă mai mult timp în rugăciune, dar ora oferită lui Dumnezeu o recupera prin hărnicia cu care folosea celălalt timp, sub razele arzătoare ale soarelui. Proprietarul totuşi i-a cerut să-i dea întreaga recoltă de pe porţiunea luată în arendă şi să renunţe de a se mai ruga în timpul lucrului. Dumnezeu a răsplătit răbdarea umilului său servitor, înmulţind în chip miraculos puţinul grâu care îi mai rămăsese în hambar.

Întorcându-se la căsuţa sa din Madrid, a fost angajat de un alt proprietar, mai înţelegător, pe nume Juan Vargas, care l-a luat să-i fie mâna lui dreaptă.

Ajuns iarăşi ţinta vorbelor răutăcioase ale celorlalţi muncitori, Isidor primeşte în linişte şi această încercare, fără să protesteze. Vargas, voind să se convingă singur cum stau lucrurile, se ascunde aproape de locul unde lucra Isidor. A văzut atunci cum el se aşeza în genunchi şi se ruga, iar puţin mai departe, a observat cum un înger conducea boii şi un altul ducea plugul. Din acea zi, stima faţă de Isidor s-a transformat într-o adevărată devoţiune. Isidor nu a căutat să obţină anumite avantaje personale de la bunăvoinţa stăpânului său, ci a continuat să lucreze pământul cu acelaşi zel ca mai înainte, împărţind celor mai săraci decât el din ceea ce câştiga cu sudoarea frunţii.

Întotdeauna avea ceva de dat celor nevoiaşi; chiar şi pentru păsări, arunca pe drumul înzăpezit pumni de grâu, fără să scadă conţinutul sacului. Îndată după moarte, prin anul 1170, contemporanii săi, din toate clasele sociale, au recunoscut că Isidor a fost nu numai un cultivator de pământ, dar şi un semănător de pace şi iubire. Regele Filip al II-lea, vindecat de o boală grea prin mijlocirea Sfântului Isidor, a devenit un mare susţinător al cauzei de canonizare, şi astfel, în anul 1622, la 12 martie, umilul agricultor este ridicat la cinstea altarelor şi propus ca model şi încurajare de trăire creştinească, nu numai pentru cei care stropesc pământul cu sudoarea lor, dar şi pentru capetele încoronate.

Deşi numele Isidor este de origine păgână (Isis este zeitate egipteană a fertilităţii şi a naturii, doron = dar; Isidor – dar al fertilităţii, al naturii), el a fost purtat de cel puţin zece sfinţi înscrişi în Martirologiul Roman, care ne dovedesc că harul lui Dumnezeu sfinţeşte şi firea omului, şi numele.

 

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1715/Sf-Isidor-Plugarul-m.aspx).

Înălțarea Domnului (cântă Nicu Wagner) [muzică sacră]

Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor

 

De Înălţarea Domnului Isus Cristos la cer sunt pomeniţi eroii – ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile – care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.

 

(sursa: https://poianasarata.wordpress.com/2011/06/02/salut-lume/).

 

Când eram eu mic, Ziua Eroilor era pe 9 mai. Îmi aduc aminte cum stăteam cu flori de primăvară în fața școlii, peste drum, unde au făcut un monument. Era ziua mea de naștere. Dar în vâltoarea zilei nu-mi mai dădeam seama.

 

 

Când am ajuns preot doar din '90 am început doar – alături de Biserica Ortodoxe Române – să celebrăm Ziua Eroilor, nu pe 9 mai, ci în ziua de Înălțarea Domnului Cristos la cer. Astăzi se merge în cimitir și se roagă pentru eroi și pentru frații și sororile noastre răposați.

Cristos s-a înățat!

 

Adevărat că s-a înățat!

 

Requiem aeternam dona ei, Domine,

et lux perpetua luceat ei.

Requiescat in pace. Amen.

 

Odihna cea veşnică dă-le-o lor, Doamne,

şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească,

şi se odihnească în pace. Amin.



† Înălțarea Domnului (B): Acel sfârşit care deschide drumul (omilie)

 

Evanghelia Marcu 16,15-20: În acel timp, Isus arătându-li-se celor unsprezece, le-a spus: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat. Acestea sunt semnele care îi vor însoţi pe cei care cred: în numele meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”. După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau.

Omilie

 

 

În fragmentul evanghelic din sărbătoarea Înălţării Domnului, Marcu încheie întreaga relatare evanghelică. O concluzie care nu închide, însă, discursul, ci îl deschide. Începe un drum nou, nu numai a lui Isus singur, dar al lui Isus şi al Bisericii sale. Dar care este acest drum? În ce direcţie poartă? Cum?

 

Este vorba înainte de toate de un drum universal: în toată lumea, la toată creatură, pretutindeni (cf. Mc 16,20). Fiecare om, oriunde ar fi şi oricărei rase i-ar aparţine, are dreptul de a auzi vestirea evangheliei. Pentru Isus – şi pentru misionarii săi – nu există apropiaţi şi îndepărtaţi, primii şi ultimii. Isus nu spune ucenicilor să-şi înceapă misiunea de la Ierusalim: îi trimite imediat în lumea întreagă.

 

Misiunea este aceea de „a predica”, un termen care merită o explicaţie. Nu înseamnă doar a ţine o instrucţie sau un îndemn sau o cuvântare edificatoare. Cuvântul „a predica” indică vestirea unui eveniment, a unei ştiri, nu a unei doctrine. Este vorba despre o ştire hotărâtoare: nu este doar o informare, ci o chemare. Este atât de adevărat că tocmai în primirea sa ori în refuzarea sa omul joacă destinul său: „va fi salvat”, „va fi condamnat” (Mc 16,16). Aceasta este o afirmaţie dură şi desigur trebuie înţeleasă cu precizările de rigoare. Dar este o afirmaţie care nu se poate şterge din evanghelie.

 

Evanghelia predicată devine credibilă şi vizibilă după semnele pe care le împlineşte ucenicul. Dar trebuie să fie vorba de semne care lasă să întrevedă puterea lui Dumnezeu, nu a omului. Şi trebuie să fie vorba despre semne care le reproduc pe cele împlinite de Isus: aceleaşi modalităţi, acelaşi stil, aceleaşi scopuri. Să nu se uite, apoi, că marele semn împlinit de Isus a fost viaţa şi moartea sa: miracolul unei dăruiri necondiţionate lui Dumnezeu şi oamenilor.

 

Isus a terminat drumul său şi acum şade la dreapta Tatălui, discipolii săi în schimb încep drumul lor, pleacă. Isus se ridică la cer şi discipolii săi pleacă în lume. Dar plecarea lui Isus nu este o adevărată absenţă, ci un alt mod al prezenţei sale: „Domnul lucra împreună cu ei şi întărea cuvântul” (Mc 16,20).

 

O ultimă observaţie: Isus „i-a dojenit pe ucenicii din cauza necredinţei lor şi a împietririi inimii” (Mc 16,14). Le reproşează ucenicilor săi necredinţa şi cu toate acestea îi trimite să predice în lumea întreagă. Un contrast suprinzător. Ucenicul poate slăbi dar nu poate slăbi fidelitatea lui Isus faţă de ai săi. De aceea drumul Bisericii rămâne, în ciuda a toate, un drum deschis şi bogat în posibilităţi.

(pr. Bruno Maggioni [28.05.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=7256).
  

Sfânta Fecioară Maria de la Fatima [13 mai]

La 5 mai 1917, în timpul Primului Război Mondial, Papa Benedict al XV-lea îi invita pe catolicii din lumea întreagă să se unească într-o cruciadă de rugăciuni, pentru a obţine pacea prin mijlocirea Maicii Domnului. După opt zile, Preacurata Fecioară Maria aducea oamenilor răspunsul său, arătându-se în ziua de 13 mai la trei copii portughezi, care îşi păşteau oile în locul numit Conca di Iria: Lucia, în vârstă de 10 ani, Francisc, de 9 ani, şi Iacinta, de 7 ani. Doamna în haine cernite şi cu faţa întristată le-a cerut să revină în acel loc în ziua de 13 a fiecărei luni. Lucia, cea mai mare dintre ei, le-a recomandat verişorilor să nu spună nimic acasă. Iacinta nu a putut ţine secretul şi, la data de 13 a lunii următoare, 13 iunie, cei trei păstori nu mai erau singuri la întâlnire.

 

 

La 13 iulie, Lucia nu mai avea curajul să meargă la întâlnirea cu Doamna, deoarece părinţii o mustraseră foarte aspru; s-a lăsat totuşi convinsă de Iacinta; la această arătare, Maica Domnului a promis un miracol extraordinar, care va face ca oamenii să creadă cuvintele celor trei copii. În ziua de 13 august, micuţii vizionari, prinşi şi încarceraţi de autorităţile locale, nu au putut fi prezenţi la Conca di Iria. În schimb, la 13 octombrie, ultima întâlnire, peste 60.000 de persoane erau de faţă la locul arătărilor, fiind martore ale miracolului anunţat: se părea că soarele s-a desprins de pe cer şi, rotindu-se cu o viteză ameţitoare, împrăştia gigantice flăcări multicolore; fenomenul a fost înregistrat pe pelicule fotografice până la distanţe de peste 30 de kilometri. Preacurata Fecioară Maria, întărind mesajul cu o succesiune de miracole din ce în ce mai mari, a dat răspunsul său, care îi angajează pe toţi creştinii: „Recitaţi Rozariul în fiecare zi; rugaţi-vă mult şi faceţi sacrificii pentru sărmanii păcătoşi, deoarece mulţi ajung în infern, pentru că nu este nimeni care să se roage şi să se sacrifice pentru ei... Războiul se va sfârşi peste puţin timp, dar dacă nu se încetează cu ofensele grave la adresa lui Dumnezeu, nu va trece mult timp şi va începe un altul, mult mai greu... Îndepărtaţi păcatul din viaţa voastră personală şi lucraţi pentru eliminarea lui din viaţa altora, colaborând astfel cu Isus la răscumpărarea neamului omenesc”. Împlinirea ameninţării referitoare la cel de Al Doilea Război Mondial a readus mesajul de la Fatima în atenţia lumii creştine.

 

 

În anul 1946, în prezenţa delegatului Sfântului Părinte Papa şi a unei mulţimi de peste 800.000 de persoane, s-a făcut încoronarea solemnă a statuii de la Fatima; în 1951, Papa Pius al XII-lea a hotărât ca încheierea „Anului Sfânt” să aibă loc la Fatima.

 

Sor Lucía (1907-2005)

Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la prima apariţie a Maicii Domnului, în ziua de 13 mai 1967, Papa Paul al VI-lea a venit personal la Fatima, unde era aşteptat de peste un milion de pelerini care petrecuseră noaptea în rugăciune, avându-o în mijlocul lor şi pe Lucia, singura supravieţuitoare dintre fericiţii vizionari.

 

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1713/Sf-Fecioara-Maria-de-la-Fatima-.aspx).

„Iubește-mă așa cum ești!” [Isus vorbește unui suflet - monsenior Lebrun]

 

 

Iubirea spune: „Cunosc mizeria ta, lupta şi suferinţele sufletului tău, deficienţele şi infirmităţile trupului tău; cunosc laşitatea ta, păcatele tale şi totuşi îţi spun: «Iubeşte-mă aşa cum eşti!»

Dacă aştepţi să fi un înger pentru a te abandona iubirii, nu mă vei iubi niciodată. Chiar dacă eşti laș în practicarea datoriei şi a virtuţii, dacă vei cadea deseori în acele greşeli pe care ai vrea să nu le faci niciodată, nu-ţi voi îngădui să nu mă iubeşti. Iubeşte-mă aşa cum eşti.

În orice împrejurare și în orice situație vei fi, favorabilă sau în ariditate, în încredere sau în neîncredere, iubeşte-mă aşa cum eşti…

Vreau iubirea inimii tale sărmane; dacă aştepti să fii desăvârşit, nu mă vei iubi niciodată.

Nu voi putea, oare, face eu din orice fir de nisip un înger, în care să radieze puritatea, nobleţea şi iubirea? Nu sunt eu oare Atotputernicul? Şi dacă îmi place să-i las într-un nimic pe cei mai admirabili şi aș prefera iubirea inimii tale săracăcioasă, nu sunt eu oare stapânul iubirii mele?

Fiul meu, lasă-mă să te iubesc. Vreau inima ta. Bineînțeles, vreau cu timpul să te transform, dar, pentru moment, te iubesc aşa cum eşti… Și eu doresc ca și tu să faci acelaşi lucru. Eu vreau să văd cum se ridică iubirea din cele mai ascunse unghere ale sărăciei şi mizeriei tale. Iubesc în tine şi slabiciunea ta, iubesc dragostea săracilor şi a celor din mizerie; vreau ca din aceste zdrențe să se înalțe mereu un mare strigăt: Isuse, te iubesc.

Vreau să fie unicul cântec al inimii tale. Nu am nevoie nici de ştiinţa ta, nici de talentul tău. Un singur lucru mă interesează: să te văd că lucrezi cu iubire. Nu virtuţile tale sunt cele pe care le doresc. Dacă ți le voi da eu, eşti atât de slab încât ar alimenta orgoliul tău propriul. Nu te preocupa de aceasta. Aș putea să-ți dăruiesc lucruri mult mai mari. Nu, voi fi servitorul înutil. Îți vei lua chiar puținul pe care îl ai… pentru că te-am creat numai pentru iubire. Astăzi stau la poarta inimii tale, ca un cerșetor, eu Regele Regilor! Bat și aștept! Grăbește-te ca să-mi deschizi! Nu atașa mizeria ta. Dacă tu ai cunoaște cu desăvârșire sărăcia ta, ai muri de durere! Ceea ce m-ar fi îndurerat la inima ar fi să văd că te îndoieşti de mine şi că îţi lipsește încrederea.

 

Vreau ca tu să te gândeşti la mine în orice ora din zi şi din noapte; vreau să faci chiar faptele cele mai neînsemnate numai din iubire. Contez pe tine pentru a-mi da bucuria. Nu te preocupa că nu ai virtuți: îți voi da pe ale mele. Când ai să suferi, îți voi da eu forța.

Mi-ai dat iubirea ta, îți voi da să știi să iubești dincolo decât poţi tu visa… Dar aminteşte-ţi… Iubeşte-mă aşa cum eşti.

Ți-am dat-o pe Maria, Mama mea. Depășește, depășește totul din inima sa atât de curată. Orice s-ar întâmpla, nu aştepta să fi sfânt pentru a te abandona iubirii. Nu mă vei iubi niciodată… Haide! Iubește-mă așa cum ești!”

 

(Monsenior Lebrun; trad. de pr. Isidor Chinez).

  

 

„Amami come sei!” [Gesù parla a un’anima - di monsignor Lebrun]

 

 

 

 

Amami come sei (Monsignor Lebrun)

 



 

Conosco la tua miseria, le lotte e le tribolazioni della tua anima, le deficienze e le infermità del tuo corpo: so la tua viltà, i tuoi peccati, e ti dico lo stesso: „Dammi il tuo cuore! Amami come sei!”

Se aspetti di essere un angelo per abbandonarti all'amore, non amerai mai. Anche se sei vile nella pratica del dovere e della virtù, se ricadi spesso in quelle colpe che vorresti non commettere più, non ti permetto di non amarmi. Amami come sei!

In ogni istante e in qualunque situazione tu sia, nel fervore o nell'aridità, nella fedeltà o nella infedeltà, amami... come sei…

Voglio l'amore del tuo povero cuore; se aspetti di essere perfetto, non mi amerai mai. Non potrei forse fare di ogni granello di sabbia un serafino radioso di purezza, di nobiltà e di amore…? Non sono Io l'Onnipotente…? E se mi piace lasciare nel nulla quegli esseri meravigliosi e preferire il povero amore del tuo cuore, non sono Io padrone del mio amore?

Figlio mio, lascia che ti ami, voglio il tuo cuore. Certo voglio col tempo trasformarti ma per ora ti amo come sei… E desidero che tu faccia lo stesso. Io voglio vedere dai bassifondi della miseria salire l'amore. Amo in te anche la tua debolezza, amo l'amore dei poveri e dei miserabili; voglio che dai cenci salga continuamente un gran grido: „Gesù ti amo!”

Voglio unicamente il canto del tuo cuore, non ho bisogno né della tua scienza, né del tuo talento. Una cosa sola m'importa, di vederti lavorare con amore. Non sono le tue virtù che desidero; se te ne dessi, sei così debole che ali­menterebbero il tuo orgoglio; non ti preoccupare di questo.

Avrei potuto destinarti a grandi cose; no, sarai il servo inutile; ti prenderò persino il poco che hai… perché ti ho creato soltanto per l'amore. Oggi sto alla porta del tuo cuore come un mendicante, io il Re dei Re! Busso e aspetto! Affrettati ad aprirmi! Non allegare la tua miseria. Se tu conoscessi perfettamente la tua indigenza, morresti di dolore!  

Ciò che mi ferirebbe il cuore sarebbe di vederti dubitare di me e mancare di fiducia. Voglio che tu pensi a me ogni ora del giorno e della notte; voglio che tu faccia anche l’azione più insignificante solo per amore.  

Conto su di te per darmi gioia… Non ti preoccupare di non possedere virtù: ti darò le mie. Quando dovrai soffrire, ti darò la forza. Mi hai dato l’amore, ti darò di saper amare al di là di quanto puoi sognare… Ma ricordati… Amami come sei…

Ti ho dato mia Madre! Fa passare, fa passare tutto dal suo Cuore così puro. Qualunque cosa accada, non aspettare di essere santo per abbandonarti all’amore. Non mi ameresti mai… Va! Amami come sei! (mons. Lebrun).

Gândul zilei

Cesare Pavese (1908 –1950)

 

„...după ce-am renunţat la toate,

devin uriaşe lucrurile mici

care încă ne mai rămân”

(de Cesare Pavese).

 

„...avendo rinunciato a tutto,

giganteggiano le piccole

cose che ancora ci restano.“

(di Cesare Pavese).

Ierusalim în timpul lui Isus Cristos

Ziua Europei [9 mai]

Imnul Europei

Steagul Europei

În fiecare an, la 9 mai, se serbează Ziua Europei, rămasă în istorie și sub numele de „Ziua Schuman”. La 9 mai 1950 ministrul francez de externe, Robert Schuman, propunea un plan de colaborare economică între Franța și Germania, pentru eliminarea rivalitaților seculare dintre cele doua state.

 

 

Schuman a facut a facut primul pas spre crearea a ceea ce este astazi Uniunea Europeana (UE). La doar cinci ani după sfârsitul celui de-al Doilea Război Mondial, a propus crearea unei institutii europene care să centralizeze și să gestioneze producția de cărbune și oțel, în urma căreia la 1 ianuarie 1952 a luat ființa Comunitatea Europeana a Carbunelui și Oțelului (CECO). La 25 martie 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma, a luat naștere Comunitatea Economica Europeana, devenita Uniunea Europeana în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993. Declaratia Schuman a stat la baza amplului proces de construcție a unei Europe unite.

Imnul european

 

Melodia care simbolizează UE este un extras din Simfonia a IX-a compusă în 1823 de Ludwig Van Beethoven, compozitorul care a decis să transpună în muzică versurile poemului „Odă bucuriei”, scris de Friedrich von Schiller în 1785.

 

Imnul simbolizează nu numai Uniunea Europeană, ci Europa în sens mai larg. Poemul „Odă bucuriei” exprimă viziunea idealistă a lui Schiller, care își dorea ca toți oamenii să se înfrățească - viziune împărtășită și de Beethoven.

 

În 1972, Consiliul Europei a transformat „Oda bucuriei” în propriul său imn. În 1985, liderii europeni l-au adoptat ca imn oficial al Uniunii Europene. Fără cuvinte, în limbajul universal al muzicii, acest imn dă glas idealurilor europene de libertate, pace și solidaritate.

Imnul european nu își propune să înlocuiască imnurile naționale ale țărilor membre, ci să celebreze valorile lor comune. Imnul este interpretat în cadrul ceremoniilor oficiale la care este reprezentată Uniunea Europeană și, în general, la diferite evenimente cu caracter european.

 

(sursa: http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ce-sarbatorim-de-fapt-de-ziua-europei-orasul-care-de-azi-candideaza-la-titlul-de-capitala-culturala-europeana.html; http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/anthem/index_ro.htm).

Ziua Regalității [10 mai]

Regele Carol I al României

 

Astăzi, 10 mai, este Ziua Regalității.

Pe 10 mai 1866,

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen

a fost proclamat domnitor al României.

15 ani mai târziu, în 1881,

Carol devenea rege,

iar România monarhie.

 

Data de 10 mai marchează trei momente importante din istoriografia României: începutul domniei lui Carol I, Independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării. Din aprilie anul acesta, ziua de 10 mai este şi zi de sărbătoare naţională, printr-o decizie a Camerei Deputaţilor.

10 mai, Ziua Regalităţii, a fost ziua naţională a României din 1866 până în 1947, până la venirea comuniştilor la putere. În timpul regimului comunist, sărbătoarea de 10 mai a fost ştearsă din memoria colectivă, iar când se vorbea despre independenţă se invoca discursul lui Mihail Kogălniceanu din Parlament, rostit la 9 mai. Astăzi, 10 mai este Ziua Regelui, fiind sărbătorită în primul rând de familia regală, iar începând de anul acesta, printr-un proiect adoptat de Camera Deputaţilor, data de 10 mai este şi zi de sărbătoare naţională.

 

Regile Mihai și regina Ana
(18 septembrie 2008)

 



Ziua Regalităţii:

10 mai 1881,

încoronarea Principelul Carol.

 

De altfel, proclamarea Independenţei la 10 mai 1877 este argumentul principal pentru care unii istorici susţin că şi astăzi Ziua Naţională a României ar trebui să fie pe 10 Mai. Alţi istorici sunt mai puţin categorici, dar atrag atenţia că ziua de 10 mai trebuie marcată ca una dintre cele mai faste din istoria naţională. Şi asta pentru că, la 10 mai 1881, Parlamentul a votat transformarea ţării din principat în regat, iar Principele Carol a fost încoronat rege al României.

 

Ca zi naţională, 10 mai era sărbătorită de toţi românii, care luau parte la celebra bătaie de flori de la şosea. Celebrarea Zilei de 10 mai a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de ocupaţia germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forţată a regelui Mihai din 1947.

(sursa: http://adevarul.ro/cultura/istorie/ziua-regalitatii-10-mai-ziua-tripla-semnificatie-istorica-1_554e4f3ecfbe376e3505890b/index.html).

Ave Maria - cântă surorile benedictine [gregorian]