XX (B): În acea Pâine este adevărul lui Isus

În acest fragment din evanghelia lui Ioan (6,52-59), pâinea nu simbolizează numai Cuvântul lui Isus care trebuie primit în credinţă, dar sacramentul Euharistiei. Cuvintele cele mai repetate sunt de fapt „trupul şi sângele” şi „a mânca şi a bea". Dar după ce am înţeles aceasta, este important a nu uita că discursul lui Isus a voit în mod intenţionat să unească cele două teme: Cuvântul şi sacramentul. El le-a unit până acolo că nu se vede unde se termină unul şi începe celălalt.

Ioan nu ia în consideraţie doar Euharistia sacrament, dar şi (aşa cum ar trebui să fie!) întreaga existenţă a lui Cristos şi proiectul de viaţă al ucenicului. În gestul euharistic este întreaga întrupare care îşi găseşte explicaţia: gestul euharistic este revelator al „adevărului” lui Isus în întregime. Unele expresii cum sunt „coborâtă din cer”, „dăruită de Tatăl” se referă la originea lui Isus, la întrupare; altele ca „trup şi sânge”, „dat pentru viaţa lumii” se referă la ministerul lui Isus, la pătimire şi la crucea sa. Reflecţia lui Ioan cuprinde aşadar întreaga existenţă a lui Isus şi îi descoperă în profunzime semnificaţia: Isus este cel care vine din cer, Isus este cel care se oferă pentru viaţa lumii. Sunt două aspectele care-l definesc pe Isus în persoana sa şi în misiunea sa: originea sa divină (Fiul lui Dumnezeu şi darul Tatălui) şi semnificaţia sa pentru noi (este pâinea care dă viaţă, este mântuirea noastră). Şi mai sunt două aspecte care-l definesc pe ucenic: un fiu al lui Dumnezeu în slujirea fraţilor.

Iubirea

“In miezul celor mai sterile ceasuri pe care le-am trait, nu exista, daca voi cerceta atent, decât aceeaşi greşeală repetată în forme diferite: n-am înţeles că, tot ceea ce n-am iubit la timp, am pierdut”. (Scrisori imaginare. A sasea iubire).

De ce dispare dragostea după un timp, de ce doi oameni care s-au iubit ajung să se urască, să-şi creeze zile negre unul altuia ori să cunoască suferinţe interioare de neimaginat?

Unde piere frumuseţea şi atracţia de la început, căldura şi blândeţea, unde se rupe lanţul virtuos al vieţii care pulsa in inimile îndrăgostiţilor, de vreme ce iubirea este atât de puternică? Nu-i aşa că experienţa umană în dragoste ne convinge cu vârf şi îndesat că dragostea dispare si, dacă dispare, merită să n-o alegem?

Poate că nu-i aşa de important să iubim, de vreme ce iubim vreo doi-trei ani şi apoi ne întoarcem la apatie, la singurătate, la instabilitate emoţională şi la dorinţa de a întâlni din nou iubirea?

Poate că experienţa vieţii ne convinge să alegem un partener pe alte criterii decât iubirea de vreme ce iubirea oricum se „termină”?

De fapt, dragostea nu dispare, dar dispare cu certitudine capacitatea minţii de a o percepe! Iubirea – în forma ei divina, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginăm. Este puterea care ţine universul întreg într-o ordine firească. Este puterea care-i dă viaţă seminţei şi puterea fără de care niciunul dintre noi n-am putea respira nici măcar o secundă.

Mergeţi la Georges Bernanos!



Georges Bernanos (1888-1948)

Georges Bernanos este un scriitor francez citit şi preţuit în lumea catolică. În România i-au fost traduse până acum două romane: Un preot de ţară (ed. Allfa, 1999) şi O crimă (ed. Humanitas, 2004). Trebuie să recunoaştem că lansările acestor două scrieri în librăriile noastre nu au atras atenţia publicului într-un mod deosebit. Numele autorului abia dacă depăşeşte cu puţin cercul de cititori ai României literare. Comentariile critice în revistele de specialitate sunt quasi-nule, iar referinţele teologice şi spirituale sporadice. Ici-colo se aminteşte de numele lui, pe la unele întâlniri teologico-pastorale sau pe la vreo predică de hram. Şi totuşi, Bernanos este un mare scriitor. De ce nu se bucură de mai multă popularitate? Pentru că e catolic şi francez? Pentru că meditează asupra unor teme existenţiale pe care cultura românească nu le-a găzduit (încă)? Pentru că nu se mai citeşte sau nu mai există interes pentru marea literatură universală? Poate că da.

Venind dintr-o altă direcţie decât aceea a ignoranţei şi a indiferenţei faţă de Georges Bernanos, lucrarea părintelui Isidor Chinez – Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos – completează un gol şi lansează o provocare.

Maria, Doamna Pâinii

 

Maria Neprihănită,

îmi place să te contemplu şi

a te numi „femeia pâinii”.

Te laud

pentru că eşti brutăreasa

Pâinii Divine.

Sânul tău este cuptorul

unde, cu ajutorul căldurii Iubirii,

a crescut acela care a spus:

„Eu sunt Pâinea Vie”.

 Tu, care eşti cuptorul arzând,

face să crească în mine bucuria

de a gusta intimitatea cu fiul tău.

Lectio Divina: Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului

Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei

şi lumină pentru cărările mele

(Psalmul 119,105)

TEXTUL BIBLIC: Luca 1,39-56

Maria o vizitează pe Elisabeta

39 În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii. 40 Ajunsă acolo, a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. 41 Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt 42 şi a strigat cu glas tare: - Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău. 43 Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? 44 Căci, iată, cum au ajuns la urechile mele cuvintele salutului tău, a tresărit pruncul în sânul meu. 45 Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul!

Maria îl laudă pe Dumnezeu

46 Atunci Maria a spus: «Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul

47 şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu,

48 căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, 49 căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, al cărui nume este sfânt. 50 Milostivirea lui dăinuie din neam în neam peste cei ce se tem de dânsul. 51 El arată puterea braţului său; risipeşte pe cei mândri în inima lor. 52 Dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi înalţă pe cei smeriţi. 53 Pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri,iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale. 54 A sprijinit pe slujitorul său Israel, amintindu-şi de îndurarea sa, 55 după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci».

56 Şi a rămas Maria trei luni împreună cu Elisabeta; apoi s-a întors acasă.

Salve Mater Misericordiae

Salve máter misericórdiæ,

Máter Déi, et máter véniæ,

Máter spéi, et máter grátiæ,

máter pléna sanctæ lætítiæ.

O María!

1. Sálve, décus humáni géneris,

Sálve Vírgo dígnior céteris,

Quæ vírgines ómnes transgréderis,

et áltius sédes in súperis,

O María!

* Salve máter misericórdiæ,...

Adormirea Maicii Domnului (15.08.2012)

„Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos”. Aceste cuvinte îndepărtează enigma existenţei umane: existenţă pentru moarte şi destinată morţii, sau existenţă (= om) pentru viaţă şi destinată vieţii? Desigur, „instinctul inimii sale îl face (pe om) să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă” (GS 18). Numai în lumina învierii lui Cristos omul atinge certitudinea că „Dumnezeu... l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze de el cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de viaţă dumnezeiască nepieritoare” (GS 18). Apostolul ne-a zis: „toţi vor primi viaţa în Cristos” din moment ce „Cristos a înviat din morţi, fiind dintre cei morţi, cel dintâi care a înviat”.

Cel dintâi: primul dintr-o serie, începutul unui har care va fi dăruit oricărui om care crede.

Celebrând astăzi ridicarea persoanei Mariei în gloria veşnică, în toată realitatea sa, trup şi suflet, noi celebrăm puterea învierii lui Cristos. Acesta nu a voit ca Aceea care l-a născut să fie victima putrezirii din mormânt atunci când şi-a terminat zilele pe acest pământ. Maria a fost făcută cu trupul şi sufletul să posede viaţa divină veşnică. În ea victoria lui Cristos asupra morţii a fost deja atestată în toată splendoarea sa. Preamărind-o astăzi pe Maria, noi mărturisim credinţa noastră în învierea lui Cristos ca şi cauză exemplară a victoriei noastre asupra morţii.

Mântuirea oamenilor

1. Adresându-vă urarea mea cordială de bun venit şi un afectuos salut, vreau să-mi exprim aprecierea pentru lucrările Congresului vostru internaţional, mulţumind părinţilor Passionişti că au promovat această iniţiativă oportună în cursul Anului Jubiliar al Mântuirii.

Mă bucur pentru tema aleasă: „Înţelepciunea crucii astăzi”, oprindu-vă în special asupra cuvintelor sfântului petru relatate de Faptele Apostolilor: „În nimeni altul nu este mântuire, decât în Isus Cristos” (Fap 4,12).

Cu aceste cuvinte, Petru în faţa sinedriului declara ceea ce Biserica astăzi, la sfârşitul celui de al doilea mileniu al Răscumpărării, repetă societăţii contemporane, împlinind datoria sublimă de animatoare a lumii (AA 5; cf. Ep. Ad Diognetum, 6,1: PG 2, 1173), şi „sacrament de mântuire” (GS 43; cf. LG 11): acea mântuire care este împlinită de cel care a venit ca să ne dea viaţa şi să ne-o dea din plin (In 10,10), scoţând-o din plinătatea sa nesecată (In 10,16), căci pentru prin el toate au fost create, toate subsistă în el, în timp ce el primatul asupra tutuor, care-l face Mediatorul prin excelenţă (Gal 3,20; Col 1,16-18), Vestitorul păcii (Ef 2,17), unicul Rege (Mt 2,2; 21,5; 27,37; Mc 15,26; In 18,37; 19,14.19) şi Domn (Mc 10,25; In 13,13; 20,28), Păstor (In 10,11.14.16) şi Învăţător (Mt 23,8; In 13,14), Viaţa şi Învierea (In 11,25).

Mântuirea pe care o oferă este aşadar respect şi apărare, recuperare şi potenţare a tuturor valorilor, care în persoana umană transcend orice limită a creaţiei vizibile, şi în Cristos participă la demnitatea infinită a Cuvântului în cea mai sublimă „reîntoarcere” a întregii creaţii în „sânul Tatălui”.

2. Evident, „mântuirea” în misterul creştin presupune o cădere – păcatul originar – care a avut gravitatea de a fi „vina” înţeleasă ca refuz a tot ceea ce a dăruit Dumnezeu omului făcându-l stăpânul creaţiei, prietenul îngerilor, şi destinat fericirii veşnice (cf. Gal 4,7; Rm 8,17; Ev 2,6-8). Acum, în Cristos, Dumnezeu Tatăl s-a dat pe sine însuşi şi în el a mântuit toate: „El nu l-a trimis pe Fiul în lume ca să judece lumea, dar ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17).

XIX (B): Întoarcerea la izvoare

E Ziua Domnului. Aminteşte Catehismul Bisericii Catolice: Celebrarea duminicală a Zilei şi a Euharistiei Domnului este în centrul vieţii Bisericii. „Duminica, în care, în numele tradiţiei apostolice, este celebrat Misterul pascal, trebuie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă”. Această practică a adunării creştine datează de la începuturile epocii apostolice. Scrisoarea către evrei reaminteşte: „Nu părăsiţi adunarea, aşa cum au unii obiceiul; ci încurajaţi-vă unii pe alţii” (Evr 10,25). Tradiţia păstrează amintirea unui îndemn mereu actual: „Veniţi devreme la biserică, apropiaţi-vă de Domnul şi mărturisiţi-vă păcatele, căiţi-vă în rugăciune (...). Luaţi parte la sfânta şi dumnezeiasca liturghie, terminaţi-vă rugăciunea şi nu plecaţi înainte de încheiere (...). Am spus deseori: această zi vă este dată pentru rugăciune şi odihnă. Este ziua pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa (CBC 2177-2178).

Într-adevăr, „izvor şi culme a întregii vieţi creştine (…) Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăşi (…) Prin celebrarea euharistică noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică, atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi. Pe scurt, Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre după cum afirmă Sfântul Irineu: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rându-i, confirmă modul nostru de a gândi” (Cf CBC 1324-1327).