E Ziua Domnului. Aminteşte Catehismul Bisericii Catolice: Celebrarea duminicală a Zilei şi a Euharistiei Domnului este în centrul vieţii Bisericii. „Duminica, în care, în numele tradiţiei apostolice, este celebrat Misterul pascal, trebuie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă”. Această practică a adunării creştine datează de la începuturile epocii apostolice. Scrisoarea către evrei reaminteşte: „Nu părăsiţi adunarea, aşa cum au unii obiceiul; ci încurajaţi-vă unii pe alţii” (Evr 10,25). Tradiţia păstrează amintirea unui îndemn mereu actual: „Veniţi devreme la biserică, apropiaţi-vă de Domnul şi mărturisiţi-vă păcatele, căiţi-vă în rugăciune (...). Luaţi parte la sfânta şi dumnezeiasca liturghie, terminaţi-vă rugăciunea şi nu plecaţi înainte de încheiere (...). Am spus deseori: această zi vă este dată pentru rugăciune şi odihnă. Este ziua pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa (CBC 2177-2178).
Într-adevăr, „izvor şi culme a întregii vieţi creştine (…) Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăşi (…) Prin celebrarea euharistică noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică, atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi. Pe scurt, Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre după cum afirmă Sfântul Irineu: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rându-i, confirmă modul nostru de a gândi” (Cf CBC 1324-1327).
Într-adevăr, „izvor şi culme a întregii vieţi creştine (…) Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăşi (…) Prin celebrarea euharistică noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică, atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi. Pe scurt, Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre după cum afirmă Sfântul Irineu: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rându-i, confirmă modul nostru de a gândi” (Cf CBC 1324-1327).
1. Intrarea în rugăciunea Bisericii. După această scurtă întoarcere la baza catihetică, intrăm în rugăciunea Bisericii şi spunem cu psalmul 73 la antifonul intrării: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău şi nu da uitării pe cei săraci din poporul tău. Ridică-te, Dumnezeule, în apărarea cauzei tale, nu uita strigătele celor care te caută!”
În această plângere se exprimă sufletul unui popor rănit care se simte alungat chiar şi de Dumnezeu. Cei întorşi din exil (538-520 î.d.C.) sau iudeii persecutaţi de Antioh al IV-lea Epifaniu (167-164 î.d.C.) îşi jelesc sanctuarul profanat de păgâni. Oare Domnul a uitat de legământ şi de faptele minunate săvârşite odinioară pentru a-şi elibera poporul, pentru a-l susţine în timpul peregrinării prin pustiu şi pentru a-i deschide Pământul Făgăduinţei? Nu este el oare stăpân peste viaţa lumii?
Tocmai acest trecut nu lasă să se piardă speranţa şi îngăduie încrederea într-un viitor mai bun...Un viitor şi pentru neamul nostru! Adu-ţi aminte, Doamne!
2. La izvoarele credinţei. A trăi mereu, a fi viu pentru totdeauna este visul fiecărui om: un vis ce se exprimă în felurite moduri prin riturile tuturor religiilor. În Taoismul chinez (religia sau arta unirii şi trăirii în armonie cu Tao) sunt sugerate mâncăruri şi tehnici pentru o viaţă lungă, ce se reprezintă în New Age-ul occidental din vremea noastră. Într-un curent al Budismului tibetan, denumit Tantra, există chiar rituri de unire între bărbat şi femeie ce urmăresc trăirea îndelungată.
Împotriva acestei străvechi dorinţe a omului de a trăi pentru totdeauna, stă realitatea crudă a unui om care, aşa cum scrie filozoful german Martin Heidegger (1889-1976), „se naşte pentru moarte”, încă din prima sa clipă de viaţă, începe drumul spre moarte.
În faţa acestei realităţi dure există o dublă modalitate de a reacţiona. Este cea a lui Lorenzino dei Medici (1513-1548) care se lansează în petreceri şi tot felul de excese pentru că „în privinţa zilei de mâine nu-i nici o siguranţă”. Şi cea a profetului Ilie (sec. IX î.d.C.) despre care citim în prima lectură luată din cartea întâi a Regilor 19,4-9. Căutat şi izgonit de mânia reginei Izabela ca un animal de pradă prin pustiu, Ilie îşi dorea moartea. Dormind sub un ienupăr şi trezit de două ori de un înger a văzut la căpătâi o turtă coaptă în spuză şi un urcior cu apă. „Scoală-te şi mănâncă fiindcă vei avea de făcut un drum lung”, i-a spus îngerul. „Ilie s-a sculat, a mâncat şi a băut; întărit cu această hrană, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la Horeb, muntele lui Dumnezeu”. A efectuat deci un pelerinaj la izvoarele Legământului lui Israel, la muntele Horeb sau Sinai, pentru a înfrunta cu o credinţă reînnoită restul vieţii sale.
3. Hrana lui Ilie. Este important să ne întoarcem la izvoarele credinţei noastre. Uneori este chiar necesar. Există momente din viaţă în care, constrânşi de împrejurări de diferită natură să facem un examen al trecutului nostru, ne dăm seama că suntem total dezorientaţi şi confuzi. Cu adevărat pierduţi. Se întâmplă atunci că ne întrebăm: În ce direcţie trebuie să continuu călătoria, drumul vieţii?Dacă întreprindem, fără a parcurge distanţe atât de mari, călătoria lui Ilie care este o întoarcere la izvoarele de la care am plecat, putem sesiza şi noi - cum citim în a doua lectură de azi luată din Scrisoarea Sfântului Paul către Efeseni 4,30-5,2, ceea ce înainte ne scăpase din vedere: prezenţa Duhului lui Dumnezeu, pe care de atâtea ori, poate în mod inconştient, l-am dezamăgit şi întristat (Ef 4,30).
Putem deveni conştienţi că, pe lângă alimentele pământeşti de care are nevoia viaţa noastră fizică, există şi o hrană cerească pe care Dumnezeu o dă în mod tainic celui care face drumul spre el. Tocmai această mâncare ne va da, aşa cum i s-a întâmplat lui Ilie, forţa pentru a depăşi oboseala călătoriei şi pentru a ajunge în sfârşit la izvoare.
4. Pâine peste pâine. Reflecţia despre reîntoarcerea la izvoare şi despre Pâinea vieţii ar fi incompletă dacă întoarcerea noastră la izvoare ar fi asimilată total cu cea a profetului. Ilie se întoarce la izvoarele credinţei sale pentru a relua cu mai multă vigoare lupta împotriva cultelor păgâne existente în Israel. Creştinul însă se întoarce la izvoare pentru a recupera evanghelia lui Isus, pe care a uitat-o, a tratat-o superficial sau a minimizat-o în viaţa sa.
La sfârşitul călătoriei va descoperi importanţa Pâinii vieţii, care se celebrează în liturghiile creştine, dar va descoperi şi că pe lângă Pâinea vieţii care este Cristos, există o altă pâine, cea materială, pe care el o mănâncă în fiecare zi, care vine tot de la Dumnezeu, e rod al pământului şi al muncii oamenilor şi pe care trebuie să o împartă cu cei săraci, aşa cum a făcut Isus.
Evanghelia este, în această privinţă, elocventă. Isus, după ce a înmulţit pâinile şi peştii pentru cei cinci mii de oameni care îl urmau, le-a poruncit ucenicilor să strângă firimiturile pentru ca nimic să nu se piardă (In 6,12). Dar, în cazul nostru, Evanghelia nu ia o turnură sociologică, ci atinge o temă pur evanghelică: pâinea pe care Dumnezeu ne-a dat-o este destinată şi pentru cei care nu au putut să stea la masa noastră. Celebrările noastre euharistice ne angajează şi la asta.
5. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, nu moare. Discursul lui Isus despre pâinea vieţii, ţinut în sinagoga din Cafarnaum, deşi urmează după înmulţirea pâinilor şi a peştilor, nu este un discurs euharistic, sau este doar în parte. Tema principală este cea a credinţei. Isus se prezintă ca ţinta finală a vieţii omului. Afirmaţia „Eu sunt pâinea vieţii” este urmată de „Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete” (In 6,35). Formula, pe lângă peremtorie, este şi ultimativă: destinul veşnic al oamenilor depinde de Isus.
Capitoul 6 al Evangheliei după Ioan are două părţi. În ele este utilizată o terminologie diferită. În timp ce până la v. 47 sunt folosite verbele credinţei: „a veni de la Dumnezeu, „a auzi, a-l vedea” pe Tatăl, „a fi învăţaţi” de Dumnezeu, „a merge” la Isus, şi fireşte, „a crede”, începând cu versetul 49 este introdus verbul „a mânca”, care este prezent de trei ori în Evanghelia de azi In 6,44-51.
Faptul nu trebuie să ne mire. Ioan, înainte de a fi un scriitor creştin, este un păstor preocupat să explice ucenicilor săi, că dacă a crede în Isus este important, acest act de credinţă trebuie orientat spre Euharistie, amintire, memorial şi sacrament peren al celui care „s-a coborât din cer pentru viaţa lumii”.
6. Credinţa în Isus pâinea vieţii. În prima parte a pasajului evanghelic, vv.44-47, la încheierea omiliei despre credinţa în Isus-pâinea vieţii, Ioan pune o întrebare: „Ce este credinţa? O decizie a minţii umane sau o iniţiativă divină, căreia îi corespunde consimţământul omului? Şi cum se întâmplă că unii nu ajung la actul de credinţă? Este ceea ce se întreabă mulţi creştini şi azi.Răspunsul îl găsim la Ioan într-o frază a lui Isus: „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l va atrage Tatăl, care m-a trimis” (v.44), urmată de o alta „Scris este în profeţi: ’Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu’” (v.45; Ier 31,34). Dar învăţaţi în ce mod? Ioan nu are dubii: numai prin Fiul, care „l-a văzut pe Tatăl” (v.46), o astfel de învăţătură este cu putinţă.
Ioan nu exclude faptul că Dumnezeu poate să-i înveţe pe fiii săi prin profeţi. El vrea doar să confirme ceea ce a precizat la începutul discursului din Carfanaum: „Căci pe el l-a însemnat Tatăl cu sigiliul său” (v.26). Nici un profet, dintre cei veniţi în lume, nu are pe el un atare sigiliu.
7. Isus, pâinea vieţii veşnice. În a doua parte a pericopei de azi vv.48-51, începe meditaţia euharistică a lui Ioan despre Isus-pâinea vieţii veşnice. După repetarea frazei programatice „Eu sunt pâinea vieţii” (v.48 şi v.35) şi după ce a amintit paralelismul dintre această pâine şi mana din pustiu (v.49), Ioan spune despre Isus: „Pâinea care coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare” (v.50). Tema este repetată de mai multe ori în continuarea lecturii acestui capitol 6. Astăzi versetul de încheiere aparţine lui Isus: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu" (v.51)
8. Euharistia, un sacrament complet: în ea este prezent Isus în misterul „întrupării” sale, în misterul morţii indurate şi oferite „pentru viaţa lumii”. Iar Ioan îl defineşte pe Isus foarte pe scurt: „darul lui Dumnezeu” (In 4,10) şi ne învaţă că acest dar poate fi înţeles de noi şi primit pe deplin numai în Euharistie. În Euharistie, de fapt, este cel care, fiind din veşnicie la Tatăl, a venit să-şi aşeze cortul între noi, pentru ca să primim har peste har (Cf In 1,1.14.16).
9. Credinţa în Isus şi Euharistia ne refac fără încetare puterile în strădania de a ajunge la Dumnezeu, ca şi turta coaptă în spuză pe care Domnul i-a trimis-o printr-un înger în pustiu marelui profet Ilie. Întărit cu acea pâine, profetul a mers până la Horeb, muntele lui Dumnezeu, izvorul neîntinat al credinţei adevărate.
Întăriţi cu pâinea vieţii pe care ne-o dă Cristos vom ajunge şi noi la muntele cel sfânt.
Tocmai acest trecut nu lasă să se piardă speranţa şi îngăduie încrederea într-un viitor mai bun...Un viitor şi pentru neamul nostru! Adu-ţi aminte, Doamne!
2. La izvoarele credinţei. A trăi mereu, a fi viu pentru totdeauna este visul fiecărui om: un vis ce se exprimă în felurite moduri prin riturile tuturor religiilor. În Taoismul chinez (religia sau arta unirii şi trăirii în armonie cu Tao) sunt sugerate mâncăruri şi tehnici pentru o viaţă lungă, ce se reprezintă în New Age-ul occidental din vremea noastră. Într-un curent al Budismului tibetan, denumit Tantra, există chiar rituri de unire între bărbat şi femeie ce urmăresc trăirea îndelungată.
Împotriva acestei străvechi dorinţe a omului de a trăi pentru totdeauna, stă realitatea crudă a unui om care, aşa cum scrie filozoful german Martin Heidegger (1889-1976), „se naşte pentru moarte”, încă din prima sa clipă de viaţă, începe drumul spre moarte.
În faţa acestei realităţi dure există o dublă modalitate de a reacţiona. Este cea a lui Lorenzino dei Medici (1513-1548) care se lansează în petreceri şi tot felul de excese pentru că „în privinţa zilei de mâine nu-i nici o siguranţă”. Şi cea a profetului Ilie (sec. IX î.d.C.) despre care citim în prima lectură luată din cartea întâi a Regilor 19,4-9. Căutat şi izgonit de mânia reginei Izabela ca un animal de pradă prin pustiu, Ilie îşi dorea moartea. Dormind sub un ienupăr şi trezit de două ori de un înger a văzut la căpătâi o turtă coaptă în spuză şi un urcior cu apă. „Scoală-te şi mănâncă fiindcă vei avea de făcut un drum lung”, i-a spus îngerul. „Ilie s-a sculat, a mâncat şi a băut; întărit cu această hrană, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la Horeb, muntele lui Dumnezeu”. A efectuat deci un pelerinaj la izvoarele Legământului lui Israel, la muntele Horeb sau Sinai, pentru a înfrunta cu o credinţă reînnoită restul vieţii sale.
3. Hrana lui Ilie. Este important să ne întoarcem la izvoarele credinţei noastre. Uneori este chiar necesar. Există momente din viaţă în care, constrânşi de împrejurări de diferită natură să facem un examen al trecutului nostru, ne dăm seama că suntem total dezorientaţi şi confuzi. Cu adevărat pierduţi. Se întâmplă atunci că ne întrebăm: În ce direcţie trebuie să continuu călătoria, drumul vieţii?Dacă întreprindem, fără a parcurge distanţe atât de mari, călătoria lui Ilie care este o întoarcere la izvoarele de la care am plecat, putem sesiza şi noi - cum citim în a doua lectură de azi luată din Scrisoarea Sfântului Paul către Efeseni 4,30-5,2, ceea ce înainte ne scăpase din vedere: prezenţa Duhului lui Dumnezeu, pe care de atâtea ori, poate în mod inconştient, l-am dezamăgit şi întristat (Ef 4,30).
Putem deveni conştienţi că, pe lângă alimentele pământeşti de care are nevoia viaţa noastră fizică, există şi o hrană cerească pe care Dumnezeu o dă în mod tainic celui care face drumul spre el. Tocmai această mâncare ne va da, aşa cum i s-a întâmplat lui Ilie, forţa pentru a depăşi oboseala călătoriei şi pentru a ajunge în sfârşit la izvoare.
4. Pâine peste pâine. Reflecţia despre reîntoarcerea la izvoare şi despre Pâinea vieţii ar fi incompletă dacă întoarcerea noastră la izvoare ar fi asimilată total cu cea a profetului. Ilie se întoarce la izvoarele credinţei sale pentru a relua cu mai multă vigoare lupta împotriva cultelor păgâne existente în Israel. Creştinul însă se întoarce la izvoare pentru a recupera evanghelia lui Isus, pe care a uitat-o, a tratat-o superficial sau a minimizat-o în viaţa sa.
La sfârşitul călătoriei va descoperi importanţa Pâinii vieţii, care se celebrează în liturghiile creştine, dar va descoperi şi că pe lângă Pâinea vieţii care este Cristos, există o altă pâine, cea materială, pe care el o mănâncă în fiecare zi, care vine tot de la Dumnezeu, e rod al pământului şi al muncii oamenilor şi pe care trebuie să o împartă cu cei săraci, aşa cum a făcut Isus.
Evanghelia este, în această privinţă, elocventă. Isus, după ce a înmulţit pâinile şi peştii pentru cei cinci mii de oameni care îl urmau, le-a poruncit ucenicilor să strângă firimiturile pentru ca nimic să nu se piardă (In 6,12). Dar, în cazul nostru, Evanghelia nu ia o turnură sociologică, ci atinge o temă pur evanghelică: pâinea pe care Dumnezeu ne-a dat-o este destinată şi pentru cei care nu au putut să stea la masa noastră. Celebrările noastre euharistice ne angajează şi la asta.
5. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, nu moare. Discursul lui Isus despre pâinea vieţii, ţinut în sinagoga din Cafarnaum, deşi urmează după înmulţirea pâinilor şi a peştilor, nu este un discurs euharistic, sau este doar în parte. Tema principală este cea a credinţei. Isus se prezintă ca ţinta finală a vieţii omului. Afirmaţia „Eu sunt pâinea vieţii” este urmată de „Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete” (In 6,35). Formula, pe lângă peremtorie, este şi ultimativă: destinul veşnic al oamenilor depinde de Isus.
Capitoul 6 al Evangheliei după Ioan are două părţi. În ele este utilizată o terminologie diferită. În timp ce până la v. 47 sunt folosite verbele credinţei: „a veni de la Dumnezeu, „a auzi, a-l vedea” pe Tatăl, „a fi învăţaţi” de Dumnezeu, „a merge” la Isus, şi fireşte, „a crede”, începând cu versetul 49 este introdus verbul „a mânca”, care este prezent de trei ori în Evanghelia de azi In 6,44-51.
Faptul nu trebuie să ne mire. Ioan, înainte de a fi un scriitor creştin, este un păstor preocupat să explice ucenicilor săi, că dacă a crede în Isus este important, acest act de credinţă trebuie orientat spre Euharistie, amintire, memorial şi sacrament peren al celui care „s-a coborât din cer pentru viaţa lumii”.
6. Credinţa în Isus pâinea vieţii. În prima parte a pasajului evanghelic, vv.44-47, la încheierea omiliei despre credinţa în Isus-pâinea vieţii, Ioan pune o întrebare: „Ce este credinţa? O decizie a minţii umane sau o iniţiativă divină, căreia îi corespunde consimţământul omului? Şi cum se întâmplă că unii nu ajung la actul de credinţă? Este ceea ce se întreabă mulţi creştini şi azi.Răspunsul îl găsim la Ioan într-o frază a lui Isus: „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l va atrage Tatăl, care m-a trimis” (v.44), urmată de o alta „Scris este în profeţi: ’Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu’” (v.45; Ier 31,34). Dar învăţaţi în ce mod? Ioan nu are dubii: numai prin Fiul, care „l-a văzut pe Tatăl” (v.46), o astfel de învăţătură este cu putinţă.
Ioan nu exclude faptul că Dumnezeu poate să-i înveţe pe fiii săi prin profeţi. El vrea doar să confirme ceea ce a precizat la începutul discursului din Carfanaum: „Căci pe el l-a însemnat Tatăl cu sigiliul său” (v.26). Nici un profet, dintre cei veniţi în lume, nu are pe el un atare sigiliu.
7. Isus, pâinea vieţii veşnice. În a doua parte a pericopei de azi vv.48-51, începe meditaţia euharistică a lui Ioan despre Isus-pâinea vieţii veşnice. După repetarea frazei programatice „Eu sunt pâinea vieţii” (v.48 şi v.35) şi după ce a amintit paralelismul dintre această pâine şi mana din pustiu (v.49), Ioan spune despre Isus: „Pâinea care coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare” (v.50). Tema este repetată de mai multe ori în continuarea lecturii acestui capitol 6. Astăzi versetul de încheiere aparţine lui Isus: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu" (v.51)
8. Euharistia, un sacrament complet: în ea este prezent Isus în misterul „întrupării” sale, în misterul morţii indurate şi oferite „pentru viaţa lumii”. Iar Ioan îl defineşte pe Isus foarte pe scurt: „darul lui Dumnezeu” (In 4,10) şi ne învaţă că acest dar poate fi înţeles de noi şi primit pe deplin numai în Euharistie. În Euharistie, de fapt, este cel care, fiind din veşnicie la Tatăl, a venit să-şi aşeze cortul între noi, pentru ca să primim har peste har (Cf In 1,1.14.16).
9. Credinţa în Isus şi Euharistia ne refac fără încetare puterile în strădania de a ajunge la Dumnezeu, ca şi turta coaptă în spuză pe care Domnul i-a trimis-o printr-un înger în pustiu marelui profet Ilie. Întărit cu acea pâine, profetul a mers până la Horeb, muntele lui Dumnezeu, izvorul neîntinat al credinţei adevărate.
Întăriţi cu pâinea vieţii pe care ne-o dă Cristos vom ajunge şi noi la muntele cel sfânt.
Încheiem cu psalmul 33, astăzi răspuns la prima lectură: Voi lăuda pe Domnul întotdeauna (...) Slăviţi pe Domnul împreună cu mine (…) Când îl caut pe Domnul, el îmi răspunde şi mă eliberează de tot ce mă înspăimântă.
Priviţi la Domnul şi veţi fi luminaţi şi feţele voastre nu vor avea de ce să se ruşineze.
Îngerul Domnului veghează lângă cei ce se tem de el şi-i scapă din primejdie.
Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul, ferice de omul care se încrede în Domnul. (Radio Vatican - Mons. A. Lucaci, material omiletic din 6/7 august 1994, întregit şi structurat sâmbătă 11 august 2012).
Priviţi la Domnul şi veţi fi luminaţi şi feţele voastre nu vor avea de ce să se ruşineze.
Îngerul Domnului veghează lângă cei ce se tem de el şi-i scapă din primejdie.
Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul, ferice de omul care se încrede în Domnul. (Radio Vatican - Mons. A. Lucaci, material omiletic din 6/7 august 1994, întregit şi structurat sâmbătă 11 august 2012).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu