XIX (B): Pâinea vieţii

Iudeii murmurau împotriva lui Isus, deoarece spusese: „Eu sunt pâinea coborâtă din cer”. Şi ziceau: „Nu este el Isus, fiul lui Iosif? Nu cunoaştem noi pe tatăl şi pe mama lui? Atunci cum poate spune: ‘Eu m‑am coborât din cer’?”

Cu marea tradiţie spirituală din toate timpurile, putem să credem că nici un detaliu din Sfânta Scriptură nu este inutil sau lipsit de importanţă. Faptul că „primii auditori” ai lui Isus au „murmurat” când l‑a auzit vorbind despre „liturghie” este semnificativ. Nu numai oamenii de azi refuză misterul central al credinţei. Actuala  părăsire a credinţei de către atâţia tineri şi adulţi nu este o noutate: a început chiar din timpurile lui Isus, când Isus în persoană ţinea predica şi făcea cateheza!

Să ştim mai întâi să recunoaştem, cu umilinţă, enormitatea afirmaţiei lui Isus... Ar trebui să recunoaştem că cel care nu crede nu este un anormal… El urmează foarte simplu „raţiunea” umană. Aceasta subliniază cu atât mai mult „specificitatea” credinţei, care nu se poate reduce la puncte de vedere raţionale.

 

„Eu sunt pâinea... pâinea coborâtă din cer!” Pretenţie nemaiauzită a acestui om, a acestui mic tâmplar din satul apropiat, ai cărui părinţi sunt cunoscuţi bine!

Cum a reacţionat Isus în ziua aceea (şi astăzi),  în faţa refuzului „pâinii din cer”?

Nu murmuraţi între voi. Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu‑l va atrage Tatăl, care m‑a trimis... Scris este în profeţi: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”.

Dintr‑o dată, Isus se situează la un alt nivel decât „raţiunea” umană. Este ceea ce s-a numit, de atunci, rolul „harului”, adică iniţiativa divină. Este necesară, spune el, o iluminare lăuntrică de la Dumnezeu, credinţa, pentru a înţelege cele ce sunt ale lui  Dumnezeu, pentru „a veni la Isus”. Numai Dumnezeu însuşi poate spune ceva despre Dumnezeu. Transcendenţa nu este o mică realitate la îndemâna creierului nostru uman sau a aparatelor noastre ştiinţifice: Dumnezeu este într‑adevăr cel cu totul altul, dincolo de toate. Trebuie să ne lăsăm „instruiţi” de Dumnezeu însuşi. Trebuie să „primim Cuvântul lui Dumnezeu”, Cuvântul care vine de dincolo.

Fără îndoială că noi încă nu l‑am ascultat îndeajuns pe Isus. Tu, tânăr sau mai puţin tânăr, care găseşti liturghia „neinteresantă”, lasă-te îndreptat dincolo de micile tale orizonturi, intră în aventură. Liturghia nu va fi niciodată mai întâi un fenomen cultural, sociologic, estetic. Dacă nu vii decât pentru că „este interesant”, o vei părăsi repede. Liturghia este misterul „Prezenţei”, «Shekinnah» în ebraică: adică „locuirea reală” a lui Dumnezeu transcendent pe pământul nostru.

Ce cauţi tu, când vii la liturghie? Muzică gregoriană sau muzică modernă? Refugiul  poziţiilor tale liniştitoare conservatoare, sau exaltarea angajamentelor tale revoluţionare? Aceste ambianţe nu sunt inutile, însă Isus ne spune că pe Dumnezeu trebuie să‑l căutăm. A veni la Isus este un „dar al lui Dumnezeu”, un har: „întinde‑ţi mâna, frate, ţine‑o deschisă, primeşte ‘mana’, primeşte Cuvântul lui Dumnezeu...”

Oricine ascultă învăţătura Tatălui vine la mine.

Isus are o gândire de o extremă fineţe. Fără a intra în nici o controversă teologică, fără polemică, el afirmă:

– rolul prioritar al „harului”, iniţiativă divină pe care trebuie să o primim...;

– rolul esenţial al „libertăţii”, corespundere umană, care cere un efort...

Tatăl este cel care „atrage”, care „învaţă”, care „propune”... dar omul poate să „asculte” şi să răspundă... sau să‑şi închidă urechea şi să refuze. Numai cei care consimt să „asculte învăţătura Tatălui” pot intra  în misterul  „pâinii  vieţii”.

Ar fi însă fals să luăm această formulă a lui Isus într-un sens restrictiv, ca şi cum Isus ar  spune: „Puţini sunt cei care sunt atraşi de Tatăl şi care primesc harul”. Isus a spus chiar acum cu tărie: „Toţi sunt instruiţi de Dumnezeu”. Aşa încât diferenţa de atitudine este o diferenţă a modului de a asculta: din partea  lui Dumnezeu, harul este dat tuturor... dar din partea oamenilor, libertatea poate refuza pe Dumnezeu. „A venit la ai săi, dar ai săi nu l‑au primit” (In 1,11).

Noi te primim, Doamne, iată mâinile noastre întinse...

Desigur, nimeni nu l‑a văzut vreodată pe Tatăl afară numai de acela care vine de la Dumnezeu. Acesta l‑a văzut pe Tatăl.

Isus pretinde, şi în mod cât se poate de clar, că ne aduce altceva decât o ideologie sau o morală, sau o estetică, sau o politică. El este iruperea în istoria umană a unei  „Persoane divine”: el afirmă că „vine” de la Dumnezeu şi că este „singurul” care îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu! El este, în consecinţă, prezenţa reală a lui Dumnezeu pentru lumea noastră. De aici pornind, să nu ne mirăm că liturghia este mister ameţitor. Este locul de întâlnire cu invizibilul, cu absolutul, cu Dumnezeu. Este deci aventura prin excelenţă, care cere o prodigioasă depăşire a punctelor noastre de vedere obişnuite. Liturghia este o „breşă”... o deschidere misterioasă în zidul gândirii noastre care raţionează, deschidere ce ne poate introduce în domeniul (atât de ascuns!) al lui Dumnezeu.

„Nimeni nu l‑a văzut vreodată pe Dumnezeu!”

Isus nu‑şi menajează cuvintele. Aşează ştacheta foarte sus... Dacă depăşim dificultatea, performanţa întâlnirii va fi radicală. Euharistia, pâinea vieţii, spunea Péguy, nu este lucru de nimic, nici una din acele banalităţi la îndemâna noastră. Trebuie să căutăm dincolo de „vizibil”: nimeni n‑a văzut vreodată! Atunci, poate, vom vedea puţin mai bine închizând ochii pur şi simplu... pentru a evita orice distragere în „vizibil”, şi a ne  concentra asupra „invizibilului”.

Cel care crede în mine are viaţă veşnică... eu îl voi învia în ziua de pe urmă...

Cuvinte uimitoare, aproape imposibil de susţinut, când ştim că au fost spuse, într‑o zi, pe malul unui mic lac de pe pământul nostru, la Cafarnaum, de către un om care în toate părea că este „ca toată lumea”.

Iruperea lui Dumnezeu în om, cum să nu provoace lucruri uimitoare... la fel de uimitoare, la urma urmei, ca şi „prima creaţie” pornind de la „nimic”.

Observăm „prezentul”: el are viaţa veşnică. Şi „viitorul”: eu îl voi învia.

Eu sunt pâinea vieţii!

Regăsim aici acea enormă afirmaţie biblică, ce îl defineşte pe Dumnezeu drept „Cel care este = «Y a H V e H». Este celebra tetragramă inefabilă, cele patru litere (căci, în ebraică, nu se scriu decât consoanele) pe care nici un iudeu nu o pronunţă niciodată, dar pe care o înlocuieşte cu Adonai, Domnul.

Însă Isus îndrăzneşte să spună „Eu sunt”!

Eu sunt „Pâinea vieţii!”

Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi totuşi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci.  

Aici nu este vorba decât de „viaţă”! Isus, după ce a vorbit despre „pâinea vieţii” («o artos tès zôès»), vorbeşte acum despre „pâinea vie” («o artos o zôn»).

Prima carte a Bibliei (Gen 3,22) afirmă că omul («adam» în ebraică) era făcut pentru nemurire, printr‑un „pom al vieţii” din care el putea să mănânce fructele divine. Iar ultima carte a Revelaţiei (Ap 2,7) ne spune că, la desăvârşirea creaţiei, nu va mai fi moarte: „celui care va învinge îi voi da să mănânce din pomul vieţii care este în paradisul lui Dumnezeu”. Este reluarea şi reuşita planului de la început al lui Dumnezeu.

Însă Isus, le afirmă ţăranilor din Galileea, şi nouă astăzi, că această nemurire, această „viaţă fără moarte”, este deja dată prin credinţă celor care mănâncă, nu din „pomul vieţii”, ci „pâinea vieţii” care este el însuşi! S‑ar putea obiecta că cei care se împărtăşesc cu Isus mor, ca toată lumea. (Autor: Noel Quesson, trad. Fraţii Şcolilor Creştine - Iaşi; www.lasalle.ro).