O simplă confruntare între conştiinţa de astăzi a păcatului şi aceea din timpul trecut ne poartă la un rezultat paradoxal. Evul Mediul a cunoscut o dezvoltare în practica penitenţială şi a dat naştere la discuţii cu privire la distincţia dintre păcatul venial şi păcatul de moarte. Însă păcatul ca atare nu era o problemă. Orice om se cunoştea pe sine destul de clar ca un păcătos, unul care are nevoie de milostivirea divină. Mii de persoane făceau pelerinaje obositoare pentru a obţine dezlegarea de păcate sau iertarea pedepselor datorate păcatelor. Când bogatul medieval simţea că se apropie de moarte, lăsa adesea ca moştenire Bisericii mari bogăţii, având speranţa că astfel îşi asigură bunăvoinţa lui Dumnezeu.
Evul Mediu deşi este caracterizat de o conştiinţă vie despre păcat, reflecţia sa asupra mecanismelor şi structurilor răului capabile de a determina şi de a aliena omul este minimală sau nu există deloc.
Lumea prezenta o ordine stabilită de Dumnezeu în care omul trebuia să dea probă de sine; dacă avea o lipsă la această ordine, era semn că a cedat tentaţiilor diavolului şi a devenit un păcătos.
Timpul nostru în schimb este sensibil mai ales la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace în a discuta despre ademenirea tuturor de către rău. Psihologia, ştiinţele sociale şi cele ale comportamentului sunt angajate în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, cu speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. Cu cât omul de astăzi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu