Sf. Laurențiu, diacon martir

„Actele" martirului Sfântul Laurenţiu ne relatează că, înainte de a fi întins pe grătarul de fier, ars pe cărbunii aprinşi, Laurenţiu s-a rugat pentru oraşul Roma. Cetatea eternă i-a fost recunoscătoare pentru acest semn de iubire şi a ridicat în cinstea lui treizeci şi patru de biserici, dintre care prima, conform obiceiului, a fost înălţată pe locul unde a fost chinuit, „in agro Verano", actualul cimitir roman. O atât de mare cinstire nu au avut nici chiar patronii principali ai Romei, Sfinţii apostoli Petru şi Pavel. Cum s-ar putea explica popularitatea incontestabilă a acestui martir (la Roma, până în secolul trecut, sărbătoarea lui era sărbătoare de poruncă), fără a da crezare faptelor istorisite de „Passio" - istoria suferinţelor - şi de scriitorii secolului al IV-lea, care s-au inspirat din ea?

Imaginea lui, trecută în legendă chiar la scriitorii foarte apropiaţi de epoca sa (cum ar fi Prudenţiu), ne este familiară prin actul împărţirii la săraci a daniilor strânse de creştinii din Roma, imagine imortalizată în frescele lui Fra Angelico din capela vaticană a papei Nicolae al V-lea.

Urmând exemplul comunităţii apostolice din Ierusalim, care avea şapte diaconi (slujitori) însărcinaţi cu administrarea bunurilor materiale dăruite pentru ajutorul văduvelor, săracilor, orfanilor, şi Biserica din Roma şi-a format un mare număr de diaconi, pe care papa Sixt al II-lea i-a pus sub conducerea arhidiaconului Laurenţiu. Misiunea lor era aceeaşi: adunarea şi împărţirea lucrurilor oferite de credincioşi pentru cei lipsiţi. Este de înţeles deci că, atunci când a început persecuţia decretată de Valerian, însuşi papa, arestat şi condamnat la moarte, i-a dat ordin diaconului său să le împartă săracilor tot ceea ce mai avea.

Când împăratul, citim în „Passio", i-a poruncit lui Laurenţiu să-i predea bunurile pe care le deţine Biserica, după cum fusese informat, acesta a chemat în faţa lui Valerian mulţimea de săraci pe care îi ajutase şi i-a spus: „Iată comorile noastre, care nu scad niciodată, aduc venit întotdeauna şi pot fi găsite ori unde ".

Asemenea acestui răspuns înţelept şi adânc sunt şi ultimele cuvinte ale martirului, care, pus pe un grătar de fier deasupra cărbunilor aprinşi, după ce-a fost ars de tot pe o parte, a mai avut tăria să le spună călăilor: „Iată, pe o parte sunt fript; întoarceţi-mă pe cealaltă " Eroica mărturisire de credinţă dată de Laurenţiu este amintită de papa Damasus în versul: „Verbera, carnifices, flamas, tormenta, catenas" - Bicele, călăii, flăcările, torturile, lanţurile" nu au avut nici o putere împotriva credinţei lui Laurenţiu. Papa, care „admira virtuţile slăvitului martir", i-a ridicat a doua biserică, pe ruinele Teatrului lui Pompei, făcând pentru el o primă excepţie: nici un martir nu a avut, înainte de el, biserică înălţată pe alt loc decât pe acela pe care a murit. Potrivit cronicii „Deposita Martyrum", diaconul Laurenţiu a murit în ziua de 10 august a anului 258. Mai târziu, spaniolii l-au considerat drept compatriot, pe motiv că ar fi fost născut la Huesca, localitate în provincia Aragón din nord-estul Spaniei. În cinstea Sfântului Laurenţiu, împăratul Filip al II-lea (1527-1598) a dat forma de grătar palatului de la Escurial (la 40 km de Madrid) - palat care cuprinde o mănăstire şi o biserică dedicată Sfântului Laurenţiu -, ca recunoştinţă pentru o victorie dobândită de împărat în ziua de 10 august 1557.

Se pare că numele personal Laurenţiu, cu forma feminină Laurenţia, are la bază un cuvânt dintr-o limbă foarte veche, premergătoare limbii latine; de la aceeaşi rădăcină provine şi numele unei plante, considerată nobilă, laurul cu a cărei frunze erau încoronaţi poeţii şi învingătorii în întreceri şi războaie. Creştinii au adoptat numele Laurenţiu (încoronat cu lauri), considerându-l că exprimă participarea prin credinţă la biruinţa lui Cristos asupra morţii şi a păcatului. În limba română s-au folosit şi formele: Lavrentie, Lavrentia, Aurentia, Arentie, popular-Arvinte; mai recent se întâlnesc formele: Laurian, Lauriana, Loredana, Larry, Lorenze. Sub toate variantele, îi aminteşte omului credincios bucuria de a fi mântuit prin Cristos: „Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii... ca pe un mire care poartă coroana împărătească". (Is 61,10).


IMNUL
   
    Tot ce poate omenirea inventa în oarba-i ură,
    Laurențiu, diaconul, ca un sfânt erou îndură.
    Glorioasă este fila ce martirul o înscrie
    Nu pe piatră sau hârtie, ci o sapă-n carne vie.

    Laurențiu e la Roma unul din bărbații care
    Stau mereu, slujind cu râvnă, lângă sfintele altare;
    Sunt bărbați cu faimă bună; șapte sunt, și-s buni cu toții,
    Dar mai bun e Laurențiu, el își pune-n umbră soții.

    Luptător viteaz, cu forța de la sânul mamei suptă,
    Nu se teme de pericol, cu curaj s-aruncă-n luptă;
    N-are-n mâini vreo armă, totuși, el învinge, e mai tare
    Decât cei ce pe grătare îi pun trupul la frigare.

    Mare sfinte Laurențiu, azi, privindu-te în slavă,
    Cinstitorii îți admiră pe pământ purtarea-ți bravă.
    Pentru moartea-ți glorioasă, dă-le forța să înfrunte
    Lupta zilnică a vieții și durerile mărunte.

    Cu credința care-nvinge toate-n cale și răzbate,
    Cucerești prin luptă cerul, cu asalt, ca pe-o cetate.
    Domnu-ți pune-n mână sceptrul și pe frunte diademă;
    Ceru-ntreg îți recunoaște demnitatea ta supremă.

    Preamărit să fie Tatăl, ca și Fiul, totdeauna,
    Ca și Duhul și Treimea ce ți-a pus pe cap cununa.
    Mijlocirea ta din ceruri mântuirea ne-o obțină,
    Să putem și noi ajunge în lăcașul de lumină. Amin.