Rugăciunea Tatăl nostru la Părinţii Bisericii - partea a doua

Membru al echipei Sources chretiennes şi ingenios cercetător al Antichităţii creştine, Laurence Mellerin propune un studiu despre diferitele interpretări penitenţiale ale cererii de iertare a păcatelor din cuprinsul Rugăciunii domneşti, înglobate în scrierile patristice din primele cinci secole. Intriga studiului lui Mellerin e strâns legată de imperativul următor: omenirea întreagă are nevoie de iertarea păcatelor... astfel că prezenţa acestei cereri în actul de rugăciune al omului către Dumnezeu este o condiţie sine qua non în iconomia mântuirii. Legătura implicită între iertarea aproapelui şi iertarea omului de către Dumnezeu reprezintă un consens patristic. Inevitabil însă, absenţa iertării fraterne obturează accesul la mântuire prin împietrirea inimii, ceea ce dă naştere la rostirea stearpă a rugăciunii. Mergând până la extrem, Augustin spunea despre cel care-l urăşte pe fratele său că săvârşeşte un act homicid, pe când Ciprian al Cartaginei afirmase categoric că nu poate fi cu Cristos cel care  a preferat să-l imite mai degrabă pe Iuda. Chromatius de Aquileea, la rândul său, mărturisea că atunci când nu ne iertăm unii pe alţii ne facem singuri vinovaţi înaintea lui Dumnezeu prin propriile noastre afirmaţii. În încheierea celor câteva precizări patristice cu privire la subiect, lăsând cititorul să descopere textul integral al studiului de faţă, rememorăm cuvintele augustiniene, care au înălţat pe culmi dintre cele mai înalte sensul textului acestei rugăciuni: „în momentul în care nu-i ierţi fratelui tău eu îţi spun ferm că nu numai că vei înlătura rugăciunea Domnului din inima ta, ci, mai mult, vei fi şters din cartea lui Dumnezeu.” (Augustin, Serm. 56, 6).

Studiul întreprins de Agnès Bastit, intitulat „Explicarea rugăciunii Tatăl nostru la Chromatius de Aquileea în Tratatul 28 la Matei”, este un comentariu suivi, punctual şi la obiect. După delimitarea originalităţii exegetice a subiectului autoarea face scurte referiri la compoziţia tratatului 28 al lui Chromatius insistând asupra valorii autoritative a citatelor biblice şi deopotrivă, asupra recursului la exemple. Tocmai în aceasta rezidă unicitatea textului chromaţian, anume în infuzia textual-biblică profundă; de aceea comprehensibilitatea rugăciunii este una mult mai cuprinzătoare. „Teologii” Noului Testament merg la pas cu „profeţii” Vechiului Testament, convergând spre Cuvântul divin, prin invocarea căruia se vădeşte calea dreaptă în înţelegerea şi interpretarea textului propriu-zis al rugăciunii. Căci toate se cuprind între cele două dimensiuni, a credinţei şi a nădejdii. Rugăciunea Domnească stârneşte credinţa în măsura în care cu ajutorul energiei din om se orienteză către nădejdea mântuirii.

Philippe Molac, profesor de patristică la Institutul catolic din Toulouse, propune în cuprinsul culegerii de faţă, viziunea lui Teodor de Mopsuestia asupra Rugăciunii domneşti. A unsprezecea omilie „catehetică” mopsuestiană este consacrată explicării rugăciunii Tatăl nostru. Alături de importante date cu caracter liturgic, Philippe de Molac evidenţiază noi resorturi ale cercetării sale, coordonatele hermeneutice ale omiliei, chestiunea legată de privilegiul de a-L numi pe Dumnezeu Tată, mai apoi explicarea pe rând a fiecărei cereri. Punctele forte ale studiului rezidă în evidenţierea dimensiunii ecclesiale a textului mopsuestian, a dominantei aspectului eshatologic, tributară teologiei pauline. Cufundarea în moartea-înviere a lui Cristos, prin tainele de iniţiere, îi oferă creştinului posibilitatea de a trăi între coordonatele realităţii deja prezente ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Iată aşadar, conţinutul grosso modo al viziunii mopsuestiene asupra sensului Rugăciunii Domneşti.

Cristian Bădiliţă, patrolog şi doctor în teologie al Universităţii Paris IV-Sorbona, aşază exegeza comentariului lui Ioan Casian asupra textului Rugăciunii domneşti în orizontul cuprinzător al concepţiei acestuia despre rugăciune. Autorul îşi argumentează „mutarea de şah” afirmând că în ceea ce priveşte concepţia Sf. Ioan Casian despre rugăciune, aceasta formează nucleul-sâmbure al întregii sale doctrine spirituale, rugăciunea Tatăl nostru făcând parte integrantă a procesului îndumnezeirii omului. Trei elemente mai importante definesc concepţia despre rugăciune la Ioan Casian: în primul rând adresanţii scrierilor acestuia erau călugări, de unde şi impresia unui oarecare „elitism” spiritual. Mai apoi, faptul că sfântul se adresa comunităţilor de călugări din sudul Galiei, prezentându-le acestora modelul venerabil de urmat al monahismului egiptean, foarte bine cunoscut şi trăit de Casian timp de aproape douăzeci de ani. În cele din urmă, obsesia sfântului pentru cuvintele pauline de la 1Tes 5,17: „Rugaţi-vă neîncetat.” Creştinul în general şi călugărul în special vor atinge perfecţiunea în măsura în care se vor ruga neîncetat. La mise en scène este una remarcabil-sistematică. Cititorul are marele avantaj de a nu se pierde în nici un moment al înşiruirii argumentaţiei lui Bădiliţă. Dacă rugăciunea semnifică piscul sublim al perfecţiunii, virtuţiile reprezintă edificiul însuşi al acesteia, cele două neputându-se disocia. Cât priveşte condiţia sine qua non a unei rugăciuni „pure şi sincere” (purissima et sincerissima oratio), Casian o defineşte ca fiind pacea, liniştea (tranquilitas) sufletului. Comprehensibilitatea sensurilor Rugăciunii domneşti în viziune casianică reprezintă expresia maximală, posibilă şi de luat în considerare, a limbajului uman către divinitate, aşa cum punctează autorul studiului. Invitând cititorul să descopere argumentele interpretării casianice ale textului Rugăciunii domneşti, lecturând întregul studiu al lui Bădiliţă, conchidem remarcând faptul că o dată cu Ioan Casian trăim sentimentul pătrunderii într-o dimensiune cu totul nouă a cuvintelor, care ne oferă posibilitatea să întrevedem, într-o oarecare măsură, realitatea cea mai intimă şi concretă cu putinţă, a rugăciunii.

Cercetătoare de seamă în domeniul patristicii greceşti şi siriace, Isabella Jurasz  prezintă un studiu despre Pater noster în viziunea lui Chiril al Alexandriei şi a discipolilor de tradiţie necalcedoniană ai acestuia. Textul de bază este al versiunii siriace a omiliilor chiriliene la Evanghelia după Luca. Datorită acestei versiuni, mult mai veche decât cea greacă, putem astăzi desluşi unele elemente deosebite ale exegezei chiriliene la Rugăciunea domnească. În speţă, textul din Luca 11,1-4, cuprins în versiunea siriacă, este comentat de-a lungul a opt omilii, păstrate integral, fiecare verset fiind abordat distinct. Sf. Chiril se concentrează în principal asupra teologiei textului, lăsând în plan secundar analiza literară a acestuia şi punând în lumină valoarea hristologică a textului în sine.

În privinţa discipolilor chirilieni de tradiţie siriacă, autoarea se opreşte asupra a doi mai importanţi: Sever al Antiohiei şi Filoxen de Mabug, monofiziţi doar „cu vorba” nu şi „cu fapta”, a căror operă teologică fusese puternic influenţată de teologia alexandrină şi îndeosebi de cea chiriliană. Nici unul dintre aceştia nu comentaseră rugăciunea integral, concentrându-se asupra semnificaţiilor Împărăţiei cereşti, a numelui de Tată, etc.

Călugărul benedictin Jean-Luc Molinier plasează cititorul la început de secol VI, în perioada în care este datată compunerea unui ansamblu de texte monastice legiuitoare. În introducerea acestui compendiu canonic, într-una din catehezele mistagogice şi baptismale ce o alcătuiesc, se regăseşte un comentariu la Rugăciunea domnească. Pare-se că acest comentariu fusese puternic influenţat de cel al lui Ciprian de Cartagina. După o succintă prezentare a originii, transmiterii textului, a compoziţiei acestuia, precum şi a fundamentului doctrinar al regulilor Maestrului (la Règle du Maître), Jean-Luc Molinier punctează chestiunile deosebite legate de explicarea Rugăciunii domneşti, aşa cum reiese din cele 81 de versete, conform textului Regulilor, comentând fiecare cerere în parte. Marele merit al studiului este de a oferi cititorului ocazia de a parcurge diferitele etape tranzitorii, de la descoperirea semanticii paternităţii lui Cristos către paternitatea specifică abatelui, din regulile benedictine, puternic influenţate de cele ale Maestrului. Pentru cititorii mai puţin avizaţi cu privire la fundamentele spiritualităţii occidentale, studiul lui Jean-Luc Molinier poate fi considerat de un real folos.

Tanios Bou Mansour e profesor de patristică la Universitatea din Kaslik (Liban). Studiul său din cuprinsul culegerii de faţă se referă la unul dintre puţinii scriitori de tradiţie siriacă anteriori secolului VII şi care a consacrat Rugăciunii domneşti un imn amplu (730 versete): Iacob, episcop de Sarug. Principala caracteristică a studiului lui Mansour o reprezintă trasarea liniilor directoare ale teologiei desprinse din textul comentariului iacobian. Invocarea numelui divin „Tată” este catalogată drept arma de început a omului în lupta cu răul, cu Satan, cel care abat gândurile omului de la rugăciune. Este accentuată prezenţa ideii universalităţii legăturii filiale al cărei fundament se regăseşte în două din actele istoriei mântuirii umane: Întruparea şi Botezul. În interpretarea textelor, Iacob de Sarug rămâne tributar tradiţiei antiohiene, acordând întâietate interpretării literare şi istorice, înaintea celei alegorice. Astfel, semantica pâinii cotidiene este cea a unei hrane materiale, necesară vieţii de zi cu zi. Îndrăznind provocarea creionării unor limite pertinente ale interpretării literale a textelor, invităm cititorul să parcurgă cu răbdare textul articolului de faţă, în încercarea de a descoperi unele valenţe noi ori cel puţin îndrăzneţe...

Françoise Vinel activează ca redactor-şef al Revue des Sciences Religieuses. Studiul ei priveşte locul Rugăciunii domneşti în cuprinsul catehezelor baptismale de odinioară, din perioada secolelor IV-V. Autoarea expune ab initio conexiunea strânsă dintre Rugăciunea Domnească – oratio dominica – şi Simbolul de credinţă – symbolum – amintindu-ne faptul că, din perspectiva liturghiei baptismale, pascale, etc., rostirea lor reprezenta o autentică profesiune de credinţă prin care era mărturisită adeziunea catehumenului la taina Bisericii. Willy Rordorf sublinia legătura între Rugăciunea domnească şi realitatea liturgică à l’époque : numai cel botezat avea dreptul să rostească rugăciunea Tatăl nostru, scria Rordorf bazându-se pe două monumente ale Tradiţiei apostolice: Hipolit şi Iustin. În privinţa catehezelor baptismale, în principal ale lui Chiril al Ierusalimului, Ioan Hrisostom şi Teodor de Mopsuestia, în Orient, precum şi lecturarea câtorva texte augustiniene, în Occident, practica rostirii Rugăciunii domneşti de către noii botezaţi  se făcea înainte de comuniune, împreună cu întreaga comunitate. Aceasta reprezenta tradiţia unanim acceptată atât în Răsărit, cât şi în Apus. Cât priveşte simbolul de credinţă, Augustin se situează pe aceleaşi coordonate ca şi Chiril al Ierusalimului, plasând ordinea legitimă a simbolului înaintea botezului: credinţa în taina Treimii este prealabilă întreitei cufundări în apa botezului, după care omul se naşte la viaţa cea nouă, primind darul rugăciunii adresate Dumnezeului Tată.

Dacă un preot diecezan deschide opis-ul culegerii de faţă, un altul, Robert Cabié îl încheie cu un studiu despre una dintre reformele liturgice ale papei Grigore cel Mare, privitoare de această dată la locul rugăciunii Pater noster în cadrul cultic al misei. După cum bine se cunoaşte, rugăciunea Tatăl nostru  face parte integrantă  din cultul liturgic al tuturor Bisericilor creştine, fiind situată înaintea comuniunii, a momentului împărtăşirii. Diferenţa apare în cadrul riturilor bizantin, armenian şi roman prin plasarea momentului rostirii acesteia înaintea frângerii pâinii, iar nu după aceasta. Iată subiectul propriu-zis al studiului: privitor la ritul roman, practica aceasta survine ca urmare a intervenţiei papei Grigore cel Mare, din anul 598, cu ocazia unei scrisori adresate episcopului Ioan de Syracussa, în cuprinsul căreia fuseseră justificate unele reforme întreprinse de papă. Autorul studiului analizează scrupulos textul scrisorii, stăruind asupra soluţiei la care se ajunsese: plasarea Rugăciunii domneşti imediat după doxologia finală a rugăciunii euharistice.

Menţionăm, în finalul prezentării acestui volum deosebit de valoros pentru patristica actuală, şi studiul, în limba spaniolă, a lui Jesus Manuel Santiago Vazquez, intitulat: La peticion « danos hoy nuestro pan de cada dia” en Tertuliano. Daniel Vigne (ed.), Lire le Notre Père avec les Pères, Editions Parole et Silence, 2009, 429. (Sursa: Radu D. Tănase; http://www.oglindanet.ro).