“Eu îl caut pe acela care a
murit pentru noi, îl vreau pe acela care pentru noi a şi înviat. Este aproape
momentul naşterii mele! Orice dorinţă a mea pământească este răstignită şi nu
mai există în mine dorinţa pentru ceva material, ci doar apa vie, care şuşoteşte
în mine şi îmi spune: «Vino la Tatăl!» Nu-mi mai place o hrană coruptibilă,
nici plăcerile acestei vieţi. Vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui
Isus Cristos, din neamul lui David, vreau ca băutură sângele său, care este
dragostea necoruptă” (Ignaţiu, Scrisoarea către romani,
IV, 1-2; 6, 1: ed. Funk, 1, 217-223)
Martiriul era în primele secole aspiraţia creştinilor celor mai înflăcăraţi,
deoarece permitea perfecta imitare a maestrului şi intrarea în plinătatea
vieţii. A fi creştin însemna a da mărturie pentru Cristos răstignit şi înviat,
şi cuvântul grec martyria vrea să însemne tocmai mărturie. Martiriul nu
trebuia să fie provocat, dar când era suferit, trebuia acceptat ca un dar al
cerului.
Ignaţiu, temându-se ca nu cumva
creştinii din Roma să mijlocească pentru a-i cruţa viaţa, le-a luat-o înainte
printr-o scrisoare mişcătoare, ca ei să nu-l împiedice în faţa unei ocazii aşa
de preţioase: “Pentru mine cereţi doar tăria interioară şi exterioară, să fiu
creştin nu numai cu gura, dar şi cu inima; nu numai cu numele, dar şi cu fapta.
Pentru că numai dacă voi fi aflat creştin (cu faptele), voi putea fi numit
astfel şi voi fi găsit fidel când voi dispărea din această lume” (Ignaţiu, Scrisoarea
către romani, IV, 217-223).
Episcopul apostolic
Puţine lucruri ştim despre viaţa lui Ignaţiu. S-a născut în jurul anului 50 şi
a murit între anii 110 şi 115. Sfântul Ioan Cristostomul, confirmat şi de
sfântul Ieronim, spune că “a avut relaţii cu apostolii”. Ştirea este întărită
de fidelitatea sa faţă de învăţătura apostolică şi de lupta sa contra ereziilor
care deja de pe atunci proliferau în Orient.
Se ştie că el a fost al treilea
episcop de Antiohia, după sfântul Petru şi Evodiu. Era foarte respectat în
întreaga Asie Mică. Când s-a răspândit ştirea despre condamnarea sa, şi el a
întreprins călătoria spre Roma, escortat de circa zece gărzi, Bisericile şi-au
trimis episcopii cu câte un reprezentant din respectivele comunităţi în fiecare
oraş unde nava trebuia să oprească. Toţi voiau să-i aducă un ultim “adio”
omului apostolic şi să asculte ultimele sale cuvinte.
Ignaţiu nu le-a înşelat
speranţele. Profita de fiecare oprire pentru a îndemna Bisericile să rămână
înrădăcinate în tradiţia apostolică şi, pentru ca glasul său să ajungă nu numai
la cei prezenţi, ci la întreaga comunitate reprezentată de ei, le aşternea în
scris cuvintele sale.
La Smirna a întâlnit comunitatea
locului, împreună cu episcopul Policarp. Cei doi se înţelegeau perfect, şi Ignaţiu,
după ce a vorbit acestei Biserici, a scris – cum ne informează Eusebiu (Eusebiu, Istoria bisericească, III, 36,3-5) – “o scrisoare Bisericii din Efes, despre care
aminteşte episcopul Onesim; una Bisericii din Magnezia de pe Meandru, în care
se face menţiunea despre episcopul Dama; şi o alta Bisericii din Tralli, care
ne informează că episcop era Polibiu. El însuşi a putut să încredinţeze
scrisorile respectivilor episcopi veniţi să-l salute”.
“În afara acestor comunităţi, –
continuă Eusebiu – a scris şi Bisericii din Roma, pentru a o implora să nu-l
lipsească, prin intervenţii inoportune, de martiriu, dorinţa şi speranţa sa.
Plecat la Smirna, a venit la Troas şi, de acolo, a expediat noi scrisori: aceea
către credincioşii din Filadelfia, aceea către Biserica din Smirna, şi una
particulară către episcopul Policarp, căruia, cunoscându-l ca bărbat apostolic,
ca adevărat şi bun păstor, îi încredinţează turma sa din Antiohia, cerându-i să
aibă grijă de aceasta” ((Eusebiu, Istoria bisericească,
III, 36,3-5).
Etapele ulterioare l-au
îndepărtat tot mai mult de Asia. A fost dus la Neapolis, în Macedonia, apoi la
Filipi şi la Durazo şi, de aici, a ajuns în Italia, în Portul Brindisi.
Străbătând Via Appia, a ajuns la Roma.
Părinte al Bisericii
Ignaţiu ne-a lăsat şase scrisori,
toate scrise într-un timp foarte scurt în timpul călătoriei sale spre Roma. Ele
nu sunt construite pe anumite teme, ca şi cum ar fi voit să scrie un tratat, ci
tocmai pentru aceasta ele constituie un tezaur inestimabil: ele dau mărturie despre
doctrina şi viaţa Bisericii îndată după dispariţia apostolilor.
Cât priveşte doctrina, deseori
Ignaţiu o apără de ereziile care mişunau în Asia Mică.
Împotriva grupurilor de
iudaizanţi, le-a scris magnezienilor: “Nu vă lăsaţi seduşi de doctrine false,
nici de poveşti de dinainte, inutile şi nocive. Dacă noi mai trăim, conform
iudaismului şi Legii lui Moise, prin aceasta dăm mărturie că nu avem parte de
har” (Scrisoarea către magnezieni, VIII).
Trulanilor, în mijlocul cărora
s-au infiltrat doceţii, care negau realitatea întrupării, le-a scris:
“Închideţi-vă urechile atunci când vreunul vă vorbeşte fără să cunoască
misterul lui Isus Cristos, provenit din neamul lui David, fiul Mariei, care în
mod real s-a născut, a mâncat şi a băut, a fost persecutat în mod real sub
Ponţiu Pilat, a fost răstignit cu adevărat şi a murit şi a înviat cu adevărat
din morţi” (Scrisoarea către trulani, IX, 1-2). “Dau
slavă lui Isus Cristos care descinde din neamul lui David după trup, care este
Fiul lui Dumnezeu, având voinţa şi puterea divină, născut în mod real dintr-o
fecioară, botezat de Ioan în mod real, în timpul lui Ponţiu Pilat şi a
tetrarhului Irod, şi a fost străpuns de cuie în trup” (Scrisoarea
către smirneni, I,1-2).
Aceasta era învăţătura pe care
Ignaţiu o culesese de pe buzele aceluia care atinsese cu mâinile sale Cuvântul
vieţii; trebuia să fie surzi şi obtuzi pentru a nu înţelege.
Doctor al unităţii
Un alt punct ferm, mereu prezent
în scrisorile sale, este unitatea Bisericii. Ea este concepută, înainte de
toate, ca fiind trupul lui Cristos: “Prin învierea sa, Cristos i-a
adunat în unicul trup al Biserici sale pe sfinţii şi credincioşii săi” (Scrisoarea către smirneni, I,1-2); şi ei i-a
comunicat incoruptibilitatea (Scrisoarea către efesieni,
XVII, 1). “Cristos este poarta Tatălui, prin care au intrat Abraham, Isaac,
Iacob, profeţii, apostolii şi Biserica” (Scrisoarea
către trulani, IX,1). “Prin cruce, Cristos, în pătimirea sa, vă invită
pe voi, care sunteţi membrele sale; capul nu poate să existe ca parte fără
membrele sale” (Ibid., XI,2).
Dar cine garantează unitatea în
trupul lui Cristos, care este Biserica? Ignaţiu are cu privire la aceasta idei
foarte clare, care, desigur, reflectă doctrina şi practica Bisericii
apostolice. Centrul unităţii este episcopul, înconjurat de prezbiteri şi de
diaconi.
În Scrisoarea către magnezieni,
el recomanda: “Străduiţi-vă să faceţi orice lucru sub conducerea episcopului,
care ţine locul lui Dumnezeu, şi a prezbiterilor, care ţin locul senatului
apostolic, şi al diaconilor, foarte dragi mie, care sunt însărcinaţi cu
slujirea lui Isus Cristos. Tatăl lui Isus Cristos este episcopul universal.
Cine îl înşală pe episcopul văzut caută să-l înşele şi pe cel nevăzut”; şi
trulanilor: “Toţii să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos, pe episcop ca
pe o imagine a Tatălui şi pe prezbiteri ca pe Senatul lui Dumnezeu şi ca pe
colegiul apostolilor; fără de ei, nu există Biserică” (Scrisoarea
către magnezieni).
Diaconii şi prezbiterii trebuie
să acţioneze în deplină sintonie cu episcopul şi toţi credincioşii, la rândul
lor, trebuie să se integreze acestei armonii.
Efesienilor le-a scris: “Este
datoria voastră să fiţi de acord cu gândirea episcopului vostru, aşa cum, de
fapt, o şi faceţi. De fapt, venerabilul vostru colegiu sacerdotal, demn de
Dumnezeu, este armonios unit cu episcopul cum sunt corzile ceterei; astfel, în
acordul sentimentelor voastre şi în armonia carităţii voastre, voi îi cântaţi
lui Isus Cristos. Şi fiecare dintre voi să participe la acest cor, aşa încât,
cântând la fel şi luând la unison tonul lui Dumnezeu, într-un glas, prin Isus
Cristos, să-l preamăriţi pe Tatăl, şi el să vă asculte şi să vă recunoască,
pentru lucrările voastre bune, ca membre ale Fiului său. Este deci util pentru
voi să fiţi într-o inseparabilă unitate, pentru a fi părtaşi întotdeauna de
Dumnezeu” (Scrisoarea către efesieni, IV).
Nu trebuie făcut nimic în afara
acestei unităţi: “Nu este permis, cu excepţia episcopului, nici să botezi, nici
să faci agapa; dar tot ceea ce el aprobă, este plăcut şi lui Dumnezeu. Astfel,
tot ceea ce se face va fi sigur şi legitim. Nimeni să nu facă ceva fără
consensul episcopului în lucrurile care privesc Biserica. Să fie considerată legitimă
numai Euharistia care este prezidată de episcop sau de cel căruia i s-a
încredinţat această misiune” (Scrisoarea către smirneni,
VIII).
De asemenea, şi căsătoriile să
fie contractate înaintea episcopului: “Este datoria logodnicilor şi a
logodnicelor să realizeze unirea lor cu aprobarea episcopului, aşa încât
căsătoria să fie în Domnul, şi nu după concupiscenţă” (Scrisoarea
către Policarp, V,2).
Şi recomandă fecioria: “Dacă unul
poate să se păstreze în castitate, în cinstea trupului Domnului, să rămână aşa
fără să se mândrească”.
Când se adresează Bisericii din
Roma, el nu mai dă sfaturi: “Eu nu vă dau ordine ca Petru şi Paul: ei erau
apostoli, eu, un condamnat; ei erau liberi, eu sunt acum un sclav” (Scrisoarea către romani, IV, 3); mai mult, recunoaşte
că această Biserică “prezidează în caritate” şi rugăciunilor ei îi
încredinţează chiar şi Biserica din Antiohia, pe care el acum trebuie să o
părăsească pentru a-l urma pe Cristos pe cruce.
Martiriul
 |
| Colosseum - Roma |
Ignaţiu a intrat în arena
circului roman pentru a sărbători triumful lui Traian asupra dacilor.
Creştinii din Roma au adunat cu
mult respect rămăşiţele trupului său, păstrându-le cu grijă şi cu prima ocazie
restituindu-le fraţilor din Antiohia.
Sfântul Ioan Crisostomul, vorbind
antiohenilor în panegiricul sărbătorii, a făcut acest comentariu: “Voi v-aţi
bucurat de episcopatul lui şi romanii au admirat martiriul său. Domnul v-a luat
pentru puţin timp această comoară, pentru a o arăta romanilor; şi v-a
restituit-o cu o mai mare glorie, în acelaşi mod în care este restituită, cu
dobândă, suma dată cu împrumut” (PG 50, 594).
Dar comoara lui Ignaţiu continuă
să aducă roade şi astăzi în beneficiul nu numai al Antiohiei, dar al întregii
creştinătăţi.
%2B-%2Bby%2BBernardo%2BStrozzi%2C%2BMuseum%2Bof%2Bfine%2BArts%2C%2BBudapest%2B-%2B0.jpg)
