† Duminica a 29-a de peste an (A): Un învăţător care nu caută faimă (omilie)



Tributul Cezarului (1631) - de Bernardo Strozzi, Museum of fine Arts, Budapest

Evanghelia – Matei 22,15-21: În acel timp, fariseii s-au adunat şi au ţinut sfat cum să-l prindă pe Isus în vorbă. Au trimis deci la el pe ucenicii lor împreună cu adepţii lui Irod, care i-au zis: "Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi că-i înveţi pe oameni adevărata cale a lui Dumnezeu, fără să te laşi influenţat de cineva, deoarece nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne, aşadar, ce crezi: este îngăduit să plătim tribut împăratului, sau nu?" Dar Isus cunoscându-le răutatea, le-a răspuns: "Făţarnicilor, de ce mă puneţi la încercare? Arătaţi-mi moneda cu care plătiţi tributul". Ei i-au prezentat un dinar. El i-a întrebat: "Ale cui sunt chipul şi inscripţia de pe el?"  "Ale împăratului", i-au răspuns ei. Atunci el le-a zis: "Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!"

Omilie

La Ierusalim Isus este implicat într-o serie de discuţii aprinse la care participă grupurile cele mai reprezentative ale iudeilor. Răspunsurile lui Isus la întrebările care îi sunt puse arată totala sa independenţă de judecată faţă de curentele culturale dominante. O independenţă de judecată care ar trebuie să fie prerogativa creştinului din orice timp. Desigur toată greutatea relatării evanghelice cade pe afirmaţia: „Daţi Cezarului ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”.

Dar mai întâi să ne oprim la o notă nu lipsită de importanţă. Episodul pune două personaje să se confrunte: Isus şi cei care îi pun întrebări. Două tablouri complet diferite. Isus – văzut aici în structura sa umană – este definit un învăţător „al adevărului”, care învaţă calea lui Dumnezeu „conform adevărului”, fără „să privească la faţa nimănui”. Un om sincer, consecvent, unul dintr-o bucată. Nu spune ce îi este folositor lui, nu este condiţionat de acordul maselor şi de popularitate: spune ce este adevărat, oricum ar fi. Cu totul altfel este figura celui care pune întrebarea: un om strâmb, răutăcios, capabil să înşele pentru a trage în cursă. Întrebarea sa nu vine din dorinţa de a şti nici nu-l interesează adevărul.

Evanghelia vorbeşte despre „răutate” şi despre „ipocrizie”. Primul termen, răutate (poneria) indică o răutate conştientă şi şmecheră, care izvorăşte din interior: nu o răutate întâmplătoare, un act inconştient, dar o alegere obişnuită, o logică de viaţă. Al doilea, ipocrizie, îl defineşte pe cel care împlineşte actul, şarlatan: recită pe scenă părţi care nu reflectă viaţa sa, arată sentimente pe care nu le trăieşte. Înăuntru este într-un fel iar afară în alt fel.

Dar să revenim. Cuvântul lui Isus are două părţi. Prima („daţi Cezarului ce este a Cezarului”( recunoaşte că sunt drepturi ale Statului şi când Statul rămâne la locul său aceste drepturi devin datorii în conştiinţă. Este semnificativ, de exemplu, că Paul le scria creştinilor din Roma (Rom 13) cerându-le să plătească taxele şi să respecte autorităţile (deşi erau păgâne). Chiar dacă nu este condus de creştini, Statul are drepturile sale. Totuşi Statul nu poate să-şi aroge drepturi care revin numai lui Dumnezeu („şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”), ceea ce înseamnă că nu poate să absoarbă omul întreg, nu poate să se substiuie conştiinţei. Creştinul refuză să facă să coincidă conştiinţa sa cu interesele Statului. Afirmă primatul lui Dumnezeu şi în consecinţă – in radice – un posibil „obiector de conştiinţă”. Rădăcina libertăţii conştiinţei este recunoaşterea primatului lui Dumnezeu.

(don Bruno Maggioni [16.10.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5330).