Un film de Robert Bresson 

după romanul de Georges Bernanos.

Preoţii în romanele lui Georges Bernanos

de François de Saint-Cheron, Georges Bernanos

Preoţii sunt numeroşi în romanele lui Bernanos. În Sous le soleil de Satan [Sub soarele lui Satan], abatele Donissan este primul dintre acei câţiva preoţi îndureraţi şi sfinţi, şi adesea pătrunşi de o pace pe care nu o au de la ei înşişi; abatele Chevance în l’Imposture; parohul de Ambricourt în Journal d’un curé de campagne [Jurnalul unui preot de țară].

După asceticul abate Donissan a cărui viaţă evocă în mai multe aspecte pe aceea a parohului de Ars, abatele Chevance – „confesorul femeilor de serviciu” – frapează de la început prin strălucirea „sufletului său de copil”, prin „simplitate sa divina”. Dar mai ales prin agonia sa, când este vegheat de fiica sa spirituală, dă romanului l’Imposture o măreţie greu de priceput.

Despre această agonie îi scrie Antonin Artaud lui Bernanos, spunându-i că i-a dat una dintre emoţiile „cele mai triste şi mai disperate” ale vieţii sale: „Rar am văzut impasul unui destin plin de amărăciune şi de lacrimi, strivit de dureri inutile şi negre ca în aceste pagini ale căror putere halucinantă nu înseamnă nimic pe lângă această prelingere de disperare pe care le degajă”. Şi mai este parohul de Ambricourt, fără îndoială cea mai pură şi mai mişcătoare figură de preot din literatura franceză. Bernanos spunea de altfel că în această carte era un har special: „Cred că supranaturalul se revarsă aici din plin”, mărturisea el pe când scria acest roman. „Nu este vorba totuşi decât de jurnalul unui paroh de ţară, foarte tânăr şi deloc răutăcios. Dar am vorbit destul despre răul parohilor, asta şi asta!… Văd ridicându-se încet-încet în faţa mea un chip de neuitat pe care eu mă omor să încerc să-l pictez cu toată credinţa şi iubirea mea” (Bernanos G., „Lettre de janvier 1935” în Combat pour la liberté, p. 50-51).

Abatele Donissan, abatele Chevance, parohul de Ambricourt, aceşti preoţi au ceva în comun – ca şi parohul de Ars – darul de a citi în suflete. Primul vede mizerabila trăsătură de laşitate, de avariţie, de desfrânare şi de minciună care vine de la Mouchette; abatele Chevance în faţa lui Cénabre vede „sufletul său turbat”; parohul din Ambricourt, în sfârşit, citeşte în sufletul lui Chantal: „Mi se părea că citeam pe buzele ei, în timp ce vorbea, alte cuvinte pe care nu le pronunţa, care mi se întipăreau unul câte unul în creier, cu toată scânteierea lor” (Bernanos G., Oeuvres romanesques, p. 1136). Dar una dintre trăsăturile cele din cele mai specifică bernanosiene ale parohului de Ambricourt este poate contrastul, de exemplu în scena cu contesa, dintre umilinţa preotului, stângăcia sa şi suverana autoritate care emană din el.

Confruntarea sa cu contesa, „această mare bătălie pentru viaţa veşnică din care ea a ieşit epuizată” este o scenă incandescentă, despre care Malraux va scrie că „urmăreşte personajele aşa cum vrăjitoarea din Biblie urmăreşte umbrele morţilor” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 21. „Vrăjitoarea din Biblie”: Malraux face aluzie la vrăjitoarea din En-Dor, care a făcut să apară Samuel mort [cf. 1Sam 28, 8-15]).

La fel, foarte bernanosian este acest dar de a face să se renască în inima celuilalt ceea ce moare în a noastră. Astfel, după moartea contesei, parohul îşi aminteşte că i-a dat pacea, şi notează în jurnalul său: „Ce minune! Să poţi să faci prezent ceea ce nu ai tu însuţi! O, dulce minune a mâinilor noastre goale!” (Benanos G., Oevres romanesques, p. 1170). Léon Daudet i-a reproşat lui Bernanos că nu scrie decât „istorii de preoţi”; Malraux va ghici şi el că Bernanos a scris nu atât romanul preotului cât mai degrabă a încercat „poemul preoţiei, deci despre supranatural” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 15). Iar această distincţie este foarte importantă: parohul de Ambricourt de fapt nu este nici parohul din Tours al lui Balzac, nici chiar parohul său de ţară, abatele Bonnet. Ar fi mai aproape de acel personaj din Dostoievski, prinţul Muichkin sau Alioşa Karamzov (apropierea de Dostoievski a fost făcută de Marcel Arland în N.R.F. [(n.t.) La Nouvelle Revue française: revistă literară și de critică, trimestrială] încă de la apariţia Jurnalului). Bernanos nu se dedă unui studiu al moravurilor, cu atât mai puţin unei încercări de antropologie religioasă: la el, plenitudinea stilului este în slujba supranaturalului.

(Sursa: François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Bibliografie:

literatura | O antropologie teologica

Georges Bernanos (1888-1948) – opera și bibliografia [pdf] | O antropologie teologica

JOURNAL D'UN CURÉ DE CAMPAGNE

SOUS LE SOLEIL DE SATAN
NOUVELLE HISTOIRE DE MOUCHETTE

LA JOIE

MONSIEUR OUINE

UN CRIME

LE MAUVAIS RÊVE

Dialogue d'ombres et autres nouvelles

Dialogues lib bil.indd

isidor-chinez-omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos.pdf

Z-Library Project - Electronic library. Download books free ...

Cele mai frumoase pagini de întelepciune biblică

Cele mai frumoase pagini de întelepciune biblică.pdf

Ce înțelegem prin „înțelepciunea biblică”?

Orientul antic a avut o literatură sapienţială înfloritoare, atât în Egipt, cât şi în diversele culturi din Mesopotamia, pre cum şi la Ugarit. Este o înţelepciune care transcende graniţele, mai degrabă profană, şi care se ocupă de destinul indivizilor nu pe baza reflecţiei filozofice (precum cea grecească), ci pe baza experienţei de viaţă. Îl învaţă pe om să se conformeze ordinii universului, căutând să-i ofere astfel mijloacele de a fi fericit. Cum nu întotdeauna reuşeşte, ajunge deseori la pesimism.

Această literatură a fost cunoscută de israeliţi: cel mai mare elogiu adus lui Solomon este că „era mai presus de fiii Răsăritului şi ai Egiptului“ şi decât cananeenii Etan şi fiii lui Mahol, Heman, Kalkol şi Darda (1Regi/3Regi [LXX] 4,31). Sunt amintiţi înţelepţii arabi şi edomiţi (Ieremia 49,7, Abdia 8). Iov şi prietenii lui trăiesc în Edom. Există Psalmi atribuiţi lui Etan (89/88) şi lui Heman „băştinaşul“ (88/87). Agur şi Lemuel, regele din Massa (trib din nordul Arabiei), apar ca autori de proverbe (Proverbe 30–31).

Chiar dacă găsim, în mod firesc, multe elemente comune cu lite ratura sapienţială a popoarelor învecinate, în cărţile biblice de înţelepciune totul e privit prin raportare la Dumnezeu, în lumina religiei revelate, care subîntinde modul de gândire al vechilor israe liţi. Datorită acestui fapt se evită pesimismul, chiar dacă problema suferinţei se pune constant şi acut, cu multă sinceritate.

Se afirmă de obicei că, spre deosebire de celelalte cărţi biblice, în cărţile sapienţiale nu apar marile teme ca legământul, mesianismul etc., scopul înţelepţilor fiind ca, pe baza experienţei personale, să extragă din viaţa cotidiană principii de comportare constante, plăcute lui Dumnezeu, deoarece relaţia cu Dumnezeu face parte din realitatea vieţii omului. De fapt, autorii cărţilor de înţelepciune s-au hrănit întreaga viaţă cu ceea ce s-a numit ulterior „Legea şi Profeţii“, indiferent de forma pe care o aveau în vremea lor textele respective: ele „trăiesc“ în literatura sapienţială inspirând principiile, iar uneori transpar şi în aluzii directe. De aceea, am socotit potrivit să începem cu câteva dintre textele inspiratoare.

(sursă: Humanitas - biblioteca virtuala - 57 volume sunt la biblioteca virtuală [26 martie 2020]).

Sfântul Augustin, Confesiuni (ediție bilingvă)

Sfântul Augustin, Confesiuni.pdf

„Inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine!”

(Augustin, Confesiuni, Cartea 1,1.4: CCL 27, 4).

  

Cartea I

Capitolul 1

Invocaţie către Dumnezeu.

Cunoaştere şi credinţă Mare eşti, Doamne, şi cu adevărat vrednic de laudă! ¹ Mare este puterea ta, iar înţelepciunea ta nu poate fi măsurată ².

Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească! Un om purtând asupra sa datul morţii, purtând mărturia că tu te împotriveşti celor trufaşi ³. Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească. Tu l-ai îndemnat să-şi afle bucuria lăudându-te pe tine, căci pentru tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine ⁴ .

Dă-mi, Doamne, putinţa de a şti şi de a înţelege dacă trebuie mai întâi să te invoc ori să te laud, să te cunosc mai întâi ori să te invoc! Dar cine te va invoca fără să te cunoască? Căci cel care nu te cunoaşte poate invoca pe altcineva în locul tău! Sau, mai degrabă, nu eşti tu invocat tocmai ca să fii cunoscut? Dar cum îl vor invoca pe cel în care nu au crezut? Sau cum vor crede fără propovăduitor? ⁵ Şi-l vor lăuda pe Domnul cei care-l caută ⁶ . Cei care-l caută îl vor găsi, iar cei care-l găsesc îl vor lăuda.

Te voi căuta, Doamne, invocându-te, şi, crezând în tine, te voi invoca! ⁷ Căci tu ne-ai fost vestit nouă. Te va invoca, Doamne, credinţa mea, aceea pe care mi-ai insuflat-o prin natura omenească a fiului tău, prin slujirea propovăduitorului tău ⁸ .

(sursă: Humanitas - biblioteca virtuala - 57 volume sunt la biblioteca virtuală [26 martie 2020]).

Iubirea doreşte să-l vadă pe Dumnezeu

Dumnezeu, văzând lumea răvăşită de teamă, lucrează fără încetare ca să o cheme la sine cu dragoste, să o in­vite cu harul, să o susţină cu iubirea, să o îmbrăţişeze cu afecţiunea.

Iată de ce a purificat pământul, care se învechea în rele, cu pedeapsa potopului; l-a chemat pe Noe să fie părin­tele unei lumi noi, l-a îndemnat prin cuvinte afectu­oase, i-a dat încredere prin familiaritatea sa, l-a instruit părinteşte prin evenimentele prezente, l-a mângâiat cu harul în vederea celor viitoare. Nu-i porunceşte, ci, fă­cându-l să participe la lucrarea sa, închide în arcă între­gul viitor al lumii, pentru ca această asociere bazată pe iubire să alunge teama servilă şi pentru ca această iu­bire comună să conserve ceea ce fusese salvat printr o lucrare comună.

Sfântul Alfons Maria de Liguori (1696-1787), episcop, doctor al Bisericii [1 august]

„În istoria Bisericii, el este napolitanul cu inteligenţa cea mai profundă, după anul 1500, aşa cum a fost Toma după anul 1000… El a pus pe buzele tuturor, chiar şi a analfabeţilor, cuvintele sfintei Tereza de Avila şi ale sfântului Ioan al Crucii. El a transmis oamenilor termenii cei mai înalţi în formulele cele mai simple, sentimentele cele mai extatice în limbajul obişnuit. A creat, în cei simpli, o inimă de sfinţi şi mari sfinţi” [1]. 

Alfons avea doar 13 ani şi Teresina doar 5, când părinţii lor le-au aranjat deja viitoarea lor căsătorie. Nu făceau aceasta cu sentimentul că ar interveni în libera alegere a fiilor, ci cu convingerea că astfel le prevedeau din timp un viitor fericit! Între timp, băiatul înainta în studii şi copila se pregătea în şcoala carmelitelor Preasfântului Sacrament.

Lucrurile au decurs însă într-un mod diferit, deoarece cei doi interesaţi, deşi se cunoşteau încă de mici – erau verişori şi cele două familii se vizitau –, aveau aspiraţii mult mai înalte decât cele ale părinţilor. Tereza, în deplin acord cu Alfons, a refuzat dreptul primului născut cu toate onorurile familiilor nobile şi, la 15 ani, s-a întors în mănăstire, unde era crescută după exemplul Terezei de Avila. Alfons îi va scrie viaţa şi va mărturisi prietenilor că, dacă micuţa sa logodnică a ales Iubirea cea mai mare, acest lucru i se datorează lui.

Într-un timp în care fiii cadeţi erau constrânşi să găsească în mănăstiri sau în cariera bisericească propria lor realizare, pentru a lăsa intact patrimoniul familiei pentru primii născuţi, Dumnezeu, uneori, nu făcea jocul oamenilor şi îi chema la sine tocmai pe primii născuţi. Pentru Alfons, viitorul, în toate, era roz, din punct de vedere uman. Tatăl său, Iosif, era ofiţer superior al marinei militare şi mama sa, Ana Cavalieri, din familia marchizilor de Avenia, era o femeie profund religioasă şi bine instruită.

Domnul meu și Dumnezeul meu (3 iulie - sfântul Toma, apostol)

 Toma, unul dintre cei doisprezece, numit și Geamă­nul, nu era cu ei când a venit Isus (In 20,24). Numai acest ucenic era absent. Atunci când s-a întors, a auzit relatarea faptelor întâmplate, dar a refuzat să creadă în ceea ce a auzit. Domnul a venit din nou și i-a dat uceni­cului necredincios să atingă coasta, i-a arătat mâinile și, indicând cicatricele rănilor sale, a vindecat rana necre­dinței lui. Fraților preaiubiți, ce anume vedeți în toate acestea? Oare credeți că este o simplă întâmplare faptul că acel ucenic ales de Domnul a fost absent, că, venind, a auzit faptul petrecut, că, auzind, el s-a îndoit, că, îndo­indu-se, el a atins și că, atingând, el a crezut?

Glasul celui care strigă în pustiu [din predicile sfântului Augustin]

Biserica sărbătorește nașterea lui Ioan, atribuindu-i un caracter sacru deosebit. Noi nu celebrăm în mod solemn ziua de naștere a nici unui sfânt, însă o cele­brăm pe cea a lui Ioan și pe cea a lui Isus. Eu nu pot să las să treacă această sărbătoare fără un cuvânt, și, dacă vorbesc mai puțin decât o cere demnitatea subiectului, însăși profunzimea lui vă va oferi hrană pentru medi­tație. Însă Ioan s-a născut dintr-o femeie înaintată în vârstă și sterilă. Cris­tos se naște dintr-o tânără fecioară.
    

Tatăl nu crede în vestea despre viitoarea naștere a lui Ioan și devine mut. Fecioara crede că din ea se va naște Cristos și-l zămislește în credință. În rezumat, aceasta vrem să pătrundem și să analizăm; și dacă timpul scurt și facultățile pe care le avem la dispoziție nu ne permit să ajungem până în profunzimile acestui mister atât de mare, vă va învăța mai bine cel care vorbește în inte­riorul vostru, chiar în absența noastră, cel care este obiec­tul gândurilor voastre pioase, cel pe care l-ați primit în inima voastră și pentru care voi ați fost făcuți temple.

Se pare că Ioan este pus ca o graniță între cele două Testamente, Vechiul și Noul. De fapt, însuși Domnul declară că el este o graniță atunci când afirmă: Legea și Profeții au fost până la Ioan (Lc 16,16). Așadar, el reprezintă în sine parte din Vechiul și vestire a Noului. Cât privește Vechiul, el se naște din doi bătrâni. Cât pri­vește Noul, este proclamat profet deja în sânul mamei. Mai înainte de a se naște, Ioan a tresăltat în sânul mamei la sosirea Mariei. A avut deja de atunci numirea, înainte de a se naște. Este deja arătat al cui înaintemer­gător va fi, mai înainte de a fi văzut de el. Acestea sunt fapte divine care depășesc limitele micimii umane. În sfârșit, el se naște, primește un nume, se dezleagă limba tatălui. Este suficient a spune ce s-a întâmplat pentru a explica imaginea realității.

    

Zaharia tace și își pierde glasul până la nașterea lui Ioan, înaintemergătorul Domnului, și numai atunci își recapătă graiul. Ce înseamnă tăcerea lui Zaharia, dacă nu profeția care nu este bine definită și care înainte de predica lui Cristos este încă obscură? Se face cunoscută la venirea sa. Devine clară atunci când trebuie să apară cel prevestit. Faptul redobândirii graiului lui Zaharia, la nașterea lui Ioan, este același lucru cu sfâșierea catape­tesmei la pătimirea lui Cristos. Dacă Ioan s-ar fi vestit pe sine, el nu ar fi deschis gura lui Zaharia. Se dezleagă limba pentru că se naște glasul. Ioan, care îl prevestea pe Domnul, a fost întrebat: Cine ești tu? (In 1,19). Și a răspuns: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu (In 1,23). Glasul este Ioan, iar despre Domnul se spune: La înce­put era Cuvântul (In 1,1). Ioan este glas pentru un timp scurt, însă Cristos este Cuvântul veșnic încă de la început.

(Din Predicile sfântului Augustin, episcop; [Pred. 293, 1-3: PL 38, 1327-1328]).

Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625) și devoţiunea faţă de Maria, mama lui Isus

 Fratele Ieremia a avut o devoţiune deosebită faţă de Maica Domnului căreia îi spunea „Măicuţa”. Pentru el Preacurata Fecioară Maria era Corăscumpărătoarea neamului omenesc şi oriunde ar fi întâlnit icoana ei, chiar pe stradă, îngenunchea, se adâncea în rugăciune şi apoi împreună cu mulţi care-l înconjurau cântau „Salve Regina”.

Printre altele el spunea că nu trebuie doar s-o invocăm pe Maica Domnului ci şi să-i imităm virtuţile dintre care cele mai evidente erau: umilinţa, curăţia, generozitatea, prudenţa, spiritul de jertfă etc. Apoi îi descria chipul ei de mamă care se apropie de copiii ei de pe pământ şi îi ajută deoarece le cunoaşte fiecare ungher al sufletului. Marinarilor le spunea despre Născătoarea de Dumnezeu: „este steaua voastră”; bolnavilor: „este salvarea voastră”; păcătoşilor: „este avocata şi speranţa voastră”; tuturor: „Ea este Doamna şi Regina noastră”.

Atât călugărilor cât şi laicilor le recomanda să cinstească cele nouă luni de locuire a Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Mamei sale, recitând nouă „Salve Regina”: dimineaţa – de trei ori, pentru întoarcerea păcătoşilor; la amiază – de trei ori, pentru cei aflaţi în agonie şi seara – de trei ori, pentru sufletele din purgator. În acelaşi timp, această devoţiune trebuia să le obţină celor ce o practicau curăţia inimii, umilinţă adâncă şi iubire aprinsă.

Într-o noapte, pe când fratele Ieremia se ruga profund i-a apărut Preacurata Fecioară Maria cu Fiul în braţe şi scăldată în lumină. Într-un târziu, deşi nu îndrăznea s-o privească, la încurajarea ei umilul călugăr a întrebat-o:
– Stăpâna mea, tu eşti Regină şi nu porţi coroană?
– Coroana mea este Fiul meu!

Deşi fratele Ieremia a încercat să ascundă această minune a arătării Maicii Domnului nu a reuşit şi până la urmă a trebuit să dezvăluie această taină. După ce a relatat totul mulţimii aflată în stare de euforie, după ce cu toţii au intonat cântecul Salve Regina şi aceştia s-au retras, rămânând singur cu confratele său, fratele Ieremia a constatat că nu mai avea nici cingătoare, nici Rozariul de la brâu, nici bastonul iar cineva îi smulse chiar şi peticele de la haina monahală, pe care o purta de peste treizeci de ani.

Prinţesa de Bisignano, Isabella della Rovere, aflând vestea aparţiei a adus la palatul ei pe fratele Ieremia şi pe un pictor care după descrierea minuţioasă a călugărului a încercat să redea într-o pictură imaginea Preacuratei cu Pruncul în braţe. Prinţesa porunci să se facă mai multe copii care se răspândiră în tot viceregatul. Devoţiune către Maica Domnului a luat o amploare deosebită în acele locuri.

La un moment dat fratele Ieremia fiind grav bolnav, iar medicul nemaidându-i şanse de supravieţuire, a trimis să-i aducă acea icoană a Preacuratei. I s-a încredinţat voinţei sale iar a doua zi era vindecat complet, fiind din nou capabil să se ocupe de cei săraci, bolnavi şi necăjiţi.

(sursă: Fericitul Ieremia Valahul; http://www.sfinticatolici.ro/ieremia-valahul/2/).

Papa Francisc şi Curia Romana la exerciţiile spirituale

Papa Francisc şi Curia Romana sunt la exerciţiile spirituale în casa „Divin Maestro” din Ariccia, de la 10 la 15 martie 2019. Tema: Oraşul cu dorinţe arzătoare. Pentru priviri şi gesturi pascale în viaţa lumii. Cu acest bagaj, abatele de „San Miniato al Monte” de la Firenze, dom Bernardo Francesco Maria Gianni, vine să facă exerciții spirituale pentru papă și Curia Romană.

dom Bernardo Francesco Maria Gianni

 
Un călugăr cufundat în oraş... 

mai vezi:  

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201903043

https://www.vaticannews.va/ro/papa/news/2019-03/papa-francisc-exercitii-spirituale.html

Întâlnirea lui Ilie cu Dumnezeu

Profetul Ilie, aflat pe muntele Horeb sau Sinai, îl aude pe Dumnezeu trecând.

„Domnul i-a zis: «Ieși și stai pe munte în fața Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!» Atunci a fost un vânt mare și puternic, să rupă munții și să despice stâncile în fața Domnului; dar nu era în vânt Domnul. Dupăvânt a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul. După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de liniște adâncă. Când l-a auzit Ilie, și-a acoperit cu mantaua, a ieșit și a stat la intrarea peșterii; și, iată, a fost o voce către el: «Ce faci aici, Ilie?»” (1Rg 19,11-13).

Nu în uragan, nici în cutremur, nici în foc, ci în „foșnetul unei dulci adieri de vânt.

Emmanuel Lévinas tradice astfel: „vocea tăcerii fine”, iar Olivier Clémant: „un cuvânt la extremitatea tăcerii”.

(Varillon F., Umilința lui Dumnezeu, Sapientia, Iași 2014, p. 25-26).

Evlavia trebuie practicată în diferite moduri

Sfântul Francisc de Sales (1567-1622) , episcop - patronul jurnaliștilor.

La facerea lumii, Dumnezeu poruncea plantelor să facă roadele lor, fiecare după felul ei: tot astfel porun­ceşte el creştinilor, care sunt plantele vii ale Bisericii sale, să producă roadele evlaviei, fiecare după starea şi chemarea lui. 

Evlavia trebuie să fie practicată în diferite moduri: într-un fel de nobil, în alt fel de meseriaş, într-un fel de servitor, în alt fel de rege, într-un fel de văduvă şi de tânăra necăsătorită, în alt fel de femeia măritată. Şi nu numai atât, dar trebuie potrivită practicarea evlaviei cu puterile, treburile şi obligaţiile fiecăruia în particular. 

Spune-mi, te rog, Filotee, ar fi potrivit oare ca epis­copul să voiască a fi izolat ca certosinul? Şi dacă oamenii căsătoriţi n-ar voi să strângă mai mult decât capucinii, dacă lucrătorul ar fi toată ziua la biserică, cum e călugărul, iar călugărul ar fi mereu expus la tot felul de întâlniri pentru serviciul aproapelui ca epis­copul, această evlavie n-ar fi oare ridicolă, fără regulă şi de nesuferit? 

Această greşeală şi absurditate totuşi se întâmplă foarte des. Nu, Filotee, evlavia nu strică nici un lucru când este adevărată, ci le desăvârşeşte pe toate, iar când se împo­triveşte legitimei ocupaţii a cuiva, ea este, fără îndoială, greşită. 

Albina scoate mierea ei din flori, fără a le stânjeni, lăsându-le întregi şi proaspete precum le-a găsit; dar adevărata evlavie face şi mai bine, căci nu numai că nu strică nici un fel de îndeletnicire sau ocupaţie, ci, dimpotrivă, le împodobeşte şi le înfrumu­seţează. 

Căci, aşa cum orice fel de pietre scumpe puse în miere devin mai strălucitoare, fiecare după culoarea ei, tot aşa, oricine devine mai plăcut în ocupaţia lui, când o uneşte cu evlavia: grija casei devine liniştită, iubirea soţului şi a soţiei mai sinceră, serviciul principelui mai credin­cios şi tot felul de ocupaţii mai dulci şi mai prietenoase. 

Este o greşeală, ba chiar o erezie, de-a voi să scoţi viaţa evlavioasă din cazarma soldaţilor, din prăvălia negustorilor, de la curtea capetelor încoronate, din căsni­cia persoanelor căsătorite. Este adevărat, Filotee, că evlavia pur contemplativă, călugărească şi religioasă nu poate fi exercitată în aceste profesii; dar, de aseme­nea, în afară de aceste trei feluri de evlavie, mai există multe altele, menite să-i desăvârşească pe aceia care trăiesc în lume. 

Oriunde am fi, putem şi trebuie să tindem la viaţa desăvârşită.

(Din Îndrumare la viaţa evlavioasă, de sfântul Francisc de Sales, episcop [partea 1, cap. 3]).

 

Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja

Christ in Perspective (1950) by Salvador Dali.
(astăzi când a murit Salvador Dali [23 ianuarie 1989], Spania). 

 „Nu m-ai căuta / dacă nu m-ai fi găsit deja!”

 (Pascal, Le Mysière de Jésus).

„Isus va fi în agonie până la sfârșitul lumii: el nu poate să doarmă până în momentul acela!”

(Pascal, Le Mysière de Jésus).

Credința magilor

Astăzi, magii, care îl căutau pe cel ce străluceşte prin­tre stele, îl găsesc scâncind în leagăn. Astăzi, magii rămân surprinşi văzându-l înfăşat în scutece pe cel care mult timp se ascunsese după stele.

Astăzi, magii privesc cu mare stupoare ceea ce văd aici: cerul pe pământ, pământul în cer; omul în Dum­nezeu, Dumnezeu în om; şi cel pe care lumea întreagă nu-l poate cuprinde, închis într-un trup atât de mic. Şi îndată ce văd, cred fără să discute şi, prin daruri simbo­lice, ei mărturisesc, prin tămâie, că este Dumnezeu; prin aur, că este rege; prin smirnă, că va trebui să moară.

 

Astfel, păgânii, care erau cei din urmă, devin cei dintâi; pentru că atunci, prin credinţa magilor, este inau­gurată venirea păgânilor la credinţă.

(Petru Crisologul, Predica 160: PL 52,621).

Drumul

...Drumul nu este lumină

e speranța clarității;

nu e flacăra dinainte,

e promisiunea adevărului.

E limita așteptării,

veșnica strădanie:

sfârșitul străzii care urcă,

este traversarea morții.

(Madeleine Delbrêl, Noi delle strade, Milano, Gribaudi, 2008, 16; trad. I.Chinez).

Cădem şi ne ridicăm din nou...

 

A fost întrebat un cărugăr [monah]: 

„Ce faci în pustiu?”  

A răspuns: 

„Cădem şi ne ridicăm, 

cădem şi ne ridicăm, 

cădem din nou și iar ne ridicăm! 

Pentru a face viaţa noastră trebuie să fii umil

şi să găsești puterea pentru a începe din nou, fără să fii supărat!”  

 
(sursă: Enzo Bianchi; https://twitter.com/enzobianchi7; trad. Isidor Chinez).

Ce siguranță ne oferă credința?

Buste de Christ en croix (1950) - de Eugène Leroy.

 „Un aspect ulterior al credinței nu se îndreaptă spre cunoaștere și interpretare, dar spre comportare. Cred în cineva. Credința este încrederea într-o persoană. Chiar dacă această încredere, în ultimă analiză, se consideră că este Dumnezeu, susținătorul adevărat și propriu al vieții, pentru mulți nu este posibil ați da încrederea lui Dumnezeu, care apare așa de departe. Și totuși, se simte într-un mod susținuți. Dietrich Bonhoeffer, în renumita poezie compusă înainte de a fi ucis într-un lagăr de concentrare, a vorbit despre puterile prietenoase ce ne sprijină: „Din forțele prietenoase în mod minunat înfășurate, așteptăm liniștiți pe cel care va veni. Dumnezeu este cu noi seara și dimineața, va fi cu noi în orice nouă zi”. În aceste cuvinte pot să recurgă și cei care au dificultate în a-l recunoaște pe Dumnezeu ca fundamentul încrederii lor”. 

(Anselm GRÜN, Il libro delle risposte, San Paolo, Cinisello Balsamo [MI] 2008, 84; trad. Isidor Chinez).

Exerciții spirituale pentru preoți la Traian [NT] (8-12 octombrie 2018)

Pe 8-12 octombrie 2018, la Centrul „Gaudium et Spes” de la Traian [NT], a avut loc o nouă serie de exerciţii spirituale pentru preoţi: predicatorul acestor exerciţii a fost părintele Isidor Iacovici de la Roma.

Text este primul capitol din cartea Genezei în care este relatată creaţia lumii şi a omului. 

□ Prima zi. Darul primelor evidenţe: este mult mai mult de a recunoaşte, decât a cunoaşte.

□ A doua zi. Darul priorităţilor: „căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii” (1Cor 14,33).

□ A treia zi. Darul limitelor: nu este adevărat că mă opresc atunci când vreau eu.

□ A patra zi. Darul inspiraţiilor: a reîncepe nu înseamnă a repeta.

□ A cincea zi. Darul binecuvântărilor: viaţa cea mai frumoasă de trăit este a ta!

□ A şasea zi. Darul umilinţelor: viaţa nouă este pascală.

□ A şasea zi. Darul slavei: omul este ceva foarte frumos.

 

 (Dacă vreți să citiți se poate vedea pe: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201810068).

Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226), călugăr [4 octombrie]

„Nimeni nu mă învăţa ceea ce trebuia să fac; dar însuşi Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuie să trăiesc conform sfintei evanghelii” [1].

Aceste cuvinte, scrise de Francisc cu puţin timp înainte de a muri, revelează faptul că această carismă a sa vine de la Dumnezeu. Pentru aceasta, este cel mai mare sfânt de la sfârşitul evului mediu, o „figură apărută complet din har şi din interioritatea sa, fără a putea fi explicată prin ambientul spiritual din care provenea. Şi totuşi, tocmai el, într-un mod care se poate defini providenţial, a dat răspunsul la întrebările cele mai profunde ale timpului său”[2].

Şi nu numai, dar punând într-o lumină clară în viaţa sa principiile universale ale evangheliei, prin amabilitatea şi simplitatea sa dezarmantă, fără să impună vreodată ceva cuiva, a avut o influenţă extraordinară, care durează nu numai în lumea creştină, dar şi în afara ei. Se poate spune că Francisc face parte din patrimoniul umanităţii.

Regele tineretului uşuratic

S-a născut la Assisi, în jurul anului 1182, în familia lui Petru Bernardone, un comerciant bogat ce se afla ocazional la Provenza într-una dintre călătoriile sale de afaceri, şi a Ioanei numită donna Pica. A fost botezat cu numele de Ioan în cinstea Botezătorului, dar tatăl, la rândul său, i-a adăugat numele de Francisc, adică „francez”, pentru a onora acel ţinut pe care el îl admira aşa de mult şi de la care provenea atâta bogăţie pentru casa lui.

Fă-ne vrednici să slujim

Sisters of Charity (foto - en.wikipedia.org).

Fă-ne vrednici, Doamne,

să-l slujim pe aproapele nostru

în toată lumea, care trăiește și moare

în sărăcie și foame.

Dă-le prin intermediul mâinilor noastre

pâinea cea de toate zilele,

iar, prin iubirea noastră înțelegătoare,

pace și bucurie.

Ajută-mă, Doamne, ca să mângâi,

mai degrabă decât să fiu mângâiat,

să înțeleg pe celălalt,

mai degrabă decât să fiu înțeles,

să iubesc, mai degrabă decât să fiu eu iubit.

Căci prin uitarea de sine

se regăsește omul,

iertând se obține iertarea,

iar prin moartea omului se trezește 

la viață cea veșnică. Amin.

Din rugăciunea de dimineață a Surorilor Carității.

(Surorile maicii Tereza de Calcutta).