† Duminica a 5-a de peste an (C): Mergeți în toată lumea… [7 februarie 2016]

Prima pescuire minunată - de James Tissot

Evanghelia Luca 5,1-11: În acel timp, pe când mulţimea îl îmbulzea pe Isus, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezaret, a văzut două bărci trase la mal, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele. Suindu-se într-una din bărci, care era a lui Simon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă. Când a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon: „Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!” Răspunzând, Simon i-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele”. Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti încât li se rupeau năvoadele. Atunci au făcut semne însoţitorilor lor din cealaltă barcă să vină pentru a-i ajuta. Ei au venit şi au umplut amândouă bărcile încât erau gata să se scufunde. Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus, spunând: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” Pentru că îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o, la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau însoţitorii lui Simon. Însă Isus i-a spus lui Simon: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!” După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe Isus.

 

 

Omilie

 

Texte biblice din această duminică ne arată cum Dumnezeu cheamă oamenii pentru a fi mesagerii săi. El se adresează lui Isaia care nu are decât 20 de ani ca să-i încredinţeze misiunea de profet pentru poporul său. Isaia se înspăimântă; înaintea  sfințeniei lui Dumnezeu, devine conştient de păcatul său. Dar focul divin îi purifică buzele lui Isaia. Va putea transmite astfel cuvântul arzător al Domnului. Acelaşi Dumnezeu se bazează pe noi ca să-i împărtășim viaţa lui. El ne-a trimis să fim mesagerii săi în ciuda slăbiciunilor şi păcatelor noastre. Are nevoie de purtători de cuvânt pentru a face cunoscut şi de a ne comunica lumii secretele fericirii sale.

 

A doua lectură ne vorbește despre sfântul Paul care a devenit apostolul lui Cristos. La început a fost persecutorul creştinilor. Ceea ce l-a făcut apostol al lui Cristos nu a fost nici calitățile sale de orator, nici călătoriile sale misionare, nici preocuparea sa pentru cei săraci şi asupriţi. Adevăratul punct de plecare a fost întâlnirea cu Cristos cel înviat pe drumul spre Damasc. El l-a văzut viu în mijlocul alor săi. Cristos l-a chemat să-l urmeze; el însuşi ne spune: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”. Suntem fructul acestui har, precum şi prin calităţile noastre umane și pentru credinţa cu care l-am primit. Cristos este întotdeauna cu noi; asemenea lui Paul și la mulți alții  avem responsabilitatea de a transmite ceea ce am primit.

 

Evanghelia vorbește despre chemarea primilor ucenici. Îndesat de mulțime, Isus are nevoie de ajutor. Este important ca Cuvântul să atingă pe toți oamenii. Acest ajutor îl va cere pescarilor care și-au pus bărcile lor la dispoziția sa. Îi va invita mai întâi să înainteze în larg și apoi să-și arunce năvoadele pentru a prinde pește.

 

Simon, care a muncit din greu toată noaptea și nu a prins nimic, răspunde invitației învățătorului: „La cuvântul tău, voi arunca mrejele”. Simon mizează pe cuvântul lui Isus. El mizează viitorul său, dar nu știe încă. O atitudine împlinită la cererea Domnului, iar rezultatul ei este neașteptat. Chiar el cere însoțitorilor săi din cealaltă barcă să vină și să-i ajute dacă nu acest pescuit extraordinar ar fi fost pierdut.

 

Astăzi, ca odinioară, Cristos ne invită să înaintăm în larg. Ca și Petru, avem probabil dorință de a nu părăsi malul obiceiurile noastre, terenurile sigure ale certitudilor noastre. Ca și Petru, ne-am chinuit timp de luni şi ani, dar fără rezultat. Suntem angajați în parohiile noastre, în cartierele noastre, în locurile noastre de muncă şi în petrecerea timpului liber. Dar constatăm că bisericile noastre sunt goale; majoritatea tinerilor nu pun piciorul în ele. Nepoţii noştri nu sunt botezați. Atunci, trebuie să ne organizăm pentru a salva ceea ce se mai poate. Credem că pentru a proteja de această lume trebuie să ignori, să ridicuralizezi sau să persecuți.

 

Dar nu acest lucru aşteaptă la noi Domnul: ceea ce el cere noi este a înainta în larg Simon reia de la capăt exact ceea ce a făcut toată noaptea fără a prinde nimic. Dar de data aceasta, totul se schimbă pentru că Isus este la puntea bărcii. Luntrea atât este de încărcată încât este gata să se scufunde. Pescuirea minunată nu se face singură: este misiunea întregii Biserici. Dar trebuie să fie la bord Isus. Trebuie să fie acolo pentru a conduce mânuirea, pentru a ne da ordine şi a se face ascultat. Nu este nevoie de planuri bine elaborate nici de a folosi tehnici dintre cele mai moderne. Cel mai important lucru este de a arunca năvoadele şi de a avea credinţă „pe cuvântul său”. El este responsabil de pescuirea minunată. Principalul lucru este în inimile celor care anunţă Cuvântul.

 

Precum Isaia și apostolii Petru și Paul, toți suntem chemați de Domnul. El se bazează pe noi cu o misiune specifică. El ni se adresează neapărat celor buni, nici celor sfinți. El nu cheamă pe copii înțelepți. El poate veni să ne caute foarte departe și foarte jos. Cei mai mari martorii de credința sunt păcătoși iertați. Chemarea sa este mereu aceeași: „Înaintează în larg și aruncați năvoadele”. Cu ceea ce este mic și slab, Domnul poate face lucruri mărețe. Cel mai important lucru este să fii cu Domnul.

 

În această zi, îți mulțumesc, Doamne, că ne-ai făcut beneficiarii acestei pescuirii minunate:  botezul ne-a smuls din valurile morții şi ne-a ridicat trăgându-ne pe barcă; am ieșit din apă așa cum Cristos a ieşit din mormânt. Şi suntem trimiși la rândul nostru ca Isaia şi Simon-Petru. Inspiră-ne cuvintele şi gesturile care ne va permite să smulgem pe fraţii noştri din valurile mizeriei și să-i punem în serviciul tău. Amin.

(pr. Jean Compazieu [07.02.2016]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5798-homelie-du-5eme-dimanche-du-temps-ordinaire-5/).

Iuliu Maniu (1873-1953): cum a murit liderul țărănist acum 63 de ani

 

Iuliu Maniu la proces.

Sursa: www.corneliu-coposu.eu

 

 

5 februarie, 1953.  Iuliu Maniu, om politic şi preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, înceta din viață într-una dintre celulele  închisorii de la  Sighet.

 

Închisoarea de la  Sighetu Marmaţiei, una dintre cele mai sinistre locuri de detenție din istoria României, a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice. Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, oameni de cultură sau, pur şi simplu, oameni care au luptat împotriva bolşevismului. Iuliu Maniu s-a stins pe un ger puternic, în data de 5 februarie 1953.

 

Iuliu Maniu se afla în arest din 14 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău puse la cale de către autoritățile comuniste. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi încarcerat la penitenciarul din Galaţi. În 1951, când avea deja 78 de ani, este transferat, alături de alţi lideri ţărănişti, la închisoarea de la Sighetu Marmaţiei (cunoscută ca şi „închisoarea miniştrilor”).  În august 1951 a fost transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet, unde a și murit, potrivit descoperă.ro.

 

După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur.

 

Născut la Şimleu Silvaniei, în Sălaj, la 8 ianuarie 1873, Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai importanţi lideri politici pe care i-a avut România.

 

Unificatorul şi creatorul statului naţional modern, fost prim ministru al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, apropiat al regelului Mihai, s-a sfârşit în chinuri cumplite, la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani.

 

Olimpia Zamfirescu, reprodusă de Ivor Porter, povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu: „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”.

 

Ultimele zile din viaţa lui Maniu sunt descrise de fostul jurnalist şi critic de teatru Nicolae Carandino, colegul său de celulă, într-un volum de memorii intitulat Nopţi albe, zile negre, apărut în 1992. Carandino scrie că, înainte de a muri, Maniu i-a povestit că „îi părea rău de doi oameni, pe care avea senzaţia că îi nedreptăţise”: Grigore Iunian şi fruntaşul basarabean Constantin Stere.

 

De asemenea, Carandino a relatat din perspectiva sa noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.

 

Regimului îi era frică şi de moartea lui Maniu. Vasile Ciolpan ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: „În celula nr... s-a stins lumina”.

 

Iuliu Maniu și amintirea unei iubiri neîmplinite. Carandino a dezvăluit  că Maniu i-a povestit despre Clara, farmacista unguroaică din Şimleu Silvaniei care a fost marea (probabil şi singura) iubire a lui, potrivit adevărul.ro. „A venit vorba, în decursul timpului, şi despre femei. Mi-a povestit că, în tinereţe, iubise o farmacistă din Şimleu, se numea Clara şi era unguroaică”. „Am renunţat, bineînţeles. Nu puteam eu, nepotul lui Coroianu, destinat să fiu şeful Partidului Naţional din Ardeal, să iau drept soţie o unguroaică”, i-ar fi povestit Iuliu Maniu colegului său de celulă.

 

Mai mult, Nicoale Carandino susţine că imaginea frumoasei farmaciste din Şimleul Silvaniei şi a iubirii neîmplinite dintre ei l-ar fi urmărit pe Iuliu Maniu până în ultima clipă, ultimele cuvinte rostite înainte de a-şi da ultima suflare făcând trimitere la acest episod din viaţa sa: „Ce frumoasă femeie era Clara”.

 

(Crișan Andreescu, „Iuliu Maniu. Cum a murit liderul țărănist acum 63 de ani”; sursă: http://www.dcnews.ro/iuliu-maniu-cum-a-murit-liderul-aranist-acum-63-de-ani_496529.html#sthash.8NCLNv2x.dpuf).



 

Un călugăr musulman [un derviș] îl adoră pe Dumnezeu numai prin dans...

 



Dervíși turci.

 

A fost întrebat odată un derviş,

un călugăr musulman,

de ce îl adoră pe Dumnezeu numai prin dans?

„Pentru că – răspunde dervişul – a-l adora pe Dumnezeu

înseamnă a muri pentru mine însumi,

iar dansul ucide eu-l din mine.

Când moare eu-l, toate problemele mor împreună cu el.

Unde nu mai este eu-l, acolo e iubirea, acolo e Dumnezeu“

 

[Anthony de Mello, Dumnezeu este acolo, afară].

Restul pe masă



Masa tăcerii

de Constantin Brâncuși

 

Am o deprindere monstruoasă aproape —

Nu-mi place să fiu datoare nimănui.
Doctorului care mă vindecă îi trimit flori,
Pentru sănătate garoafe
Şi suntem chit.
Ospătarului îi las restul pe masă,
Celui care îmi face-un cadou îi fac unul mai mare,
Celui care-mi surâde-i surâd,
Celui care-mi rânjeşte-i surâd.
Închei toate socotelile în felul acesta,
Rămânând deasupra,
Tăind toate punţile
Şi, câteodată,
Mă cuprinde-o dorinţă nebună
Să fiu recunoscătoare cuiva,
Să mă târăsc în genunchi mulţumind,
Să strig: „Nu sunt vrednică
Nici dându-mi viaţa să înapoiez bunătate atâta!”
Dar în urma mea totu-i plătit.

 (Ana Blandiana, La cules îngeri I, Editura Liternet 2003, p. 20).

† Întâmpinarea Domnului: „Lumină spre luminarea neamurilor” [2 februarie]

Prezentarea lui Isus la templu - cu Philippe de Champaigne

Evanghelia Luca 2,22-40: După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, Maria şi Iosif l-au dus pe copil la Ierusalim, ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul” şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului, „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”. Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!” Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi –, iar o sabie va străpunge sufletul tău!” Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui.

Omilie

Au trecut patruzeci de zile de la sărbătoarea Crăciunului, când ne-am adunat să contemplăm naşterea pruncului Isus, care a venit în lume pentru mântuirea noastră a tuturor. Şi, iată, că acel copil vine, în cele din urmă, adus la templul din Ierusalim, în casa lui Dumnezeu, prezentat, oferit şi consacrat. Şi în această zi în care el – putem spune așa – începe să se ocupe de „cele ale Tatălui său” şi a Tatălui nostru, ceea ce îi umple mereu mai mult sufletul său, atât de mult că într-o zi va spune: „Mâncarea mea este să fac voința Tatălui meu”, adică, aceasta este dorința mea cea mai mare să fac ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.

 

Acel Dumnezeu, care a promis să facă o alianță, prietenie veșnică cu omenirea, pentru a fi Emanuel, Dumnezeu-cu-noi, iată-l acum, prin mâinile Marei şi a lui Iosif, că intră în templul din Ierusalim, după o lungă aşteptare a lui Mesia, cel consacrat de Dumnezeu. Acesta este motivul cel mai adânc care l-a determinat pe Dumnezeu să se coboare pe pământ şi să devină om: „să se asemene fraţilor săi în toate” (Evr 2,17), tocmai pentru a putea înțelege profund ceea ce noi toți am încercat „de a fi în stare să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi” (Evr 2,18) – după cum citim în  lectura a doua. Acum misiunea sa este de a cuprinde toată lumea, cum afirmă bătrânul Simeon: „mântuirea pregătită înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor”.

 

Evanghelia ne prezintă pe doi bătrâni: Simeon și Ana, care sunt modelul fiecărui ucenic, așa cum ar trebui să fim noi toţi, indiferent dacă avem 9 sau 90 de ani: sunt primii care să-l recunoască pe Isus ca prunc, ca Domnul și gloria poporului Israel; sunt primii care să-l laude şi să dea mărturie.

 

Nu degeaba se relatează în sfântul Luca faptului că tocmai acești doi „săraci al Domnului”, l-au recunoscut pe Isus, nu capii și nici mai marii-preoți: săracii Domnului pentru că aparțin la un lung șir de bărbați simpli şi femei de credinţă, acea mică rămășiță a lui Israel, care țintea toată mântuirea asupra lui Mesia, aşteptatul. Acest lucru este valabil chiar pentru noi: pentru a fi capabili să-l recunoască şi să-l primim pe Dumnezeu care se revelează în Isus, trebuie să fim cei mici şi săraci cărora le-a fost dezvăluit misterul lui Dumnezeu, secretul său frumos.

 

Dar cum poate fi recunoscut? Aceasta se întâmplă mai ales datorită perseverenţei în credinţă şi în rugăciune. Despre Ana se spune că nu se îndepărta de templu, slujind lui Dumnezeu zi și noapte. Ea se gândea întotdeauna la Dumnezeu, această dăruire continuă, această slujire umilă a lui Dumnezeu plină de credinţă şi de sacrificiu, este capabilă să „profetizeze”, adică să vorbească în locul lui Dumnezeu, să spună lucruri adevărate şi corecte despre Isus, făcându-i să înțeleagă pe toți ce care aşteptau răscumpărarea din Ierusalim, că tocmai acest Prunc este mântuitorul.

 

Rugăciunea intensă a lui Simeon – care vede, în cele din urmă, pe mult aşteptatul Mesia – este frumoasă: „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace”: cu pruncul Isus în braţe se simte îndestulat, mulţumit, acum a înţeles, acum poți să te întorci, este gata să moară, pentru că acum totul iese bine. Durează câteva minute pentru a da sens, lumină şi fericire pentru o viaţă de suferinţă, câteva minute pentru a da lumină unei vieți în aşteptare. Este important a avea o inima larg deschisă, capabilă, descuiată de mâhnire şi de mânie, o inimă profundă.

 

Pentru Maria, mama lui Isus, există un cuvânt dur şi neprevăzut: „o sabie va străpunge sufletul tău”. Sabia este o imagine care înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar şi pentru Maria se anunţă că va fi obositore şi dureroasă urmarea lui Isus, să accepte împlinirea voința lui Dumnezeu.

 

Pe lângă Simeon și Ana, și Maria este modelul fiecărui credincios, chemat pentru a alege să fie cel mai bun prieten a lui Isus. A fi cu Isus înseamnă a sta în contact cu Lumina și a deveni chiar mai luminos, așa cum lumânările se aprind în această sărbătoare!

 

În această festivitate a luminii, să ne dea nouă, Domnul, în special celor obosiți și descurajați, de a nu renunța la a vedea în viața lor urma trecerii lui Dumnezeu.

 

(pr. Pino Pulcinelli [02.02.2014];  traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.lachiesa.it/calendario/omelie/pages/Detailed/30899.html).

Alleluia, He is coming - de Marilla Ness

Marilla Ness

Alleluia He is comin'

 

I looked up and I saw my Lord a comin'
I looked up and I saw my Lord a comin'
    Down the road.

Refren:

G      D      C       G
Alleluia He is comin'
G      D       C      G
Alleluia He is here
G      D        C     G
Alleluia He is comin'
G       C       D       G
Alleluia He is here.

I looked up and I saw my Lord a dyin'
I looked up and I saw my Lord a dyin'
On a tree.

Alleluia He is comin'
Alleluia He is here
Alleluia He is comin'
Alleluia He is here.

I looked up and I saw my Lord a risin'
I looked up and I saw my Lord a risin'
From the grave.

Alleluia He is risin'
Alleluia He's alive
Alleluia He is risin'
Alleluia He is here.

One day I'm gonna look up and
        I'll see my Lord a comin'
I'll look up I'm gonna see my
Lord a comin'
In the clouds.
 
Alleluia He is comin'
Alleluia He is here
Alleluia He is comin'
Alleluia He is here.