† Întâmpinarea Domnului: „Lumină spre luminarea neamurilor” [2 februarie]

Prezentarea lui Isus la templu - cu Philippe de Champaigne

Evanghelia Luca 2,22-40: După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, Maria şi Iosif l-au dus pe copil la Ierusalim, ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul” şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului, „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”. Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!” Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi –, iar o sabie va străpunge sufletul tău!” Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui.

Omilie

Au trecut patruzeci de zile de la sărbătoarea Crăciunului, când ne-am adunat să contemplăm naşterea pruncului Isus, care a venit în lume pentru mântuirea noastră a tuturor. Şi, iată, că acel copil vine, în cele din urmă, adus la templul din Ierusalim, în casa lui Dumnezeu, prezentat, oferit şi consacrat. Şi în această zi în care el – putem spune așa – începe să se ocupe de „cele ale Tatălui său” şi a Tatălui nostru, ceea ce îi umple mereu mai mult sufletul său, atât de mult că într-o zi va spune: „Mâncarea mea este să fac voința Tatălui meu”, adică, aceasta este dorința mea cea mai mare să fac ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.

 

Acel Dumnezeu, care a promis să facă o alianță, prietenie veșnică cu omenirea, pentru a fi Emanuel, Dumnezeu-cu-noi, iată-l acum, prin mâinile Marei şi a lui Iosif, că intră în templul din Ierusalim, după o lungă aşteptare a lui Mesia, cel consacrat de Dumnezeu. Acesta este motivul cel mai adânc care l-a determinat pe Dumnezeu să se coboare pe pământ şi să devină om: „să se asemene fraţilor săi în toate” (Evr 2,17), tocmai pentru a putea înțelege profund ceea ce noi toți am încercat „de a fi în stare să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi” (Evr 2,18) – după cum citim în  lectura a doua. Acum misiunea sa este de a cuprinde toată lumea, cum afirmă bătrânul Simeon: „mântuirea pregătită înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor”.

 

Evanghelia ne prezintă pe doi bătrâni: Simeon și Ana, care sunt modelul fiecărui ucenic, așa cum ar trebui să fim noi toţi, indiferent dacă avem 9 sau 90 de ani: sunt primii care să-l recunoască pe Isus ca prunc, ca Domnul și gloria poporului Israel; sunt primii care să-l laude şi să dea mărturie.

 

Nu degeaba se relatează în sfântul Luca faptului că tocmai acești doi „săraci al Domnului”, l-au recunoscut pe Isus, nu capii și nici mai marii-preoți: săracii Domnului pentru că aparțin la un lung șir de bărbați simpli şi femei de credinţă, acea mică rămășiță a lui Israel, care țintea toată mântuirea asupra lui Mesia, aşteptatul. Acest lucru este valabil chiar pentru noi: pentru a fi capabili să-l recunoască şi să-l primim pe Dumnezeu care se revelează în Isus, trebuie să fim cei mici şi săraci cărora le-a fost dezvăluit misterul lui Dumnezeu, secretul său frumos.

 

Dar cum poate fi recunoscut? Aceasta se întâmplă mai ales datorită perseverenţei în credinţă şi în rugăciune. Despre Ana se spune că nu se îndepărta de templu, slujind lui Dumnezeu zi și noapte. Ea se gândea întotdeauna la Dumnezeu, această dăruire continuă, această slujire umilă a lui Dumnezeu plină de credinţă şi de sacrificiu, este capabilă să „profetizeze”, adică să vorbească în locul lui Dumnezeu, să spună lucruri adevărate şi corecte despre Isus, făcându-i să înțeleagă pe toți ce care aşteptau răscumpărarea din Ierusalim, că tocmai acest Prunc este mântuitorul.

 

Rugăciunea intensă a lui Simeon – care vede, în cele din urmă, pe mult aşteptatul Mesia – este frumoasă: „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace”: cu pruncul Isus în braţe se simte îndestulat, mulţumit, acum a înţeles, acum poți să te întorci, este gata să moară, pentru că acum totul iese bine. Durează câteva minute pentru a da sens, lumină şi fericire pentru o viaţă de suferinţă, câteva minute pentru a da lumină unei vieți în aşteptare. Este important a avea o inima larg deschisă, capabilă, descuiată de mâhnire şi de mânie, o inimă profundă.

 

Pentru Maria, mama lui Isus, există un cuvânt dur şi neprevăzut: „o sabie va străpunge sufletul tău”. Sabia este o imagine care înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar şi pentru Maria se anunţă că va fi obositore şi dureroasă urmarea lui Isus, să accepte împlinirea voința lui Dumnezeu.

 

Pe lângă Simeon și Ana, și Maria este modelul fiecărui credincios, chemat pentru a alege să fie cel mai bun prieten a lui Isus. A fi cu Isus înseamnă a sta în contact cu Lumina și a deveni chiar mai luminos, așa cum lumânările se aprind în această sărbătoare!

 

În această festivitate a luminii, să ne dea nouă, Domnul, în special celor obosiți și descurajați, de a nu renunța la a vedea în viața lor urma trecerii lui Dumnezeu.

 

(pr. Pino Pulcinelli [02.02.2014];  traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.lachiesa.it/calendario/omelie/pages/Detailed/30899.html).