O Biserică în lume: 2017-03-19

sâmbătă, 25 martie 2017

A fi lumină în Domnul (IV PM [A] - 26 martie 2017)

Vindecarea orbului din naștere de De Ferrari Orazio.

A fi lumină în Domnul

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora: 8:00 (26 martie 2017)

Lecturi: 1Samuel 16,1b.6-7.10-13a; Efeseni 5,8-14; Evanghelia Ioan 9,1-41.

Sfântul Părinte papa Francisc într-o scrisoare apostolică „Misericordia et misera” (20 noiembrie 2016) dorește să reafirme necesitatea centralităţii cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Bisericii. Suntem chemați să celebrăm milostivirea în viața liturgică și sacramentală. O semnificație particulară dobândește ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, începând cu proclamarea Cuvântului divin la celebrarea euharistică duminicală. Lectura Bibliei este un prilej fericit pentru a cunoaște „minunile milostivirii lui Dumnezeu”. „Ar fi oportun”, subliniază papa, „ca în fiecare comunitate, într-o duminică a anului liturgic, să se reînnoiască angajamentul pentru răspândirea, cunoașterea și aprofundarea Sfintei Scripturi: o duminică dedicată în întregime Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a înțelege bogăția inepuizabilă care provine din acel dialog constant al lui Dumnezeu cu poporul său” (Mm 8). În unire cu sfântul părinte papa Francisc ne unim și noi, cei din Episcopia de Iași, pentru a celebra în fiecare an, în duminica a IV-a din Postul Mare, Duminica Bibliei.

Ne aflăm în inima Postului Mare, la jumătatea lui. Astăzi este duminica a patra din Post, duminica bucuriei, duminica „laetare”. „Bucură-te, Ierusalime, adunați-vă, toţi cei care-l iubiţi; bucurați-vă și veseliți-vă!” „Tresăltați și vă îndestulaţi din belşugul bucuriei” pascale (cf. Is 66,10-11). În drumul nostru pe care Biserica ni-l propune să-l facem până la Paşte este tema luminii sau mai bine spus, a iluminării, acţiune împlinită de Isus pentru ca noi să vedem fiind smulşi din întuneric. Invitaţia cuvântului din această duminică este: a deveni lumină în Domnul şi a ne comporta ca fii ai luminii.

În prima lectură luată din cartea lui Samuel (1Sam 16,1b.6-7.10-13a) ni se prezintă alegerea lui David ca rege. Exodul s-a sfârșit. Poporul se stabilise în țara promisă. Israel ar fi evitat distrugerile și deportările, dacă l-ar fi avut pe Dumnezeu ca rege. Dar nu, vrea să fie guvernat de un rege uman, ca toate celălalte popoare. Și în această situație, Dumnezeu nu renunță să demonstreze iubirea sa pentru Israel. Samuel consacră pe Saul ca prim rege, dar acest rege s-a dezis. Dumnezeu l-a îndepărtat și a ales un altul. Dar alegerea nu revine nici lui Samuel, nici preotului, nici judecătorului lui Israel, nici lui Iese tatăl. Amândoi [și Samuel și Iese] judecă în maniera oamenilor, după aparențe. Domnul privește în inima omului, judecă sentimentele profunde ale inimii. El indică o persoană considerând-o cea mai potrivită pentru a fi rege: pe cel mai tânăr dintre frații, pe David, la care nimeni nu visa. „Ridică-te şi unge-l! El este” (v. 12). Profetul Samuel, ascultător față de Domnul, unge capul lui David și Duhul Domnului coboară peste el.

Botezul cuprinde și ungerea cu ulei sfințit cu ocazia Joii Sfinte prin care botezatul este preot, profet și rege. Preot: el nu asistă la sfânta Liturghie, ci o celebrează cu preoția sa botezială; profet: nu ascultă numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci îl proclamă; rege: nu se supune numai, ci este liber și responsabil pentru extinderea Împărăția lui Dumnezeu.

În a doua lectură luată din Scrisoarea către Efeseni (Ef 5,8-14) se înțelege mai bine textul dacă știm că botezul era numit „iluminare”, cum scriu Sfinții Părinți. „Odinioară eraţi întuneric, acum însă, sunteți lumină în Domnul. Umblaţi ca nişte fii ai luminii!” În ziua botezului nostru, am fost introduși într-o lume de lumină. Sfântul Paul ne spune că acest lucru nu ar fi fost posibil decât prin harul lui Cristos. El e „lumina lumii”. Acum, prin botez, Cristos vă luminează, mai bine încă: voi deveniți lumină. „Trezeşte-te tu, care dormi, şi ridică-te dintre cei morţi, iar Cristos te va lumina!” Este aclamația cântată în timpul lui Paul, probabil cu ocazia botezului. Isus este lumina care luminează drumul fiecărui botezat.

În Evanghelia după sfântul Ioan (In 9,1-41) se relatează vindecarea unui orb din naștere. Fragmentul este lung și este constituit o adevărată capodoperă a artei dramatice; este drama „luminii și a întunericului”. Vindecarea orbului oferă lui Isus ocazia să se descopere ca „lumina lumii”. La Ierusalim – acolo unde se celebrează sărbătoarea corturilor (sukkot), sărbătoarea luminii în care esplanada templului era toată luminată – Isus declară: „Eu sunt lumina lumii!” (In 8,12) şi dă un semn, arătând cum luminează această lumină.

Ieșind din templu, Isus trece și vede pe un orb din naștere. „A deschide ochii orbilor” este o caracteristică a lui Mesia prezisă de toți profeții. Se întâmplă ceva extraordinar. „A scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi şi i-a zis: «Du-te şi spală-te la piscina Siloe!» – care înseamnă «Trimisul»” (vv. 6-7). Isus se descoperă pe sine: „Eu sunt lumina lumii”, adică, am venit tocmai pentru a libera omul de orbirea sa. Este un gest terapeutic ce aminteşte de gestul lui Dumnezeu atunci când l-a creat pe Adam. Va fi apoi decizia orbului să asculte sau să refuze cuvintele lui Isus, de a merge să se spele la piscina Siloe (adică a „trimisului”). Isus, care în evanghelia a patra este numit de mai multe ori „trimisul lui Dumnezeu”, trimite orbul să se spele la apa trimisului. Orbul a făcut aşa şi s-a vindecat.

Îi deschide ochii a două oară: ochii credinţei. Toate acestea se fac progresiv. Inițial, omul vindecat vorbește despre un „omul numit Isus”; apoi vede în el un profet; când se află în faţa lui, se prosterne, spunând: „Cred, Doamne!” De fapt, fragmentul evanghelic ne indică etapele necesare pentru a ajunge la maturitatea credinței. Trebuie să credem în „acel om” numit Isus. În alte cuvinte trebuie să descoperim dimensiunea umană a lui Cristos, care ne permite să-l simțim aproape, vecin, prieten, confident. Este necesar a-l accepta ca „profet”. În practică, a fi convins că acestea sunt cuvinte divine, care luminează și comunică viața veșnică. Este absolut necesar să recunoaștem pe Isus ca „Domnul”; vrea să spună: să-l recunoaștem ca pe unicul punct de referință al vieții noastre, să-i dăm primatul absolut, să-l adorăm: „Cred, Doamne!”

„Gloria lui Dumnezeu este om viu”, spunea sfântul Irineu. Să-i mulțumim pentru darul botezului prin care ne-a salvat din întunericul existenței noastre și ne purtat în lumina sa.

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

† Duminica a 4-a din Post (A): Vindecarea orbului din naștere [26 martie 2017]

Evanghelia Ioan 9,1-41: În acel timp, Isus a văzut un om orb din naştere. Discipolii lui l-au întrebat, zicând: „Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?” Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci este astfel ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Noi trebuie să săvârşim lucrările celui care m-a trimis, atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii”. După ce a spus acestea, a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi şi i-a zis: „Du-te şi spală-te la piscina Siloe!” – care înseamnă „Trimisul”. Aşadar, el a plecat, s-a spălat şi s-a întors văzând. Atunci, vecinii şi cei care îl văzuseră mai înainte că era cerşetor au zis: „Nu este el cel care şedea şi cerşea?” Unii spuneau: „El este”, alţii ziceau: „Nu, dar seamănă cu el”. El a zis: „Eu sunt”. Aşadar, i-au spus: „Cum ţi s-au deschis ochii?” El a răspuns: „Omul care se numeşte Isus a făcut tină, mi-a uns ochii şi mi-a zis: «Du-te la Siloe şi spală-te!» Deci m-am dus şi, după ce m-am spălat, mi-am redobândit vederea”. Ei i-au zis: „Unde este acela?” El a spus: „Nu ştiu”. L-au dus la farisei pe cel care fusese orb. De fapt, era sâmbătă ziua în care a făcut Isus tina şi i-a deschis ochii. Fariseii l-au întrebat din nou cum a început să vadă. El le-a zis: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd”. Câţiva dintre farisei ziceau: „Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta”. Alţii însă ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de semne?” Şi era dezbinare între ei. Deci i-au zis iarăşi orbului: „Tu ce spui despre el, de vreme ce ţi-a deschis ochii?” El a răspuns: „Este un profet”. Iudeii nu credeau despre el că fusese orb şi a început să vadă până când nu i-au chemat pe părinţii celui care şi-a redobândit vederea şi i-au întrebat: „Acesta este fiul vostru pe care spuneţi că l-aţi născut orb? Aşadar, cum de vede acum?” Părinţii lui au răspuns şi au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că l-am născut orb. Dar cum de vede acum nu ştim. Şi nici cine i-a deschis ochii nu ştim. Întrebaţi-l pe el; e destul de mare! Va vorbi el însuşi despre sine”. Părinţii lui au spus acestea pentru că se temeau de iudei. De fapt, iudeii se înţeleseseră deja ca, dacă cineva ar fi mărturisit că el este Cristos, să fie exclus din sinagogă. De aceea au spus părinţii lui: „E destul de mare; întrebaţi-l pe el!” Atunci l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă mărire lui Dumnezeu! Noi ştim că omul acesta este un păcătos”. El a răspuns: „Eu nu ştiu dacă este un păcătos. Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd”. Ei i-au zis: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” Le-a răspuns: „V-am spus deja şi nu m-aţi ascultat. De ce vreţi să auziţi din nou? Nu cumva vreţi şi voi să deveniţi discipolii aceluia?” Atunci au început să-l insulte, zicând: „Tu eşti discipolul lui. Noi suntem discipolii lui Moise! Noi ştim că lui Moise i-a vorbit Dumnezeu. Dar acesta nu ştim de unde este”. Omul a răspuns şi le-a zis: „Tocmai asta-i de mirare, că voi nu ştiţi de unde este, iar el mi-a deschis ochii. Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi ci, dacă cineva îl cinsteşte pe Dumnezeu şi face voinţa lui, pe acela îl ascultă. De când e lumea, nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naştere. Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”. I-au răspuns şi au zis: „Tu eşti născut cu totul în păcat şi ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. Isus a auzit că l-au dat afară şi, întâlnindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul Omului?” El a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în el?” Isus i-a spus: „L-ai şi văzut. Este cel care vorbeşte cu tine, el este”. El i-a zis: „Cred, Doamne”; şi l-a adorat. Isus i-a zis: „Am venit în lumea aceasta ca să fac judecată pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi”. Unii dintre fariseii care erau cu el au auzit acestea şi i-au zis: „Nu cumva suntem şi noi orbi?” Isus le-a zis: „Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat. Dar pentru că spuneţi: «Vedem», păcatul vostru rămâne”.

Omilie

În acesta duminică a patra din Postul Mare are ca termă bucuria. Este bucuria unui popor deportat în ţara exilului care aude o veste bună. Profetul Isaia îi spune că Dumnezeu este în mijlocul necazurilor sale. Intervine pentru a aduce mântuirea acestui popor oprimat. Este bucuria catehumenilor care trăiesc a doua etapa de la botezul lor. Copii de vârstă şcolară şi adulţii s-au pus pe drum pentru acest mare eveniment.

Pe tot parcursul Postului Mare, suntem invitaţi „să ne schimbăm inimile”. Textele biblice pentru această zi ne invită să schimbăm privirea noastră față de persoane și evenimente: „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ochi, Domnul, însă se uită la inimă”. Având inima lui Dumnezeu pentru a vedea calitățile şi măreţia celui mic, slab şi dispreţuit. Este a recunoaşte că și el este capabil de lucruri mari.

În ziua botezului nostru, am fost introduși într-o lume de lumină. Sfântul Paul ne spune că acest lucru nu ar fi fost posibil decât prin harul lui Cristos. El e „lumina lumii”. El însuşi ne cheamă să trăim ca şi „copii ai luminii”. Ceea ce ar trebui să ne orienteze este lumina care este în Isus: iubirea sa. Este totdeauna acolo pentru a ne învăța să vedem pe alţii cu privirea lui Dumnezeu, o privire plin de milostivire.

În Evanghelie vedem pe Isus care vindecă un cerșetor orb din naştere. El îi deschide ochii, de două ori. Începe să vadă persoanele și lumea care îl înconjoară. Şi în al doilea rând, îi deschide ochii credinţei. Toate acestea se fac progresiv. Inițial, omul vindecat vorbește despre „omul numit Isus”; apoi vede în el un profet; când se află în faţa lui, se prosternă, spunând: „Cred, Doamne”.

Ca și acest om, suntem chemaţi să facem această trecere de la întuneric la credinţa. Și noi suntem de multe ori orbi sau cu deficienţe de vedere. Acest orb din naștere este simbol umanităţii scufundate în întuneric. Dar prin botez descoperim Lumina lui Cristos. Pentru noii convertiţi este o iluminare. Este Cuvântul Evangheliei sfinte care ne însoțește: „Cuvântul era lumina, care, venind în această lume, luminează pe orice om”.

În faţa acestui om vindecat şi salvat, există cei orbi în mintea şi inimile lor; există cei care se afundă în orbirea lor cea a păcatului. Ca bufnița sau cucuveaua, sunt orbiţi de lumina zilei. Lumina lui Dumnezeu, Lumina Adevărului îi sperie. Dar nu trebuie să vă fie frică de lumina lui Isus Cristos; acesta se prezentă nouă ca soarele care luminează viaţa noastre întreagă.

O altă observaţie: uneori soarele se ascunde: sunt nori, încercări, noaptea. Dar când se face noapte, nu ne vine ideea ca să ne îndoim de existenţa soarelui chiar dacă nu-l mai vedem. Iubirea Domnului este mereu prezentă, chiar şi atunci când totul merge rău. Totdeauna este acolo pentru noi ca să ne lumineze şi, adesea el vrea să ne poarte. El vrea să ne conducă la victorie asupra păcatului şi a morţii. Întreaga Evanghelie ne spune că el a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut. „Gloria lui Dumnezeu este om viu”, spune sfântul Irineu.

În continuarea Evangheliei va vorbi despre suferință, Pătimire și moartea lui Isus; el ia asupra sa toate mizeriile şi toate handicapurile din lume. Isus ne descoperă un Dumnezeu care nu explica suferinţa, care nu condamnă, dar ia asupra sa păcatele lumii. Devine solidar cu toţi cei care „se nasc în felul acesta”. Şi mai ales, devine izvorul a toată vindecarea şi sănătatea umană.

Dumnezeu nu ia partea sa la mizeria umană. Și-o asumă. Crucea nu este semnul eşecului, al resemnării; este o protestare, o victorie asupră unui abis al omului. Isus ne dă un semn al acestei victorii pascale deschizând ochii orbului din naștere şi dându-ne acces la o altă lumină, cea a credinţei. Este lumina aceea pe care femeia din Samaria a putut să o pătrundă (din Evanghelia din duminica trecută). Și duminica viitoare, vom descoperi că Isus dă viață lui Lazăr. Prin acest semn, devine stăpânul oricărui handicap, inclusiv al ultimului, moartea.

Trăind Postul Mare, să primim această lumină care vine de la Isus. Aceasta lumină este aceea a credinţei. Ea ne ajută să vedem persoanele şi evenimentele prin ochii lui Dumnezeu. Ca omul orb vindecat, vom deveni martori ai lui Cristos. Vom putea proclama credinţa noastră cu mândrie: „Eu cred în Dumnezeu care este lumina, eu cred în Dumnezeu, el este Tatăl meu”. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6728-4eme-dimanche-du-careme-a/).

vineri, 24 martie 2017

Acest minunat mister... [Buna-Vestire, 25 martie]

Acest minunat mister...

[anul A B C]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (25 martie 2017)

Lecturi: Isaia 7,10-14; 8,10c; Evrei 10,4-10; Evanghelia Luca 1,26-38.

Astăzi celebrăm Buna-Vestire a fericitei Fecioare Maria. Să ne oprim acum asupra acestui minunat mister al credinţei noastre pe care îl contemplăm în fiecare zi la recitarea „Îngerul Domnului”.

Conduși de mâna invizibilă a Creatorului, istoria merge spre o împlinire, o promisiune, un oracol… Când forțele infernale par că dau istoriei o direcție spre distrugere și anihilare sub povoara idolatriei și imoralității, Domnul intervine cu brațul său puternic și dă o direcție dreaptă. Nu există forțe nici pe pământ, nici în cer, nici infern care să poată să împiedice realizarea cuvântului lui Dumnezeu.

În profeția luată din Cartea lui Isaia (Is 7,10-14; 8,10c) [din prima lectură], Dumnezeu cere o adeziune de credință după cuvântul său; dar nu întotdeauna ceea ce el propune este convingător pentru scurtele noastre vederi umane. Ierusalimul se afla într-o situație destul de gravă, pentru că este amenințat de o invazie militară din partea armatelor regelui din nord și din Damasc. Regele Ahaz vrea să ceară ajutor regelui asirian [Tiglat-Pileser] sau da la faraonul Egiptului. Dar Dumnezeu îi cere să se încreadă numai în intervenția divină. Solicitat de profetul Isaia, „Domnul i-a vorbit lui Ahaz, zicându-i: «Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău: fie din adâncul Şeolului, fie de deasupra, din înălţimi!»”. Dar regele apreciază că este nepotrivită propunerea sa, că nu acceptă nici măcar un semn să susțină promisiunea divină. Refuză pentru o religiozitate falsă. Preferă să șovăie cu fanteziile copilărești mai degrabă decât să adere la proiectul divin. Însă Dumnezeu îi oferă un semn. „De aceea, însuşi Domnul vă va da un semn: iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, căruia îi va pune numele «Emanuel» căci cu noi este Dumnezeu!” Semnul pe care regele Ahaz a refuzat să-l ceară îi este dat totuși de Dumnezeu. Este nașterea unui fiu, al cărui nume va fi Emanuel [Dumnezeu-cu-noi]. E o intervenție a lui Dumnezeu în perspectiva împărăției mesianice. Profeția despre Emanuel depășește realizarea imediată, iar evangheliștii au recunoscut aici venirea nașterii lui Cristos.

În a doua lectură luată din Scrisoarea către Evrei (Evr 10,4-10) se vorbește despre sentimentele lui Isus în momentul întrupării: «Iată, vin […] ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!» (v. 7). El se prezintă ca Servitorul lui Dumnezeu anunţat de profeţi. În scrisoare, se amintește zădărnicia sacrificiilor din legea veche, în încercarea reparării rupturii omului cu Dumnezeu prin păcat: „sângele taurilor şi al ţapilor nu poate să înlăture păcatele” (v. 4). Numai sângele lui Cristos este în stare să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu, cu sine și cu frații. „Intrând în lume, Cristos spune: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup. Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat». Atunci am zis: «Iată, vin […] ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!»” (vv. 5-7). Cuvântul făcut carne vine în lume pentru mântuirea noastră. Această umanitate destinată sacrificiului sângeros de pe cruce își află originea în sânul Mariei prin opera Duhului Sfânt. Să-i aducem mulțumiri sfintei Fecioare Maria pentru trupul lui Isus care a devenit izvor nesecat de har și de reconciliere universală.

În Evanghelie de astăzi după sfântul Luca (Lc 1,26-38) ni se vorbește despre răspunsul dat de Maria îngerului Domnului. Dumnezeu ia iniţiativa prin îngerul Gabriel. Domnul face primul pas: se deplasează pentru a-i cere un „da” creaturii sale. Într-un mod neaşteptat, năvălește peste o tânără fecioară numită Maria logodită cu un tânăr numit Iosif. „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” (v. 28). Maria este cu totul obiectul milostivirii divine: „Bucură-te, o, plină de har!” Înzestrată cu har, Dumnezeu își pregătește o locuință vrednică de sine. Îngerul este uimit de frumusețea celei care strălucește de harul lui Dumnezeu. La rândul ei, Maria este uluită de misterul care o depășește. În neliniștea sa se întreabă: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” (v. 34). Și primește răspunsul: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (v 35). Îngerul Gabriel o liniștește pe Marie în fața proiectului incredibil care răsună în urechile sale. Să devină mama lui Isus… Maria se prezintă pe sine ca servitoarea lui Dumnezeu: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (v. 38). „Da”-ul Marei este pronunţat în toată simplitatea, sărăcia şi umilinţa sa. Este misterul de rodnicie şi de bucurie unde Dumnezeu se dă cu o iubire infinită. În realitate, „da”-ul Mariei este reflexul desăvârşit al aceluia „da” a lui Cristos când a intrat în lume. Ascultarea Fiului se oglindeşte în ascultarea mamei şi astfel, datorită întâlnirii acestor doi de „da”, Dumnezeu poate să-și asume un chip de om.

„Buna-Vestire, povestită la începutul Evangheliei sfântului Luca, este un eveniment umil, ascuns – nimeni nu l-a văzut, nimeni nu l-a cunoscut, decât Maria –, dar în acelaşi timp este decisiv pentru istoria omenirii” spune Benedict al XVI-lea.

Să-i mulțumim Mariei pentru acest „da” al său.

† Buna-Vestire [25 martie]

Buna-Vestire (acuarele) -

de Sorin Dumitrescu.

„În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria”.

Mântuirea lumii s-a desfășurat într-un schimb între îngerul Gabriel și o tânără numită Maria. Acest dialog, în care Dumnezeu ia iniţiativa prin îngerul Gabriel, este totdeauna tulburător. Dumnezeu face primul pas. El este acela care se deplasează pentru a-i cere un „da” creaturii sale. Într-un mod neaşteptat, năvălește peste o tânără fată aleasă. Buna-Vestire nu este începutul operei lui Dumnezeu în Maria: deja el a umplut-o de harul său de la zămislirea sa (Neprihănită Zămislire). Maria este cu totul obiectul milostivirii divine. Înzestrată cu har, Dumnezeu își pregătește o locuință vrednică în Fecioara Maria. Îngerul este uimit de frumusețea celei care strălucește de harul lui Dumnezeu. La rândul său Maria este uluită de misterul care o depășește. Se neliniștește și se întreabă, se tulbură. Când omul se întâlnește cu Dumnezeu, inima sa e plină de teama și fascinație. Atracția față de cel care poate să umple dorinţa şi frica născută din respect față în față este depășită. Dacă îngerul se adresează Mariei, înseamnă că Dumnezeu realizează misterul său. Ni se cere să avem încredere în el, lucrarea de mântuire a lumii s-a revelat. Dumnezeu ia iniţiativa, el este primul care face primul pas.

Îngerul „intrând la ea, i-a spus: «Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!» Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: «Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit»”.

Îngerul Gabriel o liniștește pe Marie în fața proiectului incredibil care răsună în urechile sale. Să devină mama lui Isus. „Da”-ul Marei este pronunţat în toată sărăcia şi umilinţa. Este misterul de rodnicie şi de bucurie unde Dumnezeu se dă într-o Iubire infinită. El trezeşte în noi ceea ce el a ascuns, posibilităţile iubirii ascunse în taină în inima noastră. Misterul rămas în tăcere mereu de atunci este astăzi manifestat. Promisiunea de căsătorie pe care Maria o face lui Iosif va fi respectată. Astfel se exprimă delicatețea lui Dumnezeu, propunând planul său înaintea Mariei și a lui Iosif căsătorindu-se. Fiecare este liber să accepte misiunea propusă. Iubirea nu se pune niciodată în fața faptului împlinit. Maria și Iosif acceptă: Isus va fi considerat ani de zile ca fiul acestui cuplu. Acesta este taina înfăptuită lui Dumnezeu. Plină de har, Maria este uimită de realizare promisiunilor făcute poporul său. Și în această libertate, Iubirea divină continuă să creeze Împărăţia lui Dumnezeu.

„Maria a spus către înger: «Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?» Răspunzând, îngerul i-a spus: «Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi aceasta este luna a şasea pentru ea, care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil!» Atunci, Maria a spus: «Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!» Şi îngerul a plecat de la ea”.

Fecioara Maria, în numele întregii omeniri, aşteaptă salvatorul, își dă consimţământul. Izvorăște din adâncul fiinţei sale provocând cea mai bucurie lui Dumnezeu. Astfel dă posibilitatea Domnului să lucreze în noi, să-și verse harul său asupra noastră. Îngerul este uimit de frumusețea celei ce radiază de harul lui Dumnezeu. Spunând un „da” necondiţionată lui Dumnezeu, Maria se deschide noului spaţiu de libertate a omenirii. Vom putea să ne ascunde totuși ca la început? Un drum s-a deschis pentru a colabora la harul lui Dumnezeu în noi. Relatarea Bunei-Vestire este un model pentru a ajuta să ne pregătim la venirea Domnului Isus şi la realizarea planului de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. Misterul Duhului Sfânt şi puterea Celui Preaînalt sunt revelate. Și la noi este dat propriu „da”, pentru a intra în alianță profundă cu Isus. Această dragoste reînnoieşte viaţa noastră şi ne duce dincolo de așteptările noastre. „Da”-ul nostru, în „da”-ul Mariei, ne deschide un răspuns la iubire infinită a lui Dumnezeu.

(pr. Gilbert Adam [2017]; traducere din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.pere-gilbert-adam.org/Annonciation-du-Seigneur.html).

joi, 23 martie 2017

Unde eşti, Doamne? de Cristian Chivu

(Aparut in Dilema veche, nr. 682, 16-22 martie 2017).

Dialog între un credincios, drept cinstitor de Dumnezeu, Eusebiu, (eusebeia = dreapta cinstire) şi un ateu, un caracter puternic, Oreste (orestes = cel care mută munţii). Două minţi, două inimi, două voinţe, doi fii ai lui Dumnezeu.

Oreste: Dragă Eusebiu, îţi spun de la început că am acceptat cu greu să avem acest dialog, dintr-un motiv foarte simplu: se vorbeşte prea mult despre ceea ce nu există, adică despre Dumnezeu. Toate discuţiile tematice şi studiile aprofundate despre ateism nu fac decît să șubrezească poziţia noatră fermă că nu există Dumnezeu. În afara universului cu tot ce este în el nu există nimic altceva.

Eusebiu: Drept ai grăit, se vorbește mult despre subiect. Un filozof francez, Michel Onfray, a scris chiar și un tratat de ateologie, Traité d’athéologie: Physique de la métaphysique, o analiză care sună mai degrabă ca un tratat împotriva religiilor. Mai mult reiese de acolo că ateismul e un fel de credinţă în… inexistența lui Dumnezeu. E atât de mult zel acolo că îţi vine să te întrebi: de ce atâta efort împotriva a ceea ce nu există? Nu cumva aveţi îndoieli despre această nouă credinţă?

poți să citești:

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/unde-esti-doamne

miercuri, 22 martie 2017

Dumnezeu este văzut de cei care îl pot vedea...

Fața lui Cristos [Head of Christ] (1495) - de Leonardo da Vinci.

„Dumnezeu este văzut de cei care îl pot vedea, adică de aceia care au ochii minții deschiși. Toți au ochi, dar unii îi au încețoșați și nu văd lumina soarelui. Totuși, datorită faptului că orbii nu văd, nu se poate spune că lumina soarelui nu strălucește. De aceea, pe bună dreptate ei își atribuie lor și ochilor lor întunericul propriu. Tu ai ochii sufletului încețoșați datorită păcatelor tale și datorită faptelor tale rele. […] Însă, dacă vrei, poți să fii vindecat. Încredințează-te medicului și el îți va opera ochii sufletului tău și ai inimii tale. Cine este acest medic? Este Dumnezeu care, prin Cuvântul și Înțelepciunea sa, vindecă și dă viață. Dumnezeu, prin Cuvântul și Înțelepciunea sa, a creat toate lucrurile: într-adevăr, prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile și, prin suflarea gurii lui, toate oștirile sale (Ps 32,6). Înțelepciunea sa este infinită. Cu Înțelepciunea, Dumnezeu a pus temeliile pământului, cu înțelepciunea, a format cerurile. Datorită științei sale, se deschid abisurile și norii revarsă rouă”. (Sfântului Teofil din Antiohia, Către Autolic).

marți, 21 martie 2017

Paradigma indiferenţei de preot Michel Kubler (părinții asumpționiști)

(Aparut în Dilema veche, nr. 682, 16-22 martie 2017).

Până nu demult, problema relației cu Dumnezeu sau cu religia era simplă, aproape binară. Fie erai credincios, fie erai ateu. Spun „credincios“, în sensul unei afirmații pozitive a unei existențe divine și a unei practici religioase care rezultă în mod cu totul evident, fondată pe o experiență spirituală personală sau pe o tradiție transmisă din generație în generație. Iar „ateu“, în sensul unei afirmații la fel de pozitive a non-existenței lui Dumnezeu, fondată pe argumente de ordin filozofic sau științific. O a treia posibilitate nu prea exista, mai puțin aceea de a te declara „agnostic“, soluție de non-cunoaștere prudentă, preferată cu precădere de intelectualii care nu voiau să se certe cu nimeni.

Această situație „alb-negru“ nu se poate însă menține pe termen lung. Desigur, încă există – în Orient și în Occident deopotrivă – militanți raționaliști pe care îi auzi cum susțin, și demonstrează chiar, inutilitatea și chiar pericolul pe care îl constituie orice demers sau mentalitate religioasă. De asemenea, încă există indivizi sau grupuri convinse că sistemele de credințe constituie ele însele o amenințare la adresa libertății persoanelor și a păcii mondiale. În sfârșit, anumite discursuri sau comportamente ale instituțiilor religioase pot provoca, pe bună dreptate sau nu, reacții anticlericale, punctuale sau de durată, mai ales dacă vizează viața privată a persoanelor sau opțiunile unei societăți.

poți să citești:
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/paradigma-indiferentei

duminică, 19 martie 2017

Iosif, omul ascultării [Sfântul Iosif] (20 martie 2017]

Visul sfântului Iosif (1773-1774) -

de Anton Raphael Mengs.

Iosif, omul ascultării

[anul A B C]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 10:00 (20 martie 2017)

Lecturi: 2Samuel 7,4b-5a.12-14a.16; Romani 4,13.16-18.22; Evanghelia Matei 1,16.18-21.24a.

Astăzi liturgia Bisericii îl cinstește pe sfântul Iosif, soțul sfintei Fecioare Maria şi patronul al Bisericii universale. Mulți catolici cer prin mijlocirea sfântului Iosif să discearnă vocația lor pentru a deveni un soț bun și o soție bună.

Semnificația profundă a misiunii lui Iosif este ilustrată în cartea lui Samuel (2Sam 7,4b-5a.12-14a.16) în oracolul celebru al profetului Natan care i se adresează regelui David. Profeția este construită pe o dublă semnificație a cuvântului „casă”.

Pe buzele lui David are o semnificație materială, adică se referă la casa lui Dumnezeu. O dată fixată capitala la Ierusalim și construit palatul regal, David își manifestă dorința de a construi o casă lui Dumnezeu, adică un templu. În cuvintele lui Natan pare să iasă la iveală un curent puțin favorabil construirii unui templu în Ierusalim. „Nu am locuit în casă… Sunt un rătăcitor sub un cort…”.

Pe buzele lui Dumnezeu, cuvântul „casă” are sensul metaforic care înseamnă „dinastie”. „Aşa vorbeşte Domnul: […] eu voi ridica un descendent al tău după tine […] şi-i voi întări domnia. El va zidi o casă numelui meu şi voi întări scaunul lui de domnie pentru vecie” (vv. 12-13). Aceste cuvinte se referă direct la Solomon, fiul lui David, dar încă de la început și cu timpul este orientat spre descendența davidică spre care sunt împlinite toate speranțele mesianismului regal.

În recitirea creștină a profeției lui Natan dobândește o lumină nouă. Iosif, în realitatea sa „biologică” de descendent a lui David, pregătește terenul istoric în care se înscrie Fiul lui Dumnezeu. Acest copil va intra în linia promisiunii davidice: Fiul lui Dumnezeu este, prin excelență, în sens real și deplin fiul lui Iosif, coborâtor din David.

Există și o altă personalitate biblică, în afară de David, cu care se poate confrunta Iosif: aceea a lui Abraham, o altă verigă din lanțul genealogic propus de sfântul Matei („cartea genealogiei lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham” [Mt 1,1]). Această comparație este înfăptuită de lectura a doua din Scrisoarea către Romani (Rom 4,13.16-18.22). Abraham devine „tatăl multor popoare” nu prin capacitatea sa procreatoare, ci prin credință. „Promisiunea că va deveni moştenitorul lumii i-a fost făcută lui Abraham şi descendenţei lui nu prin Lege, ci prin justificarea din credinţă” (v. 13).

În aceasta, Iosif este, ca și Abraham, acela care pregătește pentru Cristos ambientul în care să se reveleze. Cu credința sa tăcută el „speră împotriva oricărei speranţe” (v. 18) și reușește să-l întrevadă pe Fiul lui Dumnezeu, care a fost ales să fie aproape de oameni. În speranță se naște pentru Iosif Emanuel, adică „Dumnezeu cu noi”. Pentru credinţa sa, Dumnezeu l-a ales şi i-a dat un destin, o chemare cu totul aparte.

În Evanghelia după Matei (Mt 1,16.18-21.24a), „Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul. A luat-o acasă pe Maria, soția sa”. În aceste cuvinte este cuprins tot misterul vieţii sfântul Iosif şi adevărata sa splendoare. Aceste cuvinte ne spun că Iosif a fost ascultător faţă de Domnul: este vorba despre ascultarea credinţei şi această ascultare este caracteristica întregii sale existenţe.

Evanghelia ne spune că îngerul Domnului, îi apare „în vis” lui Iosif. În limbajul biblic, acest lucru nu are nimic de a face cu visul: este o modalitate imaginară de a-și da seama de o întâmplare neprevăzută. A spune că îngerul Domnului i-a apărut în vis, înseamnă a spune că Domnul i-a vorbit la inimă; că Iosif a auzit această chemare de a o lua pe Maria ca „soție”. I se cere lui Iosif din Nazaret să intre într-un mister tulburător pentru viaţa sa, aproape zdrobitor prin măreţia sa.

Iosif este un om bun şi îşi urmează gândurile sale: are o meserie, vrea să aibă o familie, o întâlneşte pe Maria, se îndrăgosteşte de ea, fac planuri de căsătorie, speră să ducă o viaţă liniştită alături de soţia şi familia sa. Dar gândul lui Dumnezeu cu el depăşeşte gândurile sale umane. Şi Iosif trebuie să înveţe şi să accepte. Deşi este un om drept – adică matur în credinţă, asemenea lui Abraham – Iosif nu reuşeşte să înţeleagă ce se întâmplă cu logodnica sa care aşteaptă un copil. „Ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt” (v. 18). Şi el ştie că nu el este tatăl acestui copil. Dar o ştie pe Maria, logodnica sa, o tânără credincioasă şi el şi-a pus încrederea într-însa. De unde acest copil?... „Ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt”… Şi era nedumerit… Tot datorită credinţei sale, nu vrea să-i facă nici un rău. Se gândeşte să se retragă: să renunţe la a se mai căsători cu ea. Şi nici nu vrea să arunce acuze în mod public asupra ei. Evanghelia foloseşte expresia: „voia să o lase în ascuns” (v. 19). Nu vrea să o expună dezonoarei publice... Oricum riscul era mare pentru logodnica sa: dacă era acuzată de necinste urma să fie ucisă cu pietre la marginea satului.

Dar Dumnezeu este alături de cel care cred, adică îşi pune toată încrederea într-însul, chiar dacă nu înţelege prea mult. Dumnezeu care a intervenit şi a dat peste cap planurile şi gândurile lui Iosif, intervine și acum printr-un trimis al său, pentru a-i reface viaţa. Îi descoperă prin cuvântul său transmis de înger să nu se teamă. „Nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta!” (v. 20). Nu te teme! Calea ta este alta decât aceea pe care te gândeşti să o urmezi! Nu te teme! Eu ţi-am pregătit o altă cale! Ia-o la tine pe logodnica ta. Întră pe calea pe care ţi-am pregătit-o. Acceptă planul meu cu tine şi cu ea. „Căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt!” (v. 20). Nu-ţi fă griji. Primeşte copilul pe care ţi l-am trimis. Este Fiul lui Dumnezeu...

Şi Iosif, ajutat de cuvântul îngerului, ajunge să înţeleagă că gândul lui Dumnezeu cu el şi cu logodnica sa depăşeşte cu mult gândurile sale umane. Cuvântul îl luminează. Avea nevoie de această descoperire divină. Şi nu i-a fost refuzată. Acum vede cu claritate chiar care este sensul vieţii sale: de păzitor pentru Maria și a lui Isus. Și – ne spune evanghelia – că „a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului” (v. 24).

Să ne rugăm cu episcopul Tonino Bello, cel care îi spune Mariei și lui Iosif: „Maria s-a bazat total pe atotputernicia Creatorului. Tu, Iosife, ai pariat totul pe fragilitatea unei creaturi. Ea a avut mai multă credinţă, dar tu ai avut mai multă speranţă. Iubirea a făcut restul, în tine şi în ea!”

† Sfântul Iosif: „Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul” (20.03.2017)

Sfântul Iosif.

Evanghelia Matei 1,16.18-21.24a: Iacob i-a dat naştere lui Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus, cel care se numeşte Cristos. Naşterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului.

Omilie

„Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul. A luat-o acasă pe soția sa”. Astfel Iosif va îndeplini misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o. Va deveni păzitorul Mariei şi a lui Isus. Apoi această pază se întinde treptat și la Biserică. El își exercită această responsabilitate cu discreție, cu umilință şi în tăcere. Rămâne foarte prezent și mereu credincios, chiar şi atunci când nu înţelege. Însoţește fiecare moment cu perseverenţă şi iubire.

Astfel sfântul Iosif a devenit păzitorul Mariei, a lui Isus, şi apoi a Bisericii. A rămas deschis la semnele lui Dumnezeu şi întotdeauna disponibil la proiectul său. Este „păzitor” pentru că ştie să asculte de Dumnezeu; se lasă condus de voinţa sa; este sensibil la persoanele încredințate lui; ştie să ia decizii înţelepte. Cu el, învățăm, și noi, să facem probă de disponibilitatea şi promptitudinea pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu; învățăm să punem pe Cristos în centrul vieţii noastre şi a vocaţiei noastre creştine. A păzi pe Cristos în viaţa noastră, pentru a păzi pe alții, pentru a păzi creația.

Această chemare de a păzi nu se referă la noi creştinii. Ea are o dimensiune universală; ea îi vizează pe toţi oamenii. Noi trebuie să avem grijă de toți, în special de cele mai fragile care sunt prea adesea la periferia inimii noastre. Soţii sunt chemaţi să păzească iubirea lor. Apoi, ca părinţii, să aibă grijă de copii. Şi cu timpul, copiii să devină păzitorii părinţiilor lor. Totul este încredințat păzirii omului. Este o responsabilitate care se referă la noi toţi. Avem toți ca misiunea să fim păzitorii darurilor lui Dumnezeu. Când nu ne vom ocupa de ele, atunci distrugerea se va întâmpla, inima se învârtoșează iar Irod va continuă lucrarea sa de moarte.

Pentru a „păzi”, trebuie să avem grijă și de noi înşine: trebuie să perseverăm cu grijă de orgoliu, de ură și invidie care murdăresc viaţa. A păzi este a veghea asupra sentimentelor şi inimilor noastre: într-adevăr aici ies toate intenţiile noastre, bune sau rele, cele care construiesc şi cele care distrug. Nu trebuie să avem frică nici de bunătate, nici de tandrețe.

În Evanghelie, Iosif apare ca om puternic, curajos, harnic. Dar în sufletul său, el a demonstrat o mare tandrețe. Nu este virtute de cel slab, ci a celui puternic. Prezintă o mare capacitate de atenţie şi de deschidere faţă de alţii. Păzindu-i pe Isus şi pe Maria, se îngrijea de fiecare persoană, în special pe cei mai săraci, îngrijindu-se de ei... Este o mare misiune că suntem chemaţi toți s-o împlinim. Astfel putem face să strălucească steaua speranţei. Da, păzind cu iubire ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat. Este o neprețuită comoară pe care trebuie s-o dezvoltăm şi să o facem să crească.

Toate acestea nu se vor întâmpla fără un angajament împotriva sărăciei, nedreptății şi violenţei care degradează şi desfigurează proiectul de iubire a lui Dumnezeu pentru omenire. Nu putem fi creştini adevăraţi fără un angajament pentru a recupera drumul inimii. În această perioadă a Postului Mare, sfântul Iosif ne arată atitudinea care se potrivește spre a ne pregăti pentru victoria Paştelui. Este vorba de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi de a ne face docili la ceea ce ne sugerează. Asemenea lui Iosif, suntem invitaţi să ne facem slujitori ai unui mister care ne depăşeşte. Toată Evanghelia ne spune că Domnul ne conduce pe drumuri pe care nu le-am prevăzut. Dar cuvintele pe care ne le adresează sunt cele ale Vieţii veşnice.

(pr. Jean Compazieu [2017]; traducere din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6718-fete-de-saint-joseph-20-mars/#more-6718).

Pagini