VI TP (B): Chemaţi să iubim în mod gratuit

In 15,9-17  

Porunca iubirii – care deschide (v. 12) şi închide fragmentul evanghelic din această duminică (v. 17) – găseşte în Isus modelul, motivaţia şi măsura: "aşa cum eu v-am iubit pe voi". Este o iubire reciprocă: "iubiţi-vă unii pe alţii". Şi este o iubire care iese din închiderea comunităţii şi se dilatează, devine misionară, rodnică: poartă ucenicul "să meargă şi să aducă roade".

Trebuie să observăm apoi antiteza slujitor-prieten, care structurează întregul fragment. Iubirea lui Isus, model al iubirii frăţeşti, este o iubire de prietenie, deci un raport plin de încredere între persoane, un dialog. Trei sunt caracteristicile acestui raport amical: dăruire totală ("nimeni nu are iubire mai mare ca cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi"); familiaritate plină de încredere ("v-am încredinţat tot ceea ce am ascultat la Tatăl meu"); alegerea gratuită, predilecţia ("nu voi m-aţi ales pe mine, dar eu v-am ales pe voi").

Un al doilea gând important îl putem vedea dacă legăm fragmentul de astăzi unindu-l cu evanghelia de duminica trecută, în care se vorbea despre a rămâne în Cristos ca mlădiţa de viţă. Citind împreună cele două fragmente, se înţelege că rămânerea în Isus se realizează practic acolo unde se rămâne în Cuvântul şi în iubirea sa, acolo unde se respectă poruncile sale. Şi porunca sa este tocmai ca să ne iubim unii pe alţii (v. 12). Imperativul "rămâneţi în mine" se rezolvă în imperativul "iubiţi-vă unii pe alţii".

Şi încă o reflecţie. Isus insistă asupra reciprocităţii iubirii, dar în acelaşi timp o şi răstoarnă, pentru că modelul şi fundamentul iubirii reciproce nu este iubirea umană dar "aşa cum v-am iubit eu pe voi", adică Crucea, deci gratuitatea. Reciprocitatea iubirii creştine se naşte din gratuitate. Iubirea creştină este asimetrică: dăruirea şi primirea nu sunt pe acelaşi plan. Reciprocitatea evanghelică nu este un simplu schimb de iubire. Nota care caracterizează este gratuitatea care este adevărul iubirii lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp adevărul iubirii noastre. Desigur, iubirea – aceea a lui Dumnezeu ca şi aceea a omului – tinde la reciprocitate: o construieşte. Dar reciprocitatea nu este rădăcina sa nici măsura sa. Dacă iubeşti numai în măsura în care eşti iubit, iubirea ta nu este adevărată iubire. Şi dacă eşti iubit doar în măsura în care dai, nu te simţi cu adevărat iubit. Numai cel care înţelege această gratuitate nativă, originară, a iubirii, este în stare să-l înţeleagă pe Dumnezeu şi pe sine însuşi. Omul este făcut pentru a se dărui în mod gratuit, total: cel care, oferind în mod gratuit iubirea sa, află adevărul despre sine însuşi, ajunge să fie ceea ce a fost făcut: "chipul lui Dumnezeu". (don Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez). 

Chemarea irezistibilă a sacrului

La Institutul Naţional de Studii Romane a fost prezentată opera Religiile în lume a cardinalului Paul Poupard. Publicăm introducerea cardinalului francez. (Paul Poupard, cardinal preşedinte emerit al Consiliului Pontifical al Culturii şi al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios).

 

În monumentala sa operă Histoire des croyances et des idées religieuses, 1976-1983, Mircea Eliade scoate în evidenţă permanenţa fenomenului religios, unitatea sa fundamentală şi noutatea inepuizabilă a exprimărilor sale. Mitul primitivului, credinţa naivă în progresul uniform şi continuu, în care apariţia lui "homo sapiens" determina dispariţia lui "homo religiosus", evoluţionismul simplist au eşuat.

 

Istoricul Arnold Toynbee recunoştea asta: nu a existat nici o mare civilizaţie până în timpurile noastre care să nu fi fost religioasă. De fapt, omul este prin natura sa "homo religiosus". El este mereu dornic de o spiritualitate şi de o credinţă în lumea de dincolo asociată cu credinţa în această viaţă (Georges Friedmann).

 

De milenii, prin universalitatea sa unită cu o diversitatea extremă, fenomenul religios nu a încetat să hrănească reflecţia oamenilor şi să trezească, prin marile spaţii socio-culturale ale universului, întrebări esenţiale.

 

În declaraţia Nostra aetate despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine, la 28 octombrie 1965, Conciliul Vatican II prezintă astfel această exigenţă fundamentală: "Oamenii aşteaptă de la diferitele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiţiei umane care, astăzi ca şi odinioară, tulbură adânc inima omenească: Ce este omul? Care este sensul şi scopul vieţii noastre? Ce este binele şi ce este păcatul? Care este originea şi rostul suferinţei? Care este calea spre adevărata fericire? Ce este moartea, judecata şi răsplata după moarte? În sfârşit, ce este acel ultim şi inefabil mister care ne cuprinde existenţa, din care ne tragem şi spre care ne îndreptăm?

Apariţie editorială: Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez

Editura „Sapientia” anunţă apariţia cărţii Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecţia „Disertaţii doctorale”, în formatul 17x24, are 316 pagini şi poate fi procurată de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 25 lei. „Georges Bernanos (1888-1948) face parte din acea pleiadă de scriitori – Leon Bloy, Charles Pégui, Paul Claudel, François Mauriac, Julien Green – care a dat o mare strălucire literaturii secolului al XX-lea. Scriitor catolic, ne-a lăsat un întreg ansamblu de opere în care, păstrând mereu simţul echilibrului creştin, a propus cu tărie dimensiunea religioasă a existenţei umane, teatru al confruntării continue dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satana, unde fiecare clipă a sărmanei noastre vieţi este marcată de teribila prezenţă a divinului”. Acesta este unul dintre motivele pentru care părintele Isidor Chinez şi-a ales ca temă de doctorat opera scriitorului Georges Bernanos, mai exact „Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos”. Cu această disertaţie doctorală a fost promovat doctor în teologie la Universitatea din Bucureşti (2011). Lucrarea este structurată în trei capitole: „Omul în scrierile lui Geoeges Bernanos” (capitolul I), „Omul în faţa păcatului în scrierile lui Georges Bernanos” (capitolul al II-lea) şi „Omul între păcat şi har” (capitolul al III-lea). În prefaţa cărţii, cu titlul „Mergeţi la Georges Bernanos”, pr. dr. Wilhelm Dancă spune: „lucrarea părintelui Isidor Chinez completează un gol şi lansează o provocare. Mai întâi completează un gol la cititorii lipsiţi de educaţie religioasă, poate fără voia lor, care descoperă acum subiecte tabu în literatura contemporană, subiecte ce au fost interzise de mentalitatea corectitudinii politice a secularizării literare, cum ar fi sfinţenia, harul, supranaturalul, păcatul, Satana, infernul şi altele (...) Totodată, cartea lansează o provocare ce vizează condiţia umană, în sens larg”. De asemenea, părintele îşi manifestă speranţa ca această carte „să fie suficient de stimulatoare încât să conducă la traducerea în limba română a altor romane ale lui Georges Bernanos”, aceasta deoarece până acum, în limba română au fost traduse doar două dintre romanele acestuia, „Jurnalul unui preot de ţară” şi „O crimă”. Cartea este recomandată tuturor celor care vor să descopere mesajul evanghelic reluat şi „tradus” într-un mod original de Georges Bernanos, care „a propus cu tărie dimensiunea religioasă în mijlocul unei lumi secularizate. Este romancierul vieţii spirituale creştine” (pr. Isidor Chinez, capitolul al III-lea). Isidor Chinez, Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos, Iaşi 2012, 316 p., 17x24, ISBN 978-606-578-049-1, 25 lei.

(Autor: Cosmin Cimpoeşu)

Ziua Europei

Pe 9 mai este Ziua Europei, însă nu mulţi sunt cei care cunosc semnificaţia acestei zile. Pe scurt, în 1950 a avut loc evenimentul care marchează primul pas în direcţia formării Uniunii Europene de astăzi.

În această zi, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, aflat în faţa presei, a citit o declaraţie prin care chema statele europene - Franţa şi Germania, cu precădere - să îşi pună în comun producţiile de cărbune şi oţel. Declaraţia a fost făcută în Paris, pe fondul ameninţării izbucnirii unui al treilea război mondial şi marchează piatra de temelie a unei federaţii europene.

Importanţa zilei de 9 mai rezidă şi din faptul că apelul de a crea o instituţie europeană supranaţională pentru gestionarea industriei cărbunelui şi oţelului (baza întregii puteri militare de la ora respectivă) se adresa unor state aflate într-un lung conflict soldat cu pagube materiale uriaşe.

35 de ani mai târziu, pe 9 mai 1985, liderii UE aflaţi la summitul de la Milano au decis ca pe această dată să fie sărbătorită Ziua Europei.

Astăzi, aderarea la Uniunea Europeană este o alegere democratică pe care fiecare ţară o poate face, iar aceasta trebuie să fie însoţită de însuşirea valorilor fundamentale de pace şi solidaritate, scrie europa.eu. Uniunea Europeană este la ora actuală un parteneriat economic şi politic unic în lume, care reuneşte 27 de ţări europene şi acoperă aproape tot continentul.

De-a lungul anilor, ambiţiile Uniunii s-au lărgit: se urmăreşte construirea unei Europe care respectă libertatea şi identitatea tuturor naţiunilor care intră în alcătuirea sa.

„Descreştinarea Europei s-a făcut încetul cu încetul.

Europa s-a descreştinat aşa cum

se devitaminizează un organism”

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1319).

„Drama Europei este o dramă spirituală,

drama Europei este o dramă a spiritului”

(La liberte, EEC II, 1341).

„Noi credem că civilizaţia europeană

este inseparabilă de o anumită concepţie despre om”

(La liberte, EEC II, 1353).

Gândul zilei

„Este adevărat că există un scandal al Evangheliei.

Adevărul Evangheliei este scandalos.

El l-a pus pe însuşi Cristos pe cruce.

Noi nu putem să sperăm în mod rezonabil

 că nouă ni se cuvine crucea Legiunii de onoare”

(Georges Bernanos, La liberte, EEC II, 1317).



Despre minuni (VII)

XVI. Minunile Noii Creaţii

A predica creştinismul însemna iniţial a predica învierea.

Schimbarea la Faţă sau „Metamorfoza” lui Isus este de asemenea, fără nici o îndoială, o întrezărire anticipatoare a ceva ce va să vină. El este văzut stînd de vorbă cu doi dintre morţii din vechime. Schimbarea pe care a suferit-o propria-I formă omenească este descrisă ca o intensă luminozitate, o „albeaţă strălucitoare”. O albeaţă asemănătoare îi caracterizează înfăţişarea la începutul Apocalipsei. Un amănunt destul de ciudat este că această strălucire sau albeaţă îi afecta atît veşmintele, cît şi trupul.

XVII. Epilog

Gîndirea raţională nu are nici un punct de sprijin în simpla ta conştiinţă naturală cu excepţia a ceea ce dobîndeşte şi păstrează prin cucerire. în clipa în care gîndirea raţională încetează, imaginaţia, habitudinea mentală, temperamentul şi „spiritul vremii” pun iarăşi stăpînire pe tine. Gîndurile noi, pînă cînd devin la rîndul lor obişnuite, îţi vor afecta conştiinţa ca totalitate doar atîta timp cît le vei întreţine efectiv. E suficient ca raţiunea să aţipească în post pentru ca patrulele naturii să-şi înceapă instantaneu infiltrarea.

Ai probabil perfectă dreptate să crezi că nu vei asista niciodată la săvîrşirea unei minuni; ai probabil la fel de multă dreptate să crezi că a existat o explicaţie naturală a tuturor întîmplărilor din trecutul tău care păreau, la prima vedere, „ciudate” sau „curioase”. Dumnezeu nu presară la întîmplare miracole în natură ca dintr-o piperniţă. Ele se produc în împrejurări excepţionale, sunt întîlnite în marii ganglioni ai istoriei — nu ai istoriei politice sau sociale, ci ai acelei istorii spirituale care nu poate fi pe deplin cunoscută de către oameni. Dacă nu se întîmplă ca propria ta viaţă să se desfăşoare lîngă unul dintre aceşti mari ganglioni, cum poţi oare trage nădejde să asişti la un miracol? Ar fi altceva dacă am fi misionari eroici, apostoli sau martiri. Dar de ce tu sau eu? Dacă nu locuieşti lîngă o cale ferată, nu vei vedea trenurile trecîndu-ţi pe sub fereastră. Cît e oare de probabil ca tu sau eu să fim prezenţi cînd se semnează un tratat de pace, cînd se face o mare descoperire ştiinţifică sau cînd se sinucide un dictator? Este încă şi mai puţin probabil să asistăm la săvîrşirea unui miracol. Şi, dacă înţelegem bine, nici nu am fi dornici să o facem. „Miracole nu vede poate decît mizeria". Miracolele şi martiriile tind să se înmănuncheze în jurul aceloraşi zone ale istoriei — zone pe care, fireşte, nu am dori să le frecventăm. Nu cereţi, vă sfătuiesc în mod călduros, nici o dovadă oculară decît dacă sunteţi deja absolut siguri că nu se întrevede nici una. (C. S. Lewis, Despre minuni [note de lectură]).