În monumentala sa operă Histoire des croyances et des idées religieuses, 1976-1983, Mircea Eliade scoate în evidenţă permanenţa fenomenului religios, unitatea sa fundamentală şi noutatea inepuizabilă a exprimărilor sale. Mitul primitivului, credinţa naivă în progresul uniform şi continuu, în care apariţia lui "homo sapiens" determina dispariţia lui "homo religiosus", evoluţionismul simplist au eşuat.
Istoricul Arnold Toynbee recunoştea asta: nu a existat nici o mare civilizaţie până în timpurile noastre care să nu fi fost religioasă. De fapt, omul este prin natura sa "homo religiosus". El este mereu dornic de o spiritualitate şi de o credinţă în lumea de dincolo asociată cu credinţa în această viaţă (Georges Friedmann).
De milenii, prin universalitatea sa unită cu o diversitatea extremă, fenomenul religios nu a încetat să hrănească reflecţia oamenilor şi să trezească, prin marile spaţii socio-culturale ale universului, întrebări esenţiale.
În declaraţia Nostra aetate despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine, la 28 octombrie 1965, Conciliul Vatican II prezintă astfel această exigenţă fundamentală: "Oamenii aşteaptă de la diferitele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiţiei umane care, astăzi ca şi odinioară, tulbură adânc inima omenească: Ce este omul? Care este sensul şi scopul vieţii noastre? Ce este binele şi ce este păcatul? Care este originea şi rostul suferinţei? Care este calea spre adevărata fericire? Ce este moartea, judecata şi răsplata după moarte? În sfârşit, ce este acel ultim şi inefabil mister care ne cuprinde existenţa, din care ne tragem şi spre care ne îndreptăm?
Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, există la diferitele popoare o anumită percepere a puterii tainice care este prezentă în mersul lucrurilor şi în evenimentele vieţii omeneşti, ba, mai mult, există uneori şi o recunoaştere a divinităţii supreme sau chiar a Tatălui. Această percepere şi recunoaştere le pătrunde viaţa de un adânc sentiment religios. În relaţie cu progresul culturii, religiile se străduiesc să răspundă la aceste întrebări prin noţiuni mai subtile şi printr-o limbă mai elaborată" (nr. 1-2, passim).
Posibilităţile de comunicare - neimaginate de părinţii noştri - date de mijloacele tehnologice moderne, punţile ameţitoare pe care le creează prin timp şi spaţiu şi legăturile pe care ele le manifestă de la civilizaţiile dispărute până la culturile aflate în schimbare, nu fac decât să reanimeze dorinţa înrădăcinată de a înţelege, în complexitatea manifestării sale, mesajul fundamental al marilor religii, adevărată bogăţie a patrimoniului întregii omeniri.
Dorinţa de Dumnezeu este imprimată în inima omului. Numai în el găseşte adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute, germen de veşnicie pe care-l poartă în sine însuşi, care nu poate fi redus numai la materie, deschis spre infinit. Homo religiosus, "omul îl depăşeşte infinit pe om" (Blaise Pascal). El îl doreşte în mod neobosit pe Dumnezeu: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine" (Sfântul Augustin, Confesiuni).
"De la epoca pietrei până la era atomică, suferind schimbări surprinzătoare şi multe metamorfoze, religia trăieşte în mod indisolubil unită cu spiritul uman, cu cultura mondială. Fluviul religiei curge de acum cu ape îmbelşugate" (Aleksandr Vol'fovic, Les sources de la religion, 1991). Afluenţii săi sunt multiplii, exprimările sale nenumărate.
Pentru a răspunde acestei necesităţi am publicat Grande Dizionario delle Religioni (Casale Monferrato, Piemme, 2000, 2.494 pag.), cu colaborarea preţioasă a două sute de specialişti în ştiinţe ale religiei, ale religiilor antice, ale Bibliei şi ale iudaismului, ale creştinismului şi ale istoriei sale, şi ale altor religii din Africa, Asia şi Oceania. Un indice analitic sectorial îi permite cititorului, doritor să aprofundeze informaţia sa şi reflecţia sa, să găsească, sub formă de lexic şi în ordine alfabetică, acele indicaţii care-i permit să cunoască mai bine religiile care au marcat, de la început până în zilele noastre, evoluţia intelectuală şi spirituală a omenirii.
Volumul acesta, îmbogăţit cu un însemnat aparat iconografic care comentează şi însoţeşte vizual textele despre diferitele religii, reia aceste date esenţiale în formă succintă şi divulgatoare, trimiţându-l totuşi pe cititor la dicţionar pentru toate aprofundările.
Fenomenul religios merge în acelaşi pas cu actualitatea. După epopeea scientismului, metamorfozele materialismului, stimulentul secularizării, răspândirea indiferenţei în faţa eclipsei sacrului, religiosul explodează din nou de la înmulţirea sectelor la apariţia mişcărilor carismatice. Dumnezeu reapare în inima oraşelor laice. Fascinaţia sa zdruncină societăţile secularizate. Forţa sa îi mobilizează din nou pe oamenii care sunt în căutarea iubirii şi a dreptăţii, a adevărului şi a libertăţii.
"Homo religiosus" nu provine numai din lumile antice: paleolitic, neolitic, hitit, egiptean, grec, roman, etrusc, celt, germanic, slav, mesoamerican. Este în inima marilor religii din Asia - hinduism, budism, taoism, confucianism şi şintoism - din Africa şi din Australia. Îşi trăieşte cu fervoare credinţa sa în cele trei religii care constituie posteritatea lui Abraham: ebraică, creştină, islamică.
Departe de a fi însoţită, aşa cum au crezut unii, de o slăbire progresivă a sentimentului religios, modernitatea "deziluzionată" (Max Weber) din diferenţa crescândă dintre infinitul dorinţelor omului şi caracterul finit al existenţei sale, dintre dorinţa sa nelimitată de fericire şi povara sa fatală de suferinţă, dintre voinţa sa de a trăi şi certitudinea sa că va muri, caută noi motive pentru a spera în pofida a toate.
Lamennais, în secolul al XIX-lea, se preocupa: "Secolul cel mai bolnav nu este acela care este pasionat de eroare, ci secolul care neglijează, care dispreţuieşte adevărul" (Essai sur l'indifférence en matičre de religion, 1817).
Dar deja tânărul Victor Hugo îi răspundea (Odes et Ballades, 1824): "Trebuie spus şi repetat, nu e o nevoie de noutate care chinuieşte spiritele, e o nevoie de adevăr; şi este imensă". Astăzi adăugăm: o nevoie nu mai puţin infinită de fericire.
Aspiraţia la fericire este în inima istoriei, ca şi în inima oricărei existenţe personale. Şi terenul bogat al experienţei umane a văzut apărând un număr uimitor de religii, pentru a răspunde la această dorinţă de fericire, la această nevoie de mântuire, la această căutare de speranţă. "Pe drept cuvânt putem considera că soarta omenirii viitoare se află în mâinile acelora care sunt în stare să transmită generaţiilor de mâine raţiuni de a trăi şi de a spera" (Gaudium et spes, nr. 31).
Marxism-leninismul ateu, cu toate mijloacele unei puteri totalitare moderne, a pretins să elimine credinţa din inima omului şi creştinismul din societate. Tentativa sa de a crea o lume fără Dumnezeu a dus la o lume inumană.
Eşecul său răsunător îi face pe mulţi să redescopere caracterul indispensabil al lui Dumnezeu pentru om. La începutul celui de-al treilea mileniu, în care o porţiune însemnată din societăţile secularizate trăieşte fără nici o referinţă la valorile şi la instanţele religioase, în lumea occidentală iese în evidenţă în mod vioi o nouă căutare de spiritualitate. În acelaşi timp, presiunea Islamului devine tot mai evidentă şi neliniştitoare, în măsura în care violenţa fundamentalistă şi terorismul orb, aflate în expansiune după atentatele de la 11 septembrie 2001 la New York, de la 16 mai 2003 la Casablanca, de la 11 martie 2004 la Madrid, de la 7 iulie 2005 la Londra şi de la 11 iulie 2006 la Mumbai, pretind că revendică o justificare religioasă.
Pe de altă parte, apar pe scena mondială noi mişcări religioase, cu caracteristici nesigure cum este mişcarea definită New Age, dar şi noi comunităţi aducătoare de reînnoire în cadrul Bisericilor creştine. În căutarea coerenţei şi fericirii, a comuniunii şi reconcilierii, a înţelepciunii şi mântuirii, omul din era atomică, ca şi cel din peşteri, face în experienţa religioasă descoperirea sacrului care fundamentează existenţa sa, transcende caracterul său finit şi asigură modestei sale aventuri pământeşti ancorarea sa şi viitorul său veşnic. (După Zenit, 8 februarie 2011, trad. de pr. M. Pătraşcu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu