Începe perioada Postul Paștelui. Ce este Postul Mare? Este o perioadă
specială din anul liturgic, în care poporul creştin se pregăteşte să celebreze
Misterul Paştelui; este timp favorabil pentru a rămâne alături de Cristos care
pe cruce săvârşeşte sacrificiul vieţii sale pentru întreaga omenire (cf. In
19,25).
Prima zi din această perioada de
post este marcată de Miercurea Cenuşii. În această zi credincioşii primesc la
biserică cenuşă pe cap, în semn de pocăinţă.
Cenuşa în Biblie. Originea
obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase se pierde în negura
preistoriei, dar găsim referinţe la această practică în tradiţia noastră
religioasă descrisă în Vechiul Testament. Profetul Ieremia, de exemplu, cheamă
la pocăinţă astfel: „Fiica poporului meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară
cenuşă pe cap” (Ier 6,26). Profetul
Isaia, pe de altă parte, critică folosirea sacului şi a cenuşii, ca fiind
nepotrivite pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, dar astfel el ne arată că
această practică este binecunoscută în Israel: „Este oare acesta un post care
îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o
trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută
Domnului?” (Is 58,5). Profetul Daniel
îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă ca semn al pocăinţei
Israelului: „Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în
rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Dan 9,3). Poate cel mai cunoscut exemplu de pocăinţă din Vechiul
Testament implică de asemenea sac şi cenuşă. Când profetul Iona ascultă în
sfârşit porunca lui Dumnezeu şi predică în marea cetate Ninive, predicarea lui
este uimitor de eficientă. Cuvintele mesajului său sunt duse până la rege. „Şi
a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a
lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3,6). În Cartea Iuditei găsim acte de pocăinţă care specifică faptul că
cenuşa era pusă pe capetele oamenilor: „Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi
copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au
presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului” (Idt 4,11; vezi şi 4,15 şi 9,1).
Chiar înainte de perioada Noului
Testament, rebelii care luptau pentru independenţa evreilor, macabeii, se
pregăteau pentru luptă folosind cenuşă: „Şi au postit în ziua aceea şi s-au
îmbrăcat cu saci şi cenuşă au pus pe capetele lor şi şi-au rupt hainele” (1Mac 3,47; vezi şi 4,39). În Noul
Testament, Isus se referă la folosirea sacului şi cenuşii ca semne ale
pocăinţei: „Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir
şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă”
(Mt 11,21; Lc 10,13).
Cenuşa în istoria Bisericii.
În ciuda tuturor acestor referinţe din Scriptură, există puţine relatări
privind folosirea cenuşii în Biserică în primul mileniu de creştinism. Thomas
Talley, un expert în istoria anului liturgic, afirmă că prima liturgie databilă
clar a Miercurii Cenuşii, în care se vorbeşte despre presărarea cenuşii, se
găseşte într-o carte liturgică din anul 960. Înainte de aceasta, cenuşa a fost
folosită ca semn de admitere în Ordinul Penitenţilor. În secolul al VI-lea,
ritul mozarabic spaniol cerea marcarea frunţii cu cenuşă când se accepta o
persoană grav bolnavă în Ordinul Penitenţilor. La începutul secolului al
XI-lea, abatele Aelfric nota că există obiceiul ca toţi credincioşii să ia
parte la o ceremonie în Miercurea dinaintea Postului, care includea impunerea
cenuşii. Spre sfârşitul acelui secol, Papa Urban al II-lea cerea folosirea
generală a cenuşii în acea zi. Doar mai târziu această zi avea să fie numită
Miercurea Cenuşii.
La început, clericii şi bărbaţii
aveau cenuşa presărată pe capetele lor, în timp ce femeilor li se făcea semnul
crucii cu cenuşă pe frunte. În cele din urmă însă ritualul folosit pentru femei
a ajuns să fie folosit şi pentru bărbaţi. În secolul al XII-lea, s-a dezvoltat
regula ca cenuşa să fie obţinută prin arderea ramurilor de palmier de la
Duminica Floriilor din anul anterior. Multe parohii îi invită şi astăzi pe
credincioşi să vină cu aceste ramuri de palmier la biserică, înainte să înceapă
Postul, pentru un ritual de ardere a acestor ramuri după Liturghie[1].
Preotul pune cenuşă pe capul
tuturor celor prezenţi care se apropie de el, spunând fiecăruia: „Convertiţi-vă
şi credeţi în evanghelie”
(Mc 1,15).
Vă doresc un timp de post
binecuvântat,
cu pace și bucurie în Domnul
cel care pentru noi și a noastra
mântuire
a pătimit și a murit pe lemnul crucii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu