Triduumul Pascal începe în după-amiaza Joii Sfinte, cu „Cina Domnului”, Vinerea Sfântă, cu citirea Patimii după Ioan și adorarea crucii, Sâmbăta Sfântă [e ziua a-liturgică – nu se face Liturghie] și Vigilia cu Duminica Învierii ce este suficientă pentru a ne da o idee de unde să începem și spre ce destinație ne îndreptăm în istoria mântuirii – spre Ziua Învierii.
a) La Liturghia de după-amiază, numită in Coena Domini, Biserica comemorează instituirea Euharistiei, Preoţia ministerială şi Porunca nouă a iubirii, lăsată de Isus discipolilor săi. Joia Sfântă este timpul „spălării picioarelor”: este un gest servil din partea lui Isus. Paștele Domnului începe cu „alții”, în fața cărora se „îngenunchează”, nu ca semn de umilință, ci în semn de slujire a vieții. Trăim pentru a fi „diaconi” [provenit din grecescul diakonos, care înseamnă „slujitor”] în istoria umanității: căci nu am trăit în zadar!
b) Vinerea Sfântă este ziua pătimirii şi răstignirii Domnului pe cruce. În fiecare an, stăm în tăcere în faţa lui Isus pironit pe lemnul. Misterul devine de nepătruns pentru raţiune! „Suntem puşi în faţa a ceva ce omeneşte ar putea să apară absurd: un Dumnezeu care nu numai că se face om […], dar moare pentru om” (Benedict al XVI-lea, Meditație, 8 aprilie 2009). „Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos” (Mc 15,38) și declară că s-a încheiat timpul „Legii Vechi” cu jertfele de animale, căci Isus a adus o jertfa desăvârșită prin trupul său înălțat pe cruce. Este o intervenție a lui Dumnezeu „marcând” jertfa Domnului. Liturgia Bisericii cântă din această zi: O Crux, ave, spes unica! – „Bucură-te, o, cruce, unică speranţă!”.
c) Marea tăcere din Sâmbăta Sfântă în aşteptarea învierii lui Isus! E ziua tăcerii și a morții lui Dumnezeu, ziua „odihnei Domnului”. În această zi, bisericile sunt despuiate, aproape goale. Nu sunt prevăzute rituri liturgice. Biserica veghează în rugăciune, împărtăşind aceleaşi sentimente de durere şi de încredere în Dumnezeu care îl va trimite pe Duhul Sfânt care să-l învie pe Isus. Prin înviere, este deschis mormântul morții și se anunță proiectul învierii pentru toți. E o inversare radicală: e „un cerul nou și un pământul nou” care acum ne sunt încredințate și un angajament nou, o mărturiei nouă, o dorință de a construi o lume nouă, unde relația dintre noi este acum posibilă, cu adevărat.
d) Numai așa putem celebra Paștele Domnului! Suntem împreună liberi cu ceilalți, conștienți că suntem „poporul lui Dumnezeu”: este condiția Paștelui, pentru că acesta este Pesaḥ – „Paștele” nostru care este Viață. Oriunde am fi, cu oricine suntem, chiar dacă suntem singuri – nu izolați – fiind oameni înviați și suntem „fii” ai învierii: suntem bărbați și femei ai viitorului care locuiesc prezentul, temporar, ce durează un timp limitat.
Cristos a înviat!... Și noi vom învia!
