 |
| Pentecost (1750) by Josef Ignaz Mildorfer, Hungarian National Gallery. |
Evanghelia Ioan 14,15-16.23b-26: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor
săi: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele şi eu îl voi ruga
pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna. Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni
la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu
păzeşte cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al
Tatălui care m-a trimis. V-am spus acestea cât timp mai sunt cu
voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl
în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu”.
Omelie
Sărbătoarea Rusaliilor constituie plinătatea evenimentului
pascal: Isus cel înviat, înălţat la cer şi părtaş la domnia lui Dumnezeu,
împlineşte promisiunea făcută ucenicilor că-l va trimite pe Duhul Sfânt. În
puterea Duhului comunitatea poate să-l mărturisească pe Cristos în mijlocul
tuturor oamenilor, „în limbile lor”.
Dacă pentru poporul Israel Rusaliile erau sărbătoarea care
amintea de darul Legii de pe Sinai, sărbătoarea alianţei, pentru comunitatea
lui Isus este darul Duhului, celebrarea noii şi definitivei alianţe. Isus nu a
lăsat „orfană” comunitatea sa, iar cu înălţarea sa la cer nu s-a făcut o
separare atât de mare încât să pună capăt acţiunii sale în lume. Comunitatea
credincioşilor, de fapt, împărtăşeşte cu el aceeaşi viaţă, acelaşi Spirit şi
acesta îi face capabili să anunţe de-a lungul timpului şi al istoriei Vestea
cea Bună, să înfăptuiască binele, să lucreze pentru a opri stăpânirea Satanei.
Aşa cum Isus a fost umplut cu puterea Duhului şi astfel a fost făcut capabil de
misiune, la fel se întâmplă cu Biserica sa, începând cu Rusaliile.
În fragmentul evanghelic de astăzi medităm despre această
realitate ascultând promisiunea Duhului făcută de Isus ucenicilor în timpul
„discursurilor de adio”. Isus leagă această promisiune de iubire: „Dacă mă
iubiţi, veţi ţine poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un
alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna”. Creştinul este astfel numai
în măsura în care îl iubeşte pe Domnul, „din toată inima, din tot sufletul, din
toate puterile”, îl iubeşte mai mult decât pe toţi oamenii, mai mult decât
însăşi viaţa sa. Şi tocmai trăind în această iubire el poate să facă experienţa
Duhului Mângâietor, «Paráclito» [gr. Parakletos]
(= chemat alături), care actualizează
prezenţa lui Isus şi îl ajută în oboseala zilnică a perseverenţei; Duhul
adevărului care îl „conduce la întreg adevărul” (In 16,13): iar pentru creştin adevărul nu este o noţiune abstractă,
ci o persoană, Isus Cristos!
După ce a insistat asupra iubirii faţă de el şi faţă de cuvântul
său, Isus sigilează promisiunea cu o revelaţie clară: „Mângâietorul, Duhul
Sfânt pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va
aminti tot ceea ce v-am spus”. Într-adevăr: astăzi, Duhul îi poartă pe ucenici
să înţeleagă şi să-şi însuşească în profunzime acele realităţi care, în timp ce
Isus era în mod fizic printre ei, nu erau în stare să le primească. Sunt timpi
diferiţi în înţelegerea lui Isus şi a misterului mântuirii; sunt gesturi şi
cuvinte ale lui Isus care nu sunt înţelese imediat de ucenici, după cum există
un ne-spus pe care îl interpretează Duhul: „nu va vorbi de la sine, ci va spune
tot ceea ce a auzit şi vă va vesti lucruri viitoare” (In 16,13).
Da, în inima credincioşilor Duhul acţionează făcând prezentă
întreaga viaţă a lui Cristos, în măsura în care omul este ascultător perseverent
al Fiului: el este memoria totală a persoanei lui Cristos şi astfel luminează
activitatea noastră zilnică, până în ziua venirii Domnului în glorie.
Se înţelege atunci de ce Isus a afirmat: „Când va veni
Mângâietorul pe care îl voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului care purcede
de la Tatăl, el va da mărturie pentru mine; şi voi veţi da mărturie despre
mine” (In 15,26-27). Noi creştinii
suntem martori ai lui Cristos printre oameni, suntem trupul său în lume:
aceasta este responsabilitatea noastră, dar aceasta este şi bucuria noastră
profundă, pe care nimeni şi nimic nu va putea să ne-o răpească. Da, întrucât
suntem creştini trăim din iubire şi în iubire: îl iubim pe el, Isus Cristos şi
el ne iubeşte pe noi. Noi şi Cristos trăim împreună!
(pr. Enzo Bianchi [27 mai 2007]; trad. pr. Isidor Chinez;
sursă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu