Iubirea doreşte să-l vadă pe Dumnezeu

Dumnezeu, văzând lumea răvăşită de teamă, lucrează fără încetare ca să o cheme la sine cu dragoste, să o in­vite cu harul, să o susţină cu iubirea, să o îmbrăţişeze cu afecţiunea.

Iată de ce a purificat pământul, care se învechea în rele, cu pedeapsa potopului; l-a chemat pe Noe să fie părin­tele unei lumi noi, l-a îndemnat prin cuvinte afectu­oase, i-a dat încredere prin familiaritatea sa, l-a instruit părinteşte prin evenimentele prezente, l-a mângâiat cu harul în vederea celor viitoare. Nu-i porunceşte, ci, fă­cându-l să participe la lucrarea sa, închide în arcă între­gul viitor al lumii, pentru ca această asociere bazată pe iubire să alunge teama servilă şi pentru ca această iu­bire comună să conserve ceea ce fusese salvat printr o lucrare comună.

Iată de ce îl cheamă pe Abraham să iasă dintre pă­gâni, îl înnobilează cu un nume nou, îl face părintele credinţei, îl însoţeşte în călătoria sa, îl apără de străini, îl îmbogăţeşte cu bunuri, îl face să triumfe asupra duş­manilor, îi dăruieşte garanţia promisiunilor sale, îl scapă de nedreptăţi, se face oaspetele său plăcut, îl surprinde dându-i un moştenitor pe care nu-l mai spera, pentru ca, umplut de atâtea binefaceri, copleşit de atâta mări­nimie a iubirii divine, să înveţe a-l iubi pe Dumnezeu, nu să se teamă de el; să-l cinstească iubindu-l, nu să se înspăimânte de el.

Iată de ce îl mângâie în vis pe Iacob pe când fugea de fratele său, îl provoacă la luptă pe când se întorcea, îl doboară la pământ strângându-l în braţe aşa cum face un luptător, ca să-l iubească pe tatăl care luptă cu el, nu să se teamă de el.
 

Iată de ce îl cheamă pe Moise în limba sa maternă, îi vorbeşte cu o iubire părintească, îl invită să fie elibera­torul poporului său.

Însă, cu toate aceste fapte pe care le-am amintit, în care flacăra iubirii divine aprinde inimile, în care eufo­ria iubirii lui Dumnezeu pătrunde toate sentimentele omului, unii, răniţi în sufletul lor, au voit să-l vadă pe Dumnezeu cu ochii trupului lor.
 

Cum ar putea să-l cuprindă pe Dumnezeu, pe care lumea nu poate să-l cuprindă, vederea umană, care este atât de îngustă? Însă exigenţa iubirii nu se preocupă de ceea ce va fi, de ceea ce ar trebui, sau de ceea ce ar fi posibil. Iubirea nu cunoaşte judecata, este lipsită de raţi­une, nu ştie de măsură. Iubirea nu se opreşte în faţa im­posibilului, nu dă înapoi înaintea dificultăţii.

Iubirea, dacă nu ajunge la ceea ce doreşte, îl ucide pe cel care iubeşte; de aceea, merge acolo unde este atrasă, şi nu acolo unde ar trebui să meargă. Iubirea naşte do­rinţa, se înflăcărează de ardoare, ardoarea o duce dincolo de ceea ce i se acordă. Şi ce să mai spunem?

Nu se poate ca iubirea să nu vadă ceea ce iubeşte; iată de ce toţi sfinţii au considerat ca fiind fără valoare ceea ce au obţinut dacă nu-l vedeau pe Domnul.
 

Iată de ce iubirea doreşte să-l vadă pe Dumnezeu şi, chiar dacă nu are judecată, are totuşi ardoarea pietăţii.

Iată de ce Moise îndrăzneşte să spună: Dacă am aflat har în ochii tăi, arată-mi faţa ta (Ex 33,13). Iar psalmistul: Arată-mi faţa ta (Ps 79[80],4). Iată, în sfârşit, de ce păgânii şi-au făcut idoli: ca să vadă cu ochii lor, în înseşi erorile lor, ceea ce adorau.

(Sfântul Petru Crisologul, Predici 147: PL 52, 594-595; http://www.ibreviary.com).