Glasul celui care strigă în pustiu [din predicile sfântului Augustin]

Biserica sărbătorește nașterea lui Ioan, atribuindu-i un caracter sacru deosebit. Noi nu celebrăm în mod solemn ziua de naștere a nici unui sfânt, însă o cele­brăm pe cea a lui Ioan și pe cea a lui Isus. Eu nu pot să las să treacă această sărbătoare fără un cuvânt, și, dacă vorbesc mai puțin decât o cere demnitatea subiectului, însăși profunzimea lui vă va oferi hrană pentru medi­tație. Însă Ioan s-a născut dintr-o femeie înaintată în vârstă și sterilă. Cris­tos se naște dintr-o tânără fecioară.
    

Tatăl nu crede în vestea despre viitoarea naștere a lui Ioan și devine mut. Fecioara crede că din ea se va naște Cristos și-l zămislește în credință. În rezumat, aceasta vrem să pătrundem și să analizăm; și dacă timpul scurt și facultățile pe care le avem la dispoziție nu ne permit să ajungem până în profunzimile acestui mister atât de mare, vă va învăța mai bine cel care vorbește în inte­riorul vostru, chiar în absența noastră, cel care este obiec­tul gândurilor voastre pioase, cel pe care l-ați primit în inima voastră și pentru care voi ați fost făcuți temple.

Se pare că Ioan este pus ca o graniță între cele două Testamente, Vechiul și Noul. De fapt, însuși Domnul declară că el este o graniță atunci când afirmă: Legea și Profeții au fost până la Ioan (Lc 16,16). Așadar, el reprezintă în sine parte din Vechiul și vestire a Noului. Cât privește Vechiul, el se naște din doi bătrâni. Cât pri­vește Noul, este proclamat profet deja în sânul mamei. Mai înainte de a se naște, Ioan a tresăltat în sânul mamei la sosirea Mariei. A avut deja de atunci numirea, înainte de a se naște. Este deja arătat al cui înaintemer­gător va fi, mai înainte de a fi văzut de el. Acestea sunt fapte divine care depășesc limitele micimii umane. În sfârșit, el se naște, primește un nume, se dezleagă limba tatălui. Este suficient a spune ce s-a întâmplat pentru a explica imaginea realității.

    

Zaharia tace și își pierde glasul până la nașterea lui Ioan, înaintemergătorul Domnului, și numai atunci își recapătă graiul. Ce înseamnă tăcerea lui Zaharia, dacă nu profeția care nu este bine definită și care înainte de predica lui Cristos este încă obscură? Se face cunoscută la venirea sa. Devine clară atunci când trebuie să apară cel prevestit. Faptul redobândirii graiului lui Zaharia, la nașterea lui Ioan, este același lucru cu sfâșierea catape­tesmei la pătimirea lui Cristos. Dacă Ioan s-ar fi vestit pe sine, el nu ar fi deschis gura lui Zaharia. Se dezleagă limba pentru că se naște glasul. Ioan, care îl prevestea pe Domnul, a fost întrebat: Cine ești tu? (In 1,19). Și a răspuns: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu (In 1,23). Glasul este Ioan, iar despre Domnul se spune: La înce­put era Cuvântul (In 1,1). Ioan este glas pentru un timp scurt, însă Cristos este Cuvântul veșnic încă de la început.

(Din Predicile sfântului Augustin, episcop; [Pred. 293, 1-3: PL 38, 1327-1328]).