 |
| „Te voi urma oriunde te vei duce!” |
Chemarea Domnului în libertate
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (30 iunie 2019)
Lecturi: 1Regilor 19,16b.19-21; Galateni
5,1.13-18; Evanghelia Luca
9,51-62; lecturiOmilie
Lecturile biblice de la Liturghiea
acestei duminici ne invită să medităm asupra chemării lui Dumnezeu și a urmării Domnului în libertate.
Dumnezeu cheamă oamenii: pe Moise, Amos, David și pe mulți alții. În prima lectură luată din Cartea întâia a Regilor (1Rg 19,16b.19-21) citim despre chemarea pe care o face Ilie lui Elizeu în centru activităţilor sale. Este absolut imprevizibilă vocația lui Dumnezeu! „Domnul i-a spus profetului Ilie: pe Elizeu […] unge-l profet în locul tău” (v. 16). Elizeu este agricultor: are doisprezece perechi de boi și e la câmp. Aproape că a terminat de arat. „Ilie a trecut pe lângă el şi i-a aruncat mantaua” (v. 19). I-a aruncat mantaua – simbolul personalității, misiunii, puterilor sale. Îi transmite spiritul profetic. Ea e aruncată peste umerii celui ales: ca o investitură. Elizeu știe bine ce a făcut Ilie pentru el. A înțeles chemarea sa. Dar cere un anumit timp: „Lasă-mă să-i sărut pe tatăl meu şi pe mama mea şi voi veni după tine!” (v. 20). Ilie aprobă. El poate să facă o masă de rămas bun pentru familie și oamenii săi. Renunță la plug; o pereche de boi i-a înjunghiat punând pe foc plugul și fierbând carnea pe care a dat-o poporului. Subliniază renunţarea la primul statut a lui Elizeu. De acum este profetul Domnului așa cum l-a chemat Ilie. Noua misiunea este să cheme poporul să rămână credincios Alianței cu Dumnezeu. Lăsând totul este condiția spre a-l urma pe Domnul: casă, familie, muncă, poziție socială… Complet disponibil pentru Dumnezeu. S-a angajat cu normă întreagă.
Dumnezeu cheamă oamenii: pe Moise, Amos, David și pe mulți alții. În prima lectură luată din Cartea întâia a Regilor (1Rg 19,16b.19-21) citim despre chemarea pe care o face Ilie lui Elizeu în centru activităţilor sale. Este absolut imprevizibilă vocația lui Dumnezeu! „Domnul i-a spus profetului Ilie: pe Elizeu […] unge-l profet în locul tău” (v. 16). Elizeu este agricultor: are doisprezece perechi de boi și e la câmp. Aproape că a terminat de arat. „Ilie a trecut pe lângă el şi i-a aruncat mantaua” (v. 19). I-a aruncat mantaua – simbolul personalității, misiunii, puterilor sale. Îi transmite spiritul profetic. Ea e aruncată peste umerii celui ales: ca o investitură. Elizeu știe bine ce a făcut Ilie pentru el. A înțeles chemarea sa. Dar cere un anumit timp: „Lasă-mă să-i sărut pe tatăl meu şi pe mama mea şi voi veni după tine!” (v. 20). Ilie aprobă. El poate să facă o masă de rămas bun pentru familie și oamenii săi. Renunță la plug; o pereche de boi i-a înjunghiat punând pe foc plugul și fierbând carnea pe care a dat-o poporului. Subliniază renunţarea la primul statut a lui Elizeu. De acum este profetul Domnului așa cum l-a chemat Ilie. Noua misiunea este să cheme poporul să rămână credincios Alianței cu Dumnezeu. Lăsând totul este condiția spre a-l urma pe Domnul: casă, familie, muncă, poziție socială… Complet disponibil pentru Dumnezeu. S-a angajat cu normă întreagă.
În Scrisoarea către Galateni (Gal
5,1.13-18), sfântul Paul ne amintește că suntem în fidelitatea lui Cristos în
care am găsit adevărata libertate și marele dar al răscumpărării; ne invită să
îndepărtăm tendințele egoismului „cărnii”. Apostolul Paul, scriind creştinilor
din Galiţia [din Turcia de astăzi], spune: „Voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la
libertate!” (v. 13). Creștinul este scos din sclavia păcatului și dintr-o
religiozitate făcută din norme și legi și plasați în har. Galatenii trăiesc o dramă: simt ispita
întoarcerii la imperiul păgân al „cărnii”. Pentru Vechiul Testament „carne”
este omul întreg cu fragilitatea și slăbiciunea sa, cu nenumăratele condiții și
radicala sa insuficiență. Adevăratul discipol este un om liber, adică vrea să
spună că trebuie să meargă împotriva curentului mentalității lumii. E distrus
imperiul cărnii și al legii, triumfând în el Duhul Sfânt. „Căci dacă sunteţi
conduşi de Duh, nu mai sunteţi sub Lege” (v. 18). Duhul este tot omul, dar nu mai
este considerat în sine însuși, ci în legătură cu Dumnezeu; spiritul este omul susținut
de puterea lui Dumnezeu. Trupul este omul fără Cristos, închis în el însuși, prizonier
al propriului egoism. Duhul este, în schimb, omul reînnoit de har. „Aţi fost
chemaţi la libertate… pentru a vă sluji prin iubire, unii pe alţii!” Suntem convinşi cu apostolul Paul: „Cristos ne-a eliberat,
ca să rămânem cu adevărat liberi. Aşadar, fiţi statornici şi nu lăsaţi să vi se
pună din nou jugul sclaviei” (cf. Gal 5,1). „Adevărul vă va face
liberi”, spunea Isus (In 8,32). Cine aparţine
adevărului, nu va fi niciodată sclavul puterii, ci va şti întotdeauna să se facă
liber slujitor al fraţilor.
În Evangheliei după sfântul Luca (Lc 9,51-62) este o expresie: Isus „când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim” (v. 51). „Și-a întărit fața” – putem vedea libertatea lui Cristos, pe deplin conștient de destinul său voind să înfrunte evenimentele ce vor urma. El ştie că la Ierusalim îl aşteaptă moartea, dar și „înălțarea” sa. În ascultarea faţă de voinţa Tatălui, se oferă pe sine însuși din iubire față de Dumnezeu și față de oameni. În această ascultare Isus împlineşte propria libertate ca alegere conştientă motivată de iubire. Libertatea îşi trage sensul din iubire. Domnul împlinește chemarea sa mergând pe drumul spre Ierusalim cu curaj şi hotărâre, dar şi cu oboseală, căci drumul este dur.
Luca începe relatarea misiunii publice a lui Isus în Galileea cu refuzul nazarinenilor (Lc 4,16-30). Acum călătorește spre Ierusalim. Drumul trece prin Samaria. „A trimis soli înaintea sa. Şi, mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească pentru el. Însă nu l-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim” (v. 52-53). Este refuzul samaritenilor la trecerea pelerinilor evrei ce mergeau spre Ierusalim. Iudeii nu recunoșteau sanctuarul de pe muntele Garizim – munte sfânt pentru Samaria – în apropierea de Sichem, pe malul vestic al Iordanului.
Evanghelistul vrea să pună întreaga activitate a lui Isus sub semnul refuzului. Isus este refuzat de samariteni pe motiv politic şi rasial; pentru ei rămâne un străin. Cristos a simţit în mod personal ce înseamnă să-ţi fie negată ospitalitatea pentru că eşti străin. La intoleranţa samaritenilor Isus nu răspunde – aşa cum ar fi voit ucenicii – cu pedeapsă, ci cu înţelegere. „Văzând aceasta, discipolii Iacob şi Ioan i-au spus: «Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer să-i consume?»” (v. 54). Dacă este vorba de reproş ar trebui mai degrabă să-i dojenească pe discipolii că nu au înţeles noutatea învăţătorului! Erau prea legați de viziunea umană, pământească a împărăției lui Dumnezeu. Viața lui Isus era prea diferită de a lor! „Întorcându-se, el i-a mustrat” (v. 55). E milostivirea lui Dumnezeu!
În a doua parte este chemarea la renunțare: apelul de a părăsi mergând acolo unde îi invită Domnul: e, deci, renunțarea la trecut pentru a se dărui lui Dumnezeu.
Un om îi spune lui Isus că vrea să-l urmeze. Omul știe deja că urmarea lui presupune o viaţă ce se deplasează pentru misiune: „oriunde ai merge”. Dar este ceva în plus ce trebuie să cunoască: nu este doar sărăcia, nici oboseala unei vieţi pelerine, ci nesiguranţa. „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul” (v. 58). Cristos nu are alte locuri să-și pună capul decât unicul loc ce i-a fost dat de către Tatăl: e crucea pe care el se urcă în iubirea sa.
Al doilea dialog între Isus și omul căruia îi spune: „urmează-mă!” În faţa cererii lui Cristos, cere răgaz. Răspunsul este drastic: „lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” (v. 59). Vestirea împărăţiei lui Dumnezeu stă pe primul loc, fără excepţii, chiar în fața legii. Omul își da seama că a sosit noutatea ce face să pălească toate înaintea ei. O astfel de cerere nu poate nici o autoritate omenească, ci doar numai Dumnezeu. Anunțul împărăției este un imperativ divin ce cheamă oamenii să se prezinte imediat, în orice situație s-ar afla.
Un necunoscut este dispus să-l „urmeze”, dar cere timp să-i salute pe cei din casă. Cristos răspunde cu un proverb: „nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu” (v. 62). Agricultorul vrea să are – să are, dar să nu privească înapoi. Urmarea lui Isus nu suportă amânare, nici distracţii, nici nostalgie: îi face liberi de toate obligațiile lumii. Cel chemat trebuie să se ocupe de viața nouă dobândită de la Cristos.
Dumnezeu nu se impune omului, căci el cheamă în deplină libertate…
În Evangheliei după sfântul Luca (Lc 9,51-62) este o expresie: Isus „când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim” (v. 51). „Și-a întărit fața” – putem vedea libertatea lui Cristos, pe deplin conștient de destinul său voind să înfrunte evenimentele ce vor urma. El ştie că la Ierusalim îl aşteaptă moartea, dar și „înălțarea” sa. În ascultarea faţă de voinţa Tatălui, se oferă pe sine însuși din iubire față de Dumnezeu și față de oameni. În această ascultare Isus împlineşte propria libertate ca alegere conştientă motivată de iubire. Libertatea îşi trage sensul din iubire. Domnul împlinește chemarea sa mergând pe drumul spre Ierusalim cu curaj şi hotărâre, dar şi cu oboseală, căci drumul este dur.
Luca începe relatarea misiunii publice a lui Isus în Galileea cu refuzul nazarinenilor (Lc 4,16-30). Acum călătorește spre Ierusalim. Drumul trece prin Samaria. „A trimis soli înaintea sa. Şi, mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească pentru el. Însă nu l-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim” (v. 52-53). Este refuzul samaritenilor la trecerea pelerinilor evrei ce mergeau spre Ierusalim. Iudeii nu recunoșteau sanctuarul de pe muntele Garizim – munte sfânt pentru Samaria – în apropierea de Sichem, pe malul vestic al Iordanului.
Evanghelistul vrea să pună întreaga activitate a lui Isus sub semnul refuzului. Isus este refuzat de samariteni pe motiv politic şi rasial; pentru ei rămâne un străin. Cristos a simţit în mod personal ce înseamnă să-ţi fie negată ospitalitatea pentru că eşti străin. La intoleranţa samaritenilor Isus nu răspunde – aşa cum ar fi voit ucenicii – cu pedeapsă, ci cu înţelegere. „Văzând aceasta, discipolii Iacob şi Ioan i-au spus: «Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer să-i consume?»” (v. 54). Dacă este vorba de reproş ar trebui mai degrabă să-i dojenească pe discipolii că nu au înţeles noutatea învăţătorului! Erau prea legați de viziunea umană, pământească a împărăției lui Dumnezeu. Viața lui Isus era prea diferită de a lor! „Întorcându-se, el i-a mustrat” (v. 55). E milostivirea lui Dumnezeu!
În a doua parte este chemarea la renunțare: apelul de a părăsi mergând acolo unde îi invită Domnul: e, deci, renunțarea la trecut pentru a se dărui lui Dumnezeu.
Un om îi spune lui Isus că vrea să-l urmeze. Omul știe deja că urmarea lui presupune o viaţă ce se deplasează pentru misiune: „oriunde ai merge”. Dar este ceva în plus ce trebuie să cunoască: nu este doar sărăcia, nici oboseala unei vieţi pelerine, ci nesiguranţa. „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul” (v. 58). Cristos nu are alte locuri să-și pună capul decât unicul loc ce i-a fost dat de către Tatăl: e crucea pe care el se urcă în iubirea sa.
Al doilea dialog între Isus și omul căruia îi spune: „urmează-mă!” În faţa cererii lui Cristos, cere răgaz. Răspunsul este drastic: „lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” (v. 59). Vestirea împărăţiei lui Dumnezeu stă pe primul loc, fără excepţii, chiar în fața legii. Omul își da seama că a sosit noutatea ce face să pălească toate înaintea ei. O astfel de cerere nu poate nici o autoritate omenească, ci doar numai Dumnezeu. Anunțul împărăției este un imperativ divin ce cheamă oamenii să se prezinte imediat, în orice situație s-ar afla.
Un necunoscut este dispus să-l „urmeze”, dar cere timp să-i salute pe cei din casă. Cristos răspunde cu un proverb: „nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu” (v. 62). Agricultorul vrea să are – să are, dar să nu privească înapoi. Urmarea lui Isus nu suportă amânare, nici distracţii, nici nostalgie: îi face liberi de toate obligațiile lumii. Cel chemat trebuie să se ocupe de viața nouă dobândită de la Cristos.
Dumnezeu nu se impune omului, căci el cheamă în deplină libertate…
bibliografia [anul
C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1997; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli
M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dumea C. (www.calendarcatolic.ro;
www.pastoratie.ro); Garcìa J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net);
Masetti N., Guidati dalla Parola,
EMP, Padova 1995; Orestano C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Tessarolo
A., (ed) Messale e lezionario meditato,
EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ravasi
G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014; Spreafico A., (https://www.diocesifrosinone.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu