Ascultarea Domnului
Lecturi biblice: Ezechiel 18,25-28; Filipeni 2,1-11; Evanghelia Matei 21,28-32; lecturi biblice
Omilie
Tema centrală de astăzi se concentrează pe ascultare, care este diferit de cel militar deoarece nu se limitează la simpla execuție, dar este înrădăcinat în raportul personal și în conștiința individuală, iluminate de valori. Prima lectură intenționează să sublinieze semnificația faptelor umane în lumina responsabilității personale, atinsă de ascultarea sau neascultarea față de Alianță: „Ascultaţi, voi, casă a lui Israel: oare calea mea nu este dreaptă? Sau poate căile voastre nu sunt drepte” (Ez 18,25). Evanghelia după Matei conține o parabolă pe care Isus o spune conducătorilor din Ierusalim, demonstrând un model de ascultare ce corespunde așteptărilor lui Dumnezeu: „Un om avea doi fii. S-a apropiat de primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie!» El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Da, Doamne», dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?” I-au spus: «Primul»!” (Mt 21,28-31). A doua lectură zugrăvește imaginea ascultării lui Isus: „Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus! El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,5-8). Este exemplul cel mai elocvent al ascultării Domnului.
Prima lectură (Ez 18,25-28). Ezechiel se naște în jurul anului 620 î.C., dintr-o familie de preoți [era el însuși preot]. Sunt deportați în Babilon [586 î.C.], după dustrugerea Ierusalimului. Chemarea profetică în anul 592 î.C. și slujirea sa în timpul dominației babiloniene. Data morții sale este necunoscută: știm cu siguranță că era încă în viață în anul 570 î.C.. „Ce aveţi de spuneţi acest proverb pe pământul lui Israel: «Părinţii au mâncat aguridă şi dinţii s-au strepezit»?” (Ez 18,2). Obiecția care circula printre deportați era aceasta: cât de ciudată este conduita lui Dumnezeu; de ce pedepsește fără milă un om drept care în păcat? Răspunsul Domnului: voi nu sunteți logici: de ce abandonați calea binelui și cădeți în păcat? Dumnezeu nu privește omul ca și cum ar fi prizonierul trecutului: consideră drumul pe care îl alege să-l urmeze. Omul se poate distanța de bine și se poate întoarce spre rău, sau poate trăi astăzi bine și îl poate abandona mâine. Profetul afirmă cu tărie principiul responsabilității individuale: așa cum fiecare om este responsabil pentru faptele sale, tot așa fiecare generație este responsabilă pentru propriile greșeli și merite. Ezechiel neagă cu tărie principiul responsabilității ce se transmite de la părinți la copii, atât de răspândit pe atunci: nu Dumnezeu dă unei comunități, nici unei persoane o viață programată înainte de o data fixată [în anticipare]. El ne creează liberi. De aceea, fiecare om sau popor, va fi judecat după propriile acțiuni: „dacă cel drept se întoarce de la dreptatea lui, săvârşeşte nedreptate şi moare din cauza ei, el moare din cauza nedreptăţii pe care o săvârşeşte; dar dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui pe care a comis-o şi face dreptate […], acela îşi va face sufletul să trăiască” (v. 26-27). Omul, în fiecare zi, își poate crea sau rupe propriile lanțuri. Convertirea e întotdeauna posibilă. Dumnezeu este gata să ierte și să salveze. Viitorul este întotdeauna deschis spre Domnul!
Comunitatea creștină din cetatea Filipi, unde Paul a stat în timpul celei de-a doua călătorii misionare [anul 50 d. C]., era una dintre preferatele apostolului. În lectura a doua [Fil 2,1-11 sau forma scurtă Fil 2,1-5], le cere filipenilor „să aveţi în voi acea atitudine care era în Cristos Isus!” (v. 5), adică bucuria și fericirea unei iubirii fraterne în unitatea duhului spre „simţire şi îndurare”, anume spre caritate, milă, bunătate. În îndemnul la unitate, Paul face apel la valorile fundamentale împărtășite de filipeni: consolarea, adică certitudinea mângâietoare a prezenței lui Cristos în Biserică care vine din caritate: a ne simți iubiți de Dumnezeu Tatăl, care este iubire, a ști că „sufletul” este Duhul Sfânt care este tandrețea iubirii frățești și a compasiunii reciproce. „Umilință”, „simțire”, pregătesc calea pentru „lauda” lui Isus care stă la baza îndemnului de astăzi. Referirea la umilința creștină, modelată după aceea a lui Isus [„s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (v. 8)], trebuie să fi sunat complet nou în contextul greco-roman al orașului Filipi. Pentru grec, avea o conotație negativă: o slăbiciune de atitudine sau o condiție pentru cineva ar trebui să simtă doar o rușine. Paul se inspiră din conceptul biblic conform căruia cel umilit este cel care își încredințează viața lui Dumnezeu, fără a se încrede în propriile puteri [cf. Is 66,2; Ps 34,19; Iuda 9,11]. Apostolul își invită ascultătorii să aibă relații reciproce marcate de noua existenței introduse și trăite de Isus și nu de parametrii societății în care se află. Realitățile exprimate de creștinii din Filipi sunt trăite în relație cu Dumnezeu, dar și în raporturile reciproce: „o mângâiere în Cristos, […] o stimulare a iubirii, […] o comuniune a duhului, […] o simţire şi îndurare” (v. 1). Paul le amintește filipenilor de valorile evanghelice mereu valabile. Bucuria apostolului este legată de evanghelie, de progresul și creșterea spirituală a lor. Această orientare se exprimă prin spirit de caritate, în fapte și sentimente.
Evanghelia după Matei (Mt 21,28-32) prezintă parabola celor doi fii trimiși de tatăl în via sa. Figura celui de-al doilea fiu este conturată în câteva cuvinte: „«Da, Doamne», dar nu s-a dus” (v. 30). „Da”-ul ipocrit, egoist, pronunțat mecanic, fără reflecție, este decisiv. Primul fiu, este caracterizat prin puține cuvinte: „Nu vreau” și se comportă dur și indiferent față de tatăl său. În ciuda „nu”-ului său, el demonstrează o profunzime umană mai mare decât cea a fratelui său. Privirea tatălui îl împinge să reflecteze. Tatăl este nemulțumit de refuzul său, dar apoi, s-a căit și s-a dus. Este curajul și umilința convertirii. „Cine este adevăratul credincios?” Cel care își mărturisește credința, dar nu o trăiește, sau cel care – deși nu își declară credința – face voința lui Dumnezeu? Parabola celor doi fii pune în contrast două răspunsuri, două comportamente. „Via” este Israelul. Ascultarea conducătorilor lui Israel față de voința lui Dumnezeu nu este o ascultare autentică, precum al celui de al doilea fiu ce spune „da și nu face. Dovada, iată-o: după ce au spus de atâtea ori „da” lui Dumnezeu, persistă să spună „nu” trimisului lui Dumnezeu, care este Isus cu evanghelia sa. Evreii au transformat Toràh care în ebraică înseamnă „instruire”, „învățătură”, „lege”, adică adevărata adeziunea într-un sul de pergamente acoperit cu prescripții și interdicții. Adevărata ascultare este viață, nu papirus. Conducătorii poporului au închis porțile lui Isus. Cine a trecut pragul „împărăției lui Dumnezeu”? Domnul răspunde: „vameşii şi desfrânatele”, adică oameni „fericirilor” care s-au întâlnit cu „iubirea” [care este Isus], s-au simțit iubiți. În această lumină, vameșii și prostituatele devin un model pentru că au avut puterea să se răzgândească și să se căiască. Capii poporului sunt „bogați” în rău: se laudă cu meritele lor, în loc să-și mărturisească propria sărăcie înaintea lui Dumnezeu și să creadă în Domnul. Cu această parabolă, Isus răspunde celor care sunt scandalizați pentru că merge des spre marginalizații timpului său, adică păcătoșii ce se convertesc. Sunt mai aproape de Dumnezeu decât cei care se cred drepți, care își petrec timpul în templu, și nu se convertesc niciodată. Avertismentul lui Isus trebuie luat în serios!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu