† Pomenirea răposaților: Ziua speranţei în puterea rugăciunii [2 noiembrie 2026]

Ziua speranţei în puterea rugăciunii

Lecturi biblice: (prima Liturghie) Iob 19,1.23-27a; Romani 5,5-11; Evanghelia Ioan 6,37-40; lecturi biblice

Omilie

În această celebrare „Pomenirea tuturor credincioșilor răposați”, Biserica oferă texte biblice care vorbesc despre morți și ar fi mai bine să rămânem tăcuți în fața misterului morții. „În riturile funebre săvârşite pentru fiii săi, Biserica celebrează cu credinţă Misterul Pascal în speranţa încrezătoare că aceia care au devenit prin botez membrele lui Cristos mort şi înviat, prin moarte vor trece cu el la viaţă. Este necesar însă ca sufletele lor să fie purificate, înainte de a fi primite în cer cu sfinţii şi aleşii, în timp ce trupul aşteaptă fericita speranţă a venirii lui Cristos şi învierea morţilor”. Nu e o zi sumbră, întunecată, dar e o sărbăroare a cimitirelor, a florilor. Este o zi a speranţei în puterea rugăciunii. Cuvântul lui Dumnezeu ne autorizează să vorbim pentru că ne conduce dincolo de limitele lucrurilor vizibile.

În lectura întâia (Iob 19,1.23-27a), Iob afirmă cu tărie speranța de a-l vedea pe Dumnezeu manifestându-se înainte de moartea ca „apărător” al dreptului său. Iob chemase pământul să nu-i acopere sângele, lăsându-l să strige răzbunare către Dumnezeu: „Pământule, nu-mi acoperi sângele şi să nu mai fie loc pentru strigătul meu!” (Iob 16,18). Rănit mortal, sângele său este înaintea lui Dumnezeu ca strigătul rugăciunii sale. Acum îl cheamă pe „răzbunătorul” [goel, în ebraică] al sângelui său, căci el sigur este „viu” și îi poate asculta cererea: „Ce n-aş da să fie scrise cuvintele mele, ce n-aş da să fie înscrise într-o carte! Cu un condei de fier sau de plumb să fie săpate pentru totdeauna în stâncă! Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu […]; fără carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu” (v. 23-26). Mai mult decât moartea, Iob este preocupat de dreptate. Înțeleptul întrezărește ne neașteptate o certitudine mai puternică decât cea a inscripțiilor istorice: „Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi că, în cele din urmă, se va ridica peste ţărână […]; fără carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu” (v. 25-26). El știe că apărătorul său va acționa, chiar dacă toți până acum l-au condamnat iremediabil: „în cele din urmă, se va ridica peste ţărână” (v. 25). El știe că va vedea apărarea lui Dumnezeu față de cei confrunțați: chiar dacă această piele stricată, îl voi vedea pe Dumnezeu. Aceasta este certitudinea de neatins repetată cu mândrie și demnitate: „Eu însumi îl voi vedea şi ochii mei vor privi, şi nu altcineva” (v. 27). Această interpretare păstrează textul original, și sensul e clar: un om este copleșit de încercări și invocă un proces care pune capăt, recunoscându-i nevinovăția. Iob speră că pledoaria sa va fi scrisă pe piatră, așa încât să poată fi reluată chiar după moartea sa în fața lui Dumnezeu, judecătorul, încrezător că va găsi un apărător în curtea cerească [goèl]. Iob nu afirmă credința în învierea trupului, dar cuvintele sale sunt prețioase pentru că afirmă dorința omului de a învinge moartea și încredințându-se unui „avocat” [goèl] care îl poate răscumpăra din moarte restituindu-i vieții. Pentru noi, creștinii, singurul „apărător” [goèl] este răscumpărătorul, Isus din Nazaret, care se confruntă cu moartea și, trăind-o pe deplin, o golește complet, redându-ne dreptul la viață și la o viață deplină. Astăzi, în ziua Pomenirii Morților, celebrăm această plenitudine a vieții mântuite.

În lectura a doua (Rom 5,5-11), sfântul Paul face o declarație despre speranță – motivele și obectul ei: „speranţa nu înşală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (v. 5). Speranța nu dezamăgește: această e o componentă crucială, căci motivul este iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre. Se aduc explicații. Este acțiunea lui Dumnezeu în favoarea noastră, în trecut, și semnul unui viitor: „pe când eram încă neputincioşi, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi” (v. 6). Este moartea răscumpărătoare: „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi […] deoarece dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui” (v. 8.10). Este reconciliere și asigurarea mântuirii „Cristos a murit pentru noi” (v. 8 ): moartea lui este împăcarea noastră cu Dumnezeu. „Dar, cu atât mai mult acum, când suntem justificaţi prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin el de mânie” (v. 9). Este mântuirea și viața noastră viitoare. Omul nu mai trebuie să aștepte împlinirea promisiunii căci este îndreptățit sau justificat. Viitorul nu poate să ne înspăimânta pentru că l-am întâlnit pe Cristos, fratele nostru, Domnul și Răscumpărătorul nostru. Suntem cu adevărat deschiși la o speranță fără sfârșit.

În Evanghelia după Ioan (In 6,37-40), Isus ne îndreaptă atenția ascultătorilor de la semnele pe care le săvârșise Moise către semnele pe care el însuși le aduce în viața oamenilor, manifestând voința Tatălui de a restaura întreagă existență care conduce dincolo de moarte, în inima vieții, în Dumnezeu. „Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine” (v. 37). Lucrarea lui Dumnezeu, întrucât este Tată, atrage pe toți la Fiul său, fără excepție, căci suntem copiii săi. A veni la Fiul și a se uni cu el, este scopul omului. „Iar pe cel care vine la mine nu-l voi da afară” (v. 37). Isus nu „alungă” pe nimeni, nu  izgonește și nu „pierde” pe niciunul dintre frații și surorile săi pe care Tatăl i le-a dat, „căci m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis” (v. 38). „Coborârea” Domnului este întruparea sa pentru a ni-l manifesta și a ni-l „da” pe Tatăl. „Aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă” (v. 39). Într-adevăr, el le dă viață veșnică și îi va învia în ziua de pe urmă (cf. In 6,39.40). Isus, coboară din cer, pentru a împlini lucrarea Tatălui, pentru ca nimeni să nu se piardă, pentru ca ziua de pe urmă să fie viață pentru toți și nu moarte. A adera la Fiul înseamnă a avea viața veșnică acum, ce constă în a-l iubi pe Tatăl și pe frați. Această iubire este biruință asupra morții și garanție a învierii viitoare. Uniți cu Dumnezeu, suntem în comuniune cu principiul vieții!

Rugăciunile și iubirea noastră și poate chiar iertarea noastră îi ajută să-și „completeze” drumul în această viață, spre „îmbrățișarea” deplină a lui Dumnezeu. Este un mesaj de bucurie pe care ni-l transmite lecturile acestei prime Liturghii [căci fiecare preot poate celebra (sau concelebra) trei Liturghii, spre folosul pastoral al credincioşilor şi, deci, la ore diferite ale zilei, dintre care numai una poate fi celebrată după intenţia proprie; celelalte, una pentru toţi credincioşii răposaţi şi una după intenţia sfântului părinte papa].

Astăzi Biserica ne invită să ne rugăm pentru răposaţii noştri şi să ne oprim la mormintele lor în cimitire. E o ziua speranţei în puterea rugăciunii!

Odihna veşnică dă-le-o lor, Doamne!

Şi lumina fără de sfârşit să le strălucească!

Să se odihnească în pace! Amin.