L'uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristiana (de Dionigi Tettamanzi) - recenzie

http://isichi.files.wordpress.com/2013/01/luomo-immagine-di-dio-linee-fondamentali-di-morale-cristiana-de-dionigi-tettamanzi-recenzie.pdf

Audiența generală de miercuri (30.01.2013)

http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-30-ian-2013/

Sf. Ioan Bosco, preot

Sf. Ioan Bosco

 

Don Bosco este numele familiar pe care i-l dădeau copiii, colaboratorii, cunoscuţii, autorităţile bisericeşti şi civile chiar de pe cea mai înaltă treaptă, deoarece dorinţa lui de a face bine oamenilor l-a condus până la tronul Pontifical şi în birourile ministeriale; şi toţi câţi l-au întâlnit şi l-au cunoscut l-au respectat şi l-au iubit. Victor Hugo, după o îndelungată conversaţie cu el, mărturisea că a întâlnit omul cu adevărat om.

La Botez primise numele Ioan; Bosco este numele de familie, iar Don este o prescurtare familiară pentru dominus-domnul, apelativ ce se acorda şi preoţilor, în semn de respect şi afecţiune.

 

Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816, în cătunul Becchi, comuna Castelnuovo d'Asti din părţile oraşului Torino - Italia. Mama, Margareta Occhiena, rămasă văduvă cu patru copii, i-a dat o solidă educaţie umană şi creştină. Înzestrat cu inteligenţă deosebită, memorie, voinţă, agilitate corporală puţin comună, chiar de mic copil îi aduna în jurul său pe cei de o vârstă cu el şi organiza cu ei jocuri copilăreşti distractive; când, însă, auzea clopotul sunând pentru slujbă, năvăleau cu toţii în biserică. Sfinţit preot la Torino, în anul 1841, şi-a început activitatea preoţească sfătuindu-se cu Fericitul Iosif Cafasso, om cu o viaţă spirituală excepţională.

Gândul zilei

„Veacul nostru are profeţi
care vorbesc despre viaţă

 cu entuziasmul unor bolnavi.

Puterea ce pulsează în opera lor

nu seamănă cu vigoarea omului sănătos,

ci cu forţa nebunului delirant”

(l. blaga, Zări şi etape, 14).

Gândul zilei

„Reîncreştinarea Franţei prin decrete-lege este evident o soluţie destul de tentantă. Faimosul paroh de Ars, sfântul Ioan Vianney, a predicat cândva, a postit, a ispăşit douăzeci de ani, ca să obţină ca parohienii săi să meargă la liturghie, s-a cruţat aşa puţin pe sine încât trecu mult timp drept un nebun pe lângă confraţii săi, evident puţin dispuşi să-l imite. Ar fi putut să-şi spună că asigurând concursul Domnului primar şi a puterii publice reprezentate de paznicul de câmp ar fi obţinut acelaşi rezultat, cel puţin în aparenţă. Dar sfinţii nu se mulţumesc cu aparenţele. Doresc mai mult ca orice «reîncreştinarea Franţei». Este adevărat că nu dau acestor cuvinte acelaşi sens ca cei mai mulţi dintre «bine-gânditori». Cred că cei mai mulţi din poporul nostru au rămas profund creştini, că sunt fără să îndrăznească să o spună, şi poate fără să o creadă ei înşişi. Sunt creştini care ar avea nevoie să se «reîncreştineze», adică de a trăi credinţa lor, de a trăi în mod real, substanţial, eroic, în locul compromisului în toate felurile de combinaţii politice, aşa cum ar dori să fie slujiţi în loc de a sluji. Legea poate foarte bine să ne facă să respectăm, sau chiar să ne temem, nu ne revine decât nouă de a face să iubim” (G. Bernanos, Le Chemin de la Croix-des-Âmes, EEC II, 308).

La rivolta protestante (de Leon Cristiani)

http://isichi.files.wordpress.com/2013/01/la-rivolta-protestante-de-leon-cristiani.pdf

Gândul zilei

 

„Căci sfinţenia, atâta vreme cât nu a realizat

unitatea totală a omului,

implică totdeauna un fel de dedublare

 – o luptă între centrul divin al sufletului

şi pasiunile cărnii şi ale eului.

Dar dacă această dedublare se face rău,

dacă – precum în operaţia unui cancer –

câteva celule impure (orgoliu, resentiment,

dispreţ pentru oameni)

rămân amestecate cu sâmburele divin,

atunci, dualismul «sfântului» devine

cel al unui actor care joacă un rol eroic,

iar cultul perfecţiunii degenerează

în reprezentaţi teatrală”

(G. Thibon, Ignoranţa înstelată, 65).

Sub ocrotirea Fecioarei Maria

http://www.itrc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3014:sub-ocrotirea-fecioarei-maria&catid=107:anul-credinei&Itemid=171

Spre un nou mod de a pune problema (Teologia păcatului – aspecte morale) (III)

http://isichi.wordpress.com/2013/01/28/spre-un-nou-mod-de-a-pune-problema-teologia-pacatului-aspecte-morale-iii/

Sf. Toma de Aquino, preot și învățător



Sf. Toma de Aquino

Toma s-a născut spre sfârşitul anului 1225, în familia contelui de Aquino, în castelul Roccasecca. La vârsta de 18 ani, a intrat în Ordinul Predicatorilor al Sfântului Dominic; şi aceasta împotriva voinţei tatălui său şi a fraţilor săi, care au încercat chiar să-l răpească din mănăstire. Şi-a completat formaţia culturală la Colonia, la şcoala Sfântului Albert cel Mare şi la Paris. În centrul universitar parizian, a devenit docent în filozofie şi teologie; a mai predat la Orvieto, Roma, şi Neapole.

 

Liniştit şi tăcut (la Paris era poreclit „boul mut"), cu o constituţie de obez, fire contemplativă şi dăruit rugăciunii, respectuos faţă de toţi şi iubit de toţi, Toma era, mai presus de toate, un intelectual. Fără încetare cufundat în studiu, adesea pierdea noţiunea timpului şi a spaţiului.

 

Odată, pe când traversa marea într-o corabie, nu şi-a dat seama nici de furtuna teribilă ce se iscase, nici de legănarea primejdioasă a corăbiei, atât era de cufundat în lectură. Lecturile pe care le făcea nu au rămas sterile, nici nu au format un scop în sine. Deviza lui: „contemplata alis tradere" - „să împărtăşeşti altora rodul reflexiilor tale" s-a concretizat într-un număr mare de cărţi, realizate aproape în mod miraculos, dacă ţinem seama că moartea l-a cules încă tânăr, la vârsta de 48 de ani.

 

A murit în dimineaţa zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cisterciană din Fossanova, în drum spre Conciliul Ecumenic din Lyon, convocat de Papa Grigore al X-lea. Opera lui cea mai însemnată este Summa Theologica - „Enciclopedia teologiei", scrisă într-un stil simplu şi precis, cu o limpezime de cristal, susţinută de o extraordinară putere de sinteză. Când, în anul 1323, Papa Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor, s-au găsit unii care să obiecteze că Toma nu a făcut minuni nici în viaţă, nici după moarte; Papa le-a răspuns cu o frază rămasă celebră: „câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a săvârşit".

Pie Jesu (de The Priests)

III TPA (C): Un eveniment care dă peste cap astăzi

Spre deosebire de Matei şi Marcu, Luca plasează episodul din Nazaret şi discursul din sinagogă la începutul activităţii lui Isus: aici face un discurs de început şi programatic, cu care îşi deschide activitatea publică de Mesia.

 

Isus citeşte fragmentul din Isaia 61,1-2, dar îl modifică în parte, evident în vederea intereselor sale. Lasă la o parte „să-i vindece pe cei cu inima întristată” (prezent în Is 61,1) şi introduce (citând Is 58,6) expresia „să dea libertate celor oprimaţi”: cât priveşte Is 62,2 lasă la o parte expresia „o zi de răzbunare pentru Dumnezeul nostru” (expresie care ar limita semnificaţia universală a fragmentului). Cu aceste retuşări Isus face din textul profetic un text în care este accentuată lucrarea de eliberare şi universalitatea aceste eliberări.

 

Cheia fragmentului este comentariul pe care Isus îl face la textul lui Isaia: „Astăzi s-a împlinit această Scriptură pe care voi aţi auzit-o cu urechile voastre”. Isus nu dă explicaţia exegetică a textului, nici nu rămâne la căutarea aplicaţiilor morale (aşa cum făceau în mod obişnuit predicatorii în adunările de la sinagogă), dar atrage atenţia asupra evenimentului pe care îl împlineşte: venirea sa. Atenţia trece astfel de la Scriptură la predicator. Acesta este punctul central: venirea lui Isus. Cu venirea sa aşteptarea profetului s-a împlinit. În felul acesta Isus se proclamă Mesia şi exprimă propria misiune apelând la cuvintele profetului: se identifică cu aşteptarea sa, dar se distanţează atunci când declară că s-a împlinit astăzi.

 

Astăzi este noutatea lui Isus. Astăzi este un termen caracteristic lui Luca (2,11; 3,22; 5,26; 13,22-23; 19,5; 23,43): arată că timpurile din urmă au început, că timpul potrivit este în desfăşurare, că istoria oamenilor traversează un moment excepţional de har. Astăzi nu este doar o notă cronologică care se referă la Isus: se prelungeşte în timpul Bisericii. Timpul mesianic este în desfăşurare, iar timpul nostru este „astăzi”-ul lui Dumnezeu. Evreii aşteptau în viitor timpul potrivit pentru transformare: pentru creştin Mesia, care face posibilă o lume nouă, a venit deja. Misiunea lui Isus este în mod special în direcţia celor sărmani şi oprimaţi. Citatul din Isaia este în acest sens foarte clar. Isus adresează „vestea cea bună” (lit. „vestea plină de bucurie”) celor oprimaţi, necăjiţi, tuturor acelor oameni care, cu alte cuvinte, au nevoie de aceasta, fiind mai necăjiţi decât alţii, marginalizaţi. Am putea reformula vestea cea bună a lui Isus în aceste cuvinte: Dumnezeu iubeşte orice om, fără deosebire, aşadar orice om contează, orice om este preţios. Nu există în faţa lui Dumnezeu oameni marginalizaţi, mai mult, ultimii sunt pentru el primii. O veste, aceasta, care face dintr-odată nejustificate toate marginalizările pe care le construim noi în continuu, şi care dă celor sărmani şi celor excluşi o demnitate plină de speranţă. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

Convertirea Sf. Paul, apostol (sec. I)

Caravaggio - Convertirea Sf. Paul (1601),
Capela Santa Maria del Popolo, Roma

“Pe mormântul acestui neobosit misionar, care a parcurs mii de kilometri pentru a-l predica pretutindeni pe Isus cel răstignit, suferind foarte mult, cei din vechime i-au pus cea mai simplă, dar şi cea mai semnificativă dintre inscripţii: «Lui Paul, apostol, martir». Sunt cele două titluri care rezumă întreaga sa viaţă” (Citat dintr-un articol al lui A. Penna, din Bibliotheca Sanctorum, X, Citta Nuova, Roma 1990, 184). 
 

Naşterea lui Saul se presupune că a avut loc între anii 5 şi 10 d.C., în oraşul cosmopolit Tars, din părinţi ce fabricau şi vindeau corturi şi îşi dobândiseră titlul de cetăţeni romani. El a avut un nume dublu: Saul, pentru evrei, şi Paul, pentru greci şi romani. A cunoscut bine cultura greacă şi a învăţat această limbă, dar a rămas mereu fidel tradiţiilor părinţilor. De tânăr a fost invitat la Ierusalim, unde şi-a completat formaţia sa “la picioarele lui Gamaliel”, învăţătorul cel mai cunoscut şi cel mai înţelept din acel timp în lumea ebraică.

 

El însuşi, vorbind despre originea sa, spunea: “Eu sunt un iudeu din Tarsul Ciliciei, un oraş nu lipsit de importanţă” (Fap 22,3). Şi în Scrisoarea către Filipeni (3,5-6) scria: “Circumcis în a opta zi, din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin, evreu din evrei, după Lege, fariseu, după zel, prigonitor al Bisericii, iar în ceea ce priveşte justificarea care vine din Lege, fără cusur”.

 

La Ierusalim i-a cunoscut pe creştini ca fiind o sectă periculoasă în interiorul iudaismului, care trebuia extirpată prin orice mijloc. Era încă tânăr când a asistat la lapidarea lui Ştefan, păzind hainele lapidatorilor şi, când a ajuns la vârsta adultă, a obţinut autorizaţia de a-i descoperi şi persecuta pe creştini. La Ierusalim era teroarea creştinilor.

 

Pe drumul Damascului

 

Convins că aduce slavă lui Dumnezeu, “Saul, tot urzind ameninţare împotriva discipolilor Domnului, a mers la marele preot şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc, ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pe cei pe care i-ar fi găsit în această credinţă, fie bărbaţi, fie femei”(Fap 9,1-2).

Sfântul Francisc de Sales, de 90 de ani model şi ocrotitor al jurnaliştilor catolici

Sf. Francisc de Sales

Nr. 38/24.01.2013, București

Dragi jurnaliști, bloggeri și scriitori catolici,

 

La începutul secolului al XVII-lea, un episcop francez, Francisc de Sales, împins de dorinţa de a face ca mesajul Bisericii să ajungă la cât mai multe persoane – nu doar la cele care frecventau biserica –, a scris foi volante pe care mai apoi le strecura pe sub uşile caselor ori le lipea pe ziduri. A murit în 1622, lăsând în urma sa numeroase scrieri. Mai târziu, pentru meritele sale, a fost declarat sfânt (în 1665, de Papa Alexandru al VII-lea) şi apoi învăţător al Bisericii (în 1887, de Papa Leon al XIII-lea), iar la 26 ianuarie 1923, Papa Pius al XI l-a proclamat patronul jurnaliştilor şi al scriitorilor, „al tuturor catolicilor care, prin publicaţii sau ziare ori alte scrieri ilustrează, promovează sau apără învăţătura creştină" (cf. Pius al XI-lea, Rerum Omnium Perturbationem).

 

Se împlinesc, aşadar, 90 de ani de când Sfântul Francisc de Sales este propus ca model şi ocrotitor al jurnaliştilor şi scriitorilor. Prin scrierile sale, Francisc de Sales nu transmitea știri, dar le împărtășea celorlalți credința lui și valorile în care credea, dădea mărturie despre adevăr, frumos, bine, dreptate etc. Şi o făcea cu pasiune şi încredere, urmărind binele omului și respectând demnitatea fiecăruia. A analizat contextul în care trăia, pentru a înţelege schimbările care aveau loc. A denunţat învăţăturile greşite, combătându-le printr-o informare corectă. A adoptat o nouă modalitate de comunicare pentru vremea lui: a scris circa 30.000 de scrisori, a realizat mici foi volante care să poată fi citite uşor, a dialogat personal cu oamenii (ceea ce presupunea şi ascultarea interlocutorului). S-a adaptat la momentul istoric: la problemele de atunci ale bisericii şi lumii nu a venit cu răspunsuri vechi, ci potrivite timpului. De asemenea, a dovedit că a ştiut să adapteze stilul şi limbajul mesajului: spunea că oamenii sunt mai receptivi dacă sunt tratați cu iubire şi caritate decât cu severitate şi rigurozitate.

Gânduri alese

 



Bucură-te!
Studiul bucuriei - analiza ei în opoziţie cu durerea. Durerea e palpabilă, accesibilă, fizică, o localizezi în mână, în picior. Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… Nu o simţi nicăieri şi e în tine. Durerea vine din afară, pe calea văzduhului şi a intemperiilor, se hrăneşte cu spaţii, se adapă cu timp. Bucuria vine dinăuntru şi-ţi umple fiecare celulă cu osanale. Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului.

Durerea e un val, bucuria – marea…

Durerea e pârghia vieţii.
Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.

Bucuria e o minune neştiută şi nefolosită de om. Noi o întrebuinţăm ca cineva care nu ar şti să zboare cu aeroplanul şi s-ar mulţumi să alerge cu roţile, dar pe pământ.

Dacă ţi-ai îngropa bulbul inimii în pământ, ce fel de flori ar răsări: crini sau mătrăgună ?

Cugetaţi în ceasurile vii ale vieţii, nu amânaţi cugetările tocmai pentru ora morţii. Căci atunci nu mai puteţi avea gânduri, ci, ca într-un apocalips al propriei vieţi, vedenii şi descoperiri.

Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.
(Vasile Voiculescu, Gânduri albe, Editura Catea Romînească, 1986).

Gândul zilei

 

Insondabilul mister al harului şi al păcatului – un binom de nedespărţit – este prezentat cu o forţă şi o vitalitate extraordinare. În toate textele sale, autorul reuşeşte să facă vizibilă ciocnirea violentă dintre „dulcea speranţă” care conduce la Dumnezeu şi adânca disperare care poartă la nimic, pătrunzând în acele spaţii intime ale inimii umane unde este jucată existenţa omului, spaţii imateriale pe care autorul reuşeşte să le facă, prin expresiile şi imaginile sale poetice, sensibile şi comprehensibile de către raţiune. Plecând de la experienţa personală în această privinţă, Bernanos foloseşte toate posibilităţile tehnice ale scrierii pentru a întrupa în umanitatea personajelor sale dialectica dintre păcat şi har. De aici o insistenţă asupra consecinţelor păcatului pe de o parte ca dezumanizare şi devastare a unei lumi triste, devorată de plictiseală în solitudine – o lume care devine ideograma omului păcătos – de gustul misterios al deprimării, şi pe de altă parte o insistenţă asupra efectelor harului care se descoperă în comuniune şi în dăruirea totală de sine ca seninătate, bucurie, în ciuda suferinţei pe care o poartă.

 

Propunerea lui Bernanos făcută lumii de astăzi este clară: dacă păcatul există şi noi suntem conştienţi de situaţia dramatică a fiinţei „sub soarele Satanei”, totuşi omului cuprins în istoria mântuirii, înţeles fiind aici şi omul contemporan – iar aici stă toată rezolvarea problemei – îi este oferită posibilitatea de a învinge starea de păcat cu toate urmările sale. Această posibilitate se numeşte har. Cel care se deschide intervenţiei lui Dumnezeu în viaţa sa realizează în sine o adevărată metamorfoză. Aceasta este ceea ce vor să arate ca posibil toţi „sfinţii” bernanosieni.



 

 

 

Gândul zilei

 

“Dacă este adevărat că suntem creaţi

după chipul lui Dumnezeu,

cum dispreţuim una dintre cele mai înalte

facultăţi ale omului?

Îmi veţi răspunde că fără să o dispreţuiesc,

eu tocmai am declarat-o neputincioasă.

Nu. Nu neputincioasă.

Nu neputincioasă de a lua parte la creaţie,

dar incapabilă de a-i pătrunde sensul,

de a o înţelege, în sensul exact al cuvântului.

[...] Inteligenţa, redusă la propriile putere,

nu crede să găsească în natură decât indiferenţă şi cruzime,

dar tocmai propria sa cruzime a descoperit-o acolo”

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1378).

Sf. Agnesa, fecioară, martiră

 



 

Existenţa acestei martire foarte tinere este bine documentată; ea a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea, la vârsta de 12 ani, victimă în prigoana cruntă iniţiată de împăratul Diocleţian. Popularitatea cultului acestei sfinte şi devoţiunea cu care a fost în permanenţă cinstită de-a lungul veacurilor sunt un motiv în plus de a nu considera improbabile diferitele legende transmise prin viu grai şi prin scris, cuprinzând amănunte de la care se inspiră şi slujba bisericească.

 

Urmând o tradiţie greacă, Papa Damasus afirmă că Sfânta Agnesa ar fi fost arsă pe rug. Dar este mai verosimilă afirmaţia poetului Prudenţiu, şi împreună cu el a întregii tradiţii latine, că tânăra Agnesa, după ce a refuzat să aducă jertfă zeiţei Vesta, a fost dusă cu forţa într-un local rău famat şi expusă bătăii de joc a celor de acolo, apoi decapitată cu o lovitură de spadă.

Sunt un bulgăr de nimic

 

Sunt un bulgăr de nimic,
sunt un strop de rouă-n soare;
dar cu cît mă foc mai mic,
cu-atît Tu,
cu-atît Tu te vezi mai mare.

Dacă-n lume m-ai făcut
o fereastră către Tine,
cu cît sînt mai nevăzut,
cu-atît Tu,
cu-atît Tu te vezi mai bine.

Doamne, cînd suntem noi doi,
n-are cel viclean ce-mi face.
Şi cu cît îi duc război,
cu-atît Tu,
cu-atît Tu mă-mbraci cu pace.

Vin din cer mi-ai dat să sorb
şi pe ochi m-ai uns cu tină.
Dar cu cît eram mai orb,
cu-atît Tu,
cu-atît Tu mi-ai dat lumină.

Iar de toate cîte-n Rai
le păstrezi Tu pentru mine,
nu mi-e dor de tot ce-mi dai,
cît mi-e dor,
Doamne, cît mi-e dor de Tine.

 

de Costache Ioanid

 

Actualitatea Creștina – ianuarie 2013

http://isichi.files.wordpress.com/2013/01/actualitatea-crestina-ianuarie-2013.pdf

În faţa singurului om care este măsura pentru toţi

http://www.itrc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3009:-in-faa-singurului-om-care-este-msura-pentru-toi

Marilla Ness - Holy is His name

II TPA (C): Vechiul lasă postul noului

 

Evanghelia: Ioan 2,1-12: În acel timp, ¹ în localitatea Cana, din Galileea, era o nuntă. Mama lui Isus era acolo. ² A fost chemat şi Isus cu ucenicii săi la nuntă. ³ Terminându-se vinul, mama lui Isus i-a zis: "Nu mai au vin". ⁴ Isus i-a răspuns: "Ce vrei de la mine, femeie? Încă nu a venit ceasul meu". ⁵ Mama lui Isus a zis slujitorilor: "Faceţi tot ce vă va spune". ⁶ Erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, fiecare de circa o sută de litri. ⁷ Isus le-a zis: "Umpleţi vasele cu apă". Ei le-au umplut până sus. ⁸ Atunci Isus le-a spus: "Scoateţi acum şi duceţi nunului". Şi i-au dus. ⁹ Nunul a gustat apa prefăcută în vin. El nu ştia de unde este vinul, slujitorii însă care scoseseră apa, ştiau. Nunul l-a chemat atunci pe mire ¹⁰ şi i-a zis: "Orice om pune la masă mai întâi vinul cel bun şi numai după ce au băut bine, îl pune pe cel mai puţin bun. Dar tu ai ţinut vinul bun până acum". ¹¹ Aceasta a fost prima minune pe care a săvârşit-o Isus; era la Cana, în Galileea; astfel şi-a arătat slava şi ucenicii lui au crezut în el. ¹² După aceasta, s-a coborât la Cafarnaum împreună cu mama sa, cu rudele şi ucenicii săi şi au rămas acolo câteva zile.

Omilie

Gestul făcut de Isus la Cana Galileei (In 2,1-12) este o manifestare mesianică, cum este și botezul din Iordan. Dar dacă la botez Tatăl este acela care îi descoperă semnificația profundă a lui Cristos, acum Cristos însuși se manifestă.

Minunea nu stă în faptul puterii lui Cristos, dar stă mai atent la unele detalii, cum sunt abundența vinului, optima sa calitate, faptul însuși că se înlocuiește apa pregătită pentru abluțiune rituale. Sunt toate trăsături mesianice. Isus este Mesia, noua Alianță și noua lege. Dar să se noteze un detaliu important. În mesianitatea lui Isus este conținută ideea unei schimbări: este vorba de vechi (apa) care trebuie să dea locul noului (vinului). Vechia lege trebuie să preschimbe pe cea nouă.

Mesianitatea pe care Isus a revelat-o la Cana Galileei este toată propulsată spre „ceasul meu„ (v. 4: "încă nu a venit ceasul meu"), pe care știm că e ora Crucii și învierii. Tocmai la lumina Crucii se înțelege natura profundă a gloriei pe care Cana Galileei, pentru prima dată, și-a manifestat-o. Ar părea straniu și scandalos a afirma căgloria să fie dezvăluită pe Cruce, care este locul umilirii și al înfrângerea. Dar Ioan insistă asupra acestei gândiri. Și are dreptate. Gloria lui Dumnezeu, (și în alte cuvinte, ceea ce se revelează pentru lume, ceea ce este vizibil: aceasta e, chiar, semnificația gloriei) este nemaiauzita putere a iubirii care rămâne fidelă până la martiriul.

Ucenicii crezură în Isus. Construcția gramaticală (eis – e în limba greacă- este la acuzativ) denotă că credința este un impuls. Nu se crede în ceva sau într-o doctrină, dar într-o persoană. Ucenicul se încrede în Isus, se abandonează lui și se lasă condus de el. Cum face și Maria: "Faceţi tot ce vă va spune" (v. 5). Mesianitatea lui Isus include acest pasaj de la vechi la nou. Credința este o convertire, o deschidere noului, o disponibilitate. Cași credința Mariei care acceptă aparentul refuz și se lasă condusă spre o așteptare superioară. ”Nu mai au vin”: aceste cuvinte ale Mariei exprimă, discret, speranța într-un miracol. Răspunsul lui Isus exprimă o clară rezerva, în timp ce a consimți, apoi, pentru a face miracolul. Reticența lui Isus are scopul de a face să treacă credința Bisericii (al cărui model este Maria) la o credință începătoare la o credință mai matură. Oamenii încearcă în minune soluția încurcăturii lor: Isus face o minune pentru o revelație superioară. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).

 

 

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie 2013)

 

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor este celebrată în perioada 18-25 ianuarie. Această practică a început încă din 1908, la propunerea lui Paul Wattson. Cu ocazia acestui moment de rugăciune, în fiecare an, se realizează o broşură care propune un model de celebrare ecumenică a cuvântului lui Dumnezeu. Tema rugăciunii pentru unitatea credinţei de anul acesta este "Ce cere Domnul de la noi?" (cf. Mih 6,6-8).

Broşura conţine o introducere la celebrarea ecumenică, un model de celebrare ecumenică, texte biblice, meditaţii şi rugăciuni pentru fiecare zi din octava de rugăciune, o serie de rugăciuni suplimentare, introducere în creştinismul din India: bisericile şi contextul lor, câteva date importante din istoria Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor şi o schemă pentru celebrările ecumenice în Bisericile Catolice.

 

În fiecare an, pregătirea textului care însoţeşte celebrările este încredinţat unui grup ecumenic dintr-o ţară diferită. La redactarea textului pentru ediţia din anul 2013 s-au implicat Mişcarea Creştină Studenţească din India (cu peste 10.000 de membri), Federaţia Universitarilor Catolici din India şi Consiliul Naţional al Bisericilor din India, fiind coordonaţi de Comisia "Credinţă şi Constituţie" a consiliului Ecumenic al Bisericilor şi de Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creştinilor. În India mulţi se confruntă cu asuprirea şi nedreptatea din partea acelora care vor să nege drepturile şi demnitatea.

Animaţi de invitaţia Mântuitorului: unde doi s-au trei se adună în numele meu sunt prezent şi eu în mijlocul lor, să trăim mai intens, în acest timp, iubirea fraternă.

 

Textele originale ale ediţiei 2013 au fost pregătite şi publicate de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi de Comisia "Credinţă şi Constituţie" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

 

Ziua întâi: A merge conversând

Reflectăm asupra importanţei dialogului şi a conversaţiei ca un mijloc pentru a depăşi obstacole. Atât pentru ecumenism, cât şi pentru luptele pentru eliberarea persoanelor din toată lumea, capacitatea de a vorbi şi de a asculta sunt fundamentale. În acest tip de conversaţie autentică putem ajunge să-l recunoaştem pe Cristos cu claritate mai mare.

 

 



 

Simțul vinovăției și conștiința păcatului (Teologia păcatului – aspecte morale) (II)

http://isichi.wordpress.com/2013/01/18/simtul-vinovatiei-si-constiinta-pacatului-teologia-pacatului-aspecte-morale-ii/

''Panis Angelicus'' - cântă Chloe Agnew

 

Chloe Agnew - ''Panis Angelicus''

from the Celtic Woman concert at Slane Castle, in Ireland.


Gândul zilei

„Căci sfinţenia, atâta vreme cât

nu a realizat unitatea totală a omului,

implică totdeauna un fel de dedublare – o luptă

între centrul divin al sufletului şi pasiunile cărnii şi ale eului.

 Dar dacă această dedublare se face rău,

dacă – precum în operaţia unui cancer – câteva celule impure

(orgoliu, resentiment, dispreţ pentru oameni)

rămân amestecate cu sâmburele divin, atunci,

dualismul «sfântului» devine cel al unui actor

care joacă un rol eroic, iar cultul perfecţiunii

degenerează în reprezentaţi teatrală” 

(G. Thibon, Ignoranţa înstelată, 65).  

O povestire hasidică

Evreii dintr-un mic orăşel din Rusia aşteptau cu nerăbdare sosirea unui mare rabin. Era un eveniment extraordinar, aşa că şi-au pregătit multă vreme întrebările pe care urmau să i le pună omului sfânt.

Când acesta a sosit în sfârşit şi a fost întâmpinat de mulţime în sala din primăria oraşului, se putea simţi în aer tensiunea, căci toţi erau pregătiţi să asculte răspunsurile la întrebările lor.

La început, rabinul nu a spus nimic; doar a privit în ochii lor şi a mormăit o incantaţie. Foarte curând, toată lumea a început să mormăie odată cu el. În continuare, el a început să cânte, iar mulţimea a cântat alături de el. Apoi, rabinul a început să se legene ţi să danseze cu paţi solemni. Întreaga comunitate i-a urmat paşii. În scurt timp, oamenii erau atât de absorbiţi de mişcări încât au uitat de orice altceva. În acest fel, fiecare persoană din mulţime a cunoscut unitatea, fiind vindecată de diviziune interioară care ne împiedică să cunoaştem adevărul.

A trecut o oră până când dansul s-a mai potolit. Eliberaşi de tensiuni, cei prezenţi s-au aşezat şi o stare de pace s-a aşternut peste ei. Apoi, rabinul le-a adresat singurele cuvinte pe care le-a rostit în acea seară:

- Cred că am răspuns la toate întrebările voastre. (Anthony de Mello, Rugăciunea broaştei, Editura Mix, Braşov 2003, 35-36).

(Sursa: NB. Hasidic,-ă: http://isichi.files.wordpress.com/2013/01/comunitate-in-gandire-hasidica-moderna.pdf).

Rugăciunea broaştei

Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a ignora sunetele dizgraţoase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârşit prin a striga pe fereastră:

- Tăcere! Îmi fac rugăciunile!

Fratele Bruno era un sfânt, aşa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.

În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care i s-a părut chiar mai tulburătoare:

- Dacă Dumnezeu ascultă cu acceaşi plăcere orăcăitul broaştei ca şi psalmii tăi?

- Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaşte? nu s-a lăsat mai prejos Bruno.

 Dar vocea interioară a insistat:

- De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?

Bruno nu ştia, aşa că a-a decis să afle de ce. Ei a ieşit la fereastră.

- Cântă!

Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însoţit cu veselie de toate broaştele din vecinătate. Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi şi-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistenţă, ele nu mai sunt supărătoare, ci dimpotrivă, îmbogăţesc tăcerea nopţii.

Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru prima oară în viaţă, el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat. (Anthony de Mello, Rugăciunea broaştei, Editura Mix, Braşov 2003, 33-34).

 

Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu)

Sf. Ioan Botezătorul botează pe Isus

Atunci a sosit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan,

ca să fie botezat de el.

Dar Ioan încerca să-l oprească, zicându-i:
„Eu trebuie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?"
Drept răspuns, Isus i-a zis:„Lasă acum, căci aşa se cuvine să împlinim

tot ce este drept".

Atunci Ioan i-a îngăduit.
Îndată ce Isus a fost botezat,

în timp ce ieşea din apă,
s-au deschis cerurile,
şi el a văzut Duhul lui Dumnezeu

coborându-se ca un porumbel
şi venind asupra lui.

Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea:
„Acesta este Fiul meu preaiubit în care

îmi găsesc toată bucuria" (Mt 3,13-17)

Luca (3,15-16.21-22)

În acel timp poporul, venit la Ioan, era în aşteptare
şi toţi se întrebau în inimile lor cu privire la Ioan,
dacă nu cumva el este Cristos,
drept răspuns Ioan a zis tuturor:
„Eu vă botez cu apă, dar vine unul mai mare decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei; el vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.
După ce s-a botezat tot poporul, s-a botezat şi Isus.
Pe când se ruga, s-a deschis cerul,
şi Duhul Sfânt a coborât peste el,
cu o înfăţişare trupească, sub formă de porumbel,
iar din cer s-a auzit un glas care zicea:
„Tu eşti Fiul meu preaiubit,
în tine îmi găsesc toată bucuria”.

Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Migranţilor (13 ian. 2013)

http://www.magisteriu.ro/mesaj-cu-ocazia-zilei-mondiale-a-migrantilor-2013/

Lux Aurumque - Westminster Cathedral Choir

Botezul Domnului (C): Misiunea universală a lui Isus

Gestul lui Isus care se supune – împreună cu tot poporul (Luca notează aceasta cu plăcere) – botezului lui Ioan „spre iertarea păcatelor” exprimă înainte de toate, o atitudine de profundă solidaritate a lui Isus cu poporul său păcătos. El nu se plasează în afara istoriei poporului său, dar se inserează într-însa, solidar cu momentul de convertire pe care îl trăieşte poporul. Aceasta este logica de solidaritate care constituie noutatea mesianismului lui Isus: el nu se supune botezului pentru propriile păcate, dar ia asupra sa păcatele poporului. Această logică de solidaritate şi de substituire conduce întreaga viaţă a lui Isus şi atinge punctul cel mai înalt pe cruce. În botezul în Iordan găsim germenele întregii vieţi a lui Isus, aşa cum în botezul nostru este germenele întregii noastre existenţe creştine.

         

Cerurile care se deschid, Duhul care coboară, cuvintele glasului ceresc amintesc de relatarea vocaţiilor profetice, de exemplu vocaţia lui Isaia, Ieremia şi Ezechiel. Dar cu toate că face referinţă la genul de vocaţii profetice, relatarea evanghelică este mult diferită. Profeţii se exprimă ca şi cum puterea Duhului lui Dumnezeu, venită din exterior, pune stăpânire asupra lor şi transformă personalitatea lor. Nimic din aceasta nu are loc la botezul lui Isus. Teofania, în mod simplu, descoperă cine este deja Isus.

         

Este mereu necesar, dacă voim să înţelegem un fragment evanghelic, să creem fondalul anticotestamentar în care se mişcă. Fondalul veterotestamentar al fragmentului nostru este foarte bogat şi complex, dar noi ne limităm la referinţa pe care o face la Isaia 40,1-5.9-11, un fragment profetic la care face referinţă evanghelia şi este propus ca primă lectură a liturghiei. Subliniază foarte bine că botezul – al lui Isus şi al nostru – include o misiune. O misiune de împlinit, aşa cum spune profetul, cu fermitate. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

Nella dialettica di peccato e grazia – Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos (IV)

http://isichi.wordpress.com/2013/01/11/nella-dialettica-di-peccato-e-grazia-il-peccato-nei-romanzi-di-georges-bernanos-iv/

Gândul zilei

Nu le este dat decât unora, sfinţilor şi posedaţilor,

să simtă violenţa deplină a furtunii,

atacul direct al lui Satan.

Posedaţii – Mouchette din Sous le soleil de Satan,

abatele Cénabre, M. Ouine – se disting

printr-un fel de linişte interioară,

„o pace mută, solitară şi de gheaţă”,

printr-o voinţă de degradare,

şi printr-un râs,

care este semnul exterior cel mai clar:

râsul isteric al lui Mouchette;

„râsul vulgar” pe care rafinatul Cénabre

este uimit să-l audă ieşind de pe propriile buze;

„râsul limpede şi fremătător” al lui M. Ouine

pe patul său de moarte.

Râsul, expresia cea mai pură a intelectului,

marchează punctul de recunoaştere

a mândriei şi a disperării în aceste suflete alese;

este triumful urii inumane prin intermediul

creierului uman

(D. O'Donnel, „Le Faust de Bernanos”

în D. de Roux (ed.), Les Cahiers de l'Herne.

Geroges Bernanos, Éditions de l'Herne, Paris 1962,

1998, 28-29).

Gândul zilei

„Sfântul creştin nu este un supraom

făcut de mână de om,

un Hercule al virtuţii morale,

ca înţeleptul stoic;

este un prieten al lui Dumnezeu

care trăieşte din caritatea supranaturală

şi e făcut de mână divină

şi care deschide slăbiciunea umană

plinătăţii divine care coboară în el.

Mândria Omului este deposedată

şi umilinţa în care locuieşte puterea

lui Dumnezeu este exaltată”

(J. Maritain, La philosophie morale:

examen historique

et critique des grans systèms,

Gallimard, Paris 1960,

trad. italiană La filosofia morale.

Esame storico e critico dei grandi sistemi,

Morcelliana, Brescia 1971, 107).

Familiaris Consortio - Despre îndatoririle familiei creştine în lumea de astăzi (de Ioan Paul II)

http://isichi.files.wordpress.com/2013/01/exortac5a3ia-apostolicc483-familiaris-consortio-de-ioan-paul-ii.pdf

Gândul zilei

Lumea nu va fi salvată decât de oamenii liberi. [...]
Lumea nu va fi salvată decât de oameni liberi.
Vorbind astfel rămân fidel tradiţiei Europei.

Dau mărturie tradiţiei din ţara mea care n-a fost doar, de-a lungul secolelor, motiv lucid, dar inima înflăcărată a Europei.

Sunt de acord cu oamenii din secolul al XIII-lea

ca şi cu cei din al XVIII-lea secol,

cu sfântul Bonaventura ca şi cu Pascal,

cu Pascal ca şi Jean-Jacques Rousseau.

Lumea nu va fi salvată decât de oameni liberi.

Trebuie făcută o lume pentru oameni liberi 

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1370).

Balerina flămânzilor sau cum este să lucrezi ca voluntar în Ferentari

În clipa aceea când ea, frumoasa balerină, a coborât din maşina cochetă pe o străduţă a Ferentarilor, o duzină de copii i-au sărit în braţe, respirându-i parfumul, dezmierdându-i părul. “Vrăbi, Gândac, Melania, Andreea, ce faceţi, mă?”, a strigat fericită balerina, înainte să le prindă obrajii în palme şi să-i pupe apăsat. Ei se gândeau că Ade a lor a venit să le dea o veste bună, că în sfârşit a făcut rost de o sală nouă unde să le predea iarăşi baletul gratis, aşa cum a făcut trei ani la rând în Şcoala 147. Doar nu degeaba bătuse ea drumul pe frig şi pe gheaţă, numai să-i revadă şi să-i îmbrăţişeze pe ei, mici, soioşi şi veşnic flămânzi, ca nişte sălbăticiuni urbane. Doar nu i-o fi fost dor de ei.

Ba Adelei chiar îi fusese dor. Şi nu, n-avea să le dea o veste bună. Programul fundaţiei Ovidiu Rom, al cărei voluntar este, îşi încetase colaborarea cu Şcoala 147 din inima Ferentarilor, iar directoarea Şcolii cu nici un chip nu voia să-i mai lase în sala de sport, două ore pe săptămână. Şi ei, câteva zeci de copii săraci ai Ferentarilor, rămăseseră dintr-odată fără cea mai serioasă şi mai utilă activitate a vieţii lor: baletul. Până la Adela, un lux imposibil. Şi unica distracţie a vieţii lor fără dulciuri şi fără jucării.