† Toți Sfinții: Suntem sfințiți prin harul Domnului [1 noiembrie 2018]

Fericirile....

Suntem sfințiți prin harul Domnului

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 10:00 (1 noiembrie 2018)

Lecturi: Apocalips 7,2-4.9-14; 1Ioan 3,1-3; Evanghelia Matei 5,1-12a; lecturi 

Omilie

Astăzi îi sărbătorim pe „Toți Sfinții”: sunt bărbați și femei, cunoscuți sau necunoscuți, de ieri și de astăzi, care trăiesc în prietenie cu Dumnezeu. Calea fericirilor le este încredințată lor. Fixarea zilei de 1 noiembrie pentru cinstirea „Tuturor Sfinţilor” a fost determinată probabil de motive simbolice şi practice. Octombrie este luna culesului roadelor. În noiembrie oamenii încep să se bucure de fructul muncii lor. Sărbătoarea este un prilej de a contempla roadele mântuirii produse de Cristos în Biserică de-a lungul istoriei. E rodul sfinţii din ceruri. Lecturile din această zi anunță vestea cea bună: toți suntem chemați să devenim sfinți. Unii ar putea spune: „acest lucru nu este pentru mine, un sărac păcătos!” Prin harul lui Dumnezeu sunt sfințiți… Pentru a ne ajuta să înțelegem această chemare să mergem la textele biblice liturgice.

Când voi recurge la alte limbaje...

Iertarea femeii păcătoase (Lc 7,36-50).

„Când cuvântul drept lipseşte şi nu ştiu cum să continui să vorbesc atunci voi  recurge la alte limbaje, cei al ochii, al mâinilor, al trupului şi chiar cel al tăcerii: de multe ori sunt limbaje mult mai eficiente decât cuvintele!”  

(sursă: Enzo Bianchi; https://twitter.com/enzobianchi7; trad. Isidor Chinez).

Ce siguranță ne oferă credința?

Buste de Christ en croix (1950) - de Eugène Leroy.

 „Un aspect ulterior al credinței nu se îndreaptă spre cunoaștere și interpretare, dar spre comportare. Cred în cineva. Credința este încrederea într-o persoană. Chiar dacă această încredere, în ultimă analiză, se consideră că este Dumnezeu, susținătorul adevărat și propriu al vieții, pentru mulți nu este posibil ați da încrederea lui Dumnezeu, care apare așa de departe. Și totuși, se simte într-un mod susținuți. Dietrich Bonhoeffer, în renumita poezie compusă înainte de a fi ucis într-un lagăr de concentrare, a vorbit despre puterile prietenoase ce ne sprijină: „Din forțele prietenoase în mod minunat înfășurate, așteptăm liniștiți pe cel care va veni. Dumnezeu este cu noi seara și dimineața, va fi cu noi în orice nouă zi”. În aceste cuvinte pot să recurgă și cei care au dificultate în a-l recunoaște pe Dumnezeu ca fundamentul încrederii lor”. 

(Anselm GRÜN, Il libro delle risposte, San Paolo, Cinisello Balsamo [MI] 2008, 84; trad. Isidor Chinez).

† Duminica a 30-a de peste an (B): Să vedem lumina [28 octombrie 2018]

Cristos vindecă un orb - de Carl Heinrich Bloch.

 Să vedem lumina

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (28 octombrie 2018)

Lecturi: Ieremia 31,7-9; Evrei 5,1-6; Evanghelia Marcu 10,46-52; lecturi

Omilie

În această duminică suntem invitați să medităm asupra luminii lui Cristos ce ne dă speranţă pe drumul vieţii. Isus, marele preot, celebrează Euharistia. Să alergăm la dânsul ca niște deportați din Babilon și să ne dea credință așa cum a avut-o orbul. Atunci, luminați de Cristos, îl vom urma pe cale.

Prima lectură luată din cartea profetului Ieremia (Ier 31,7-9) este scrisă după ce Ierusalimul a fost distrus de către babilonieni în anul 586 înainte de Cristos și poporul exilat. Un moment tragic, de disperare, un timp de viață grea, dar și de căutare sinceră a Domnului, care vine în întâmpinarea poporului. După ce anunțase prăbușirea lui Israel și soarta „rămășiței” lui Iacob (cf. Ier 30,1-22), profetul dă semne de speranță: contemplează călătoria de reîntoarcere în țară. Este „cartea mângâierii” (cf. Ier 30-31 şi cap. 32-33), în care este descrisă grija părintească pe care o are Dumnezeu față de poporul său exilat în Babilon. Domnul nu abandonează poporul. Trimite profeți pentru a-l consola. „Strigaţi de bucurie pentru Iacob, chiuiţi de veselie pentru conducătorul neamurilor! Faceţi să se audă «Aleluia!» şi spuneţi: «Doamne, mântuieşte-l pe poporul tău şi pe restul lui Israel!»” (v. 7). Este vestea de speranță a lui Ieremia celor căzuți în sclavie [Samaria încă din anul 721 î.C.] și a celor din Iuda distrus și exilat în Babilon [în anul 586 î.C.]. Întoarcerea din exil este văzută ca pe un nou exod și ca o nouă trecere prin pustiu. Cum să nu fie fericit poporul căruia i-a fost adresate astfel de cuvinte! „Îi aduc înapoi […] din colţurile pământului; printre ei sunt orbi, şchiopi, femei însărcinate şi care nasc: o mare adunare se întoarce aici” (v. 8). Dar profetul privește dincolo de dezastrul care îl apasă. Înțelege că, dacă poporul stă ferm în credință, Dumnezeu îl va elibera. Va fi un timp de bucurie: orbii vor vedea, șchiopii vor umbla. Domnul nu poate să abandoneze poporul căci „eu voi fi un tată pentru Israel” (v. 9). Este un suveran milostiv în care toate creaturile pot să se încreadă, mereu gata să intervină în favoarea celui care recunoaște infinita sa iubire de tată.

„Eros” și „agape” – diferență și unitate

Benedict al XVI-lea cu fratele său Gheorghe și o delegație din Traunstein (Germania) [octombrie 2018].

(sursa: https://twitter.com/vignadelsignore).

3. Iubirii dintre bărbat și femeie, ce nu se naște din gândire și din voință, ci care, ca să spunem așa, se impune ființei umane, Grecia antică i-a dat numele de eros. Să anticipăm deja că Vechiul Testament grecesc folosește doar de două ori cuvântul eros, iar Noul Testament nu-l folosește niciodată: dintre cele trei cuvinte referitoare la iubire – eros, philia (iubirea de prietenie) și agape – scrierile neotestamentare îl preferă pe ultimul, care în limba greacă era mai curând marginal. Cât privește iubirea de prietenie (philia), aceasta este reluată și aprofundată în Evanghelia după Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus și ucenicii săi. Marginalizarea cuvântului eros, precum și noua viziune despre iubire ce se exprimă prin intermediul cuvântului agape denotă fără nici o îndoială ceva esențial în noutatea creștinismului cu referire precisă la înțelegerea iubirii. În critica la adresa creștinismului, care s-a dezvoltat cu o radicalitate crescândă începând cu iluminismul, această noutate a fost considerată într-un mod absolut negativ. Potrivit lui Friedrich Nietzsche, creștinismul i-ar fi dat eros-ului să bea venin, iar eros-ul nu a murit, ci a ajuns să degenereze în viciu (cf. Jenseits von Gut und Böse, IV,168). Filozoful german exprima în felul acesta o percepție foarte răspândită: Biserica, prin poruncile și interdicțiile sale, nu ne amărăște cel mai frumos lucru al vieții? Nu ridică ea oare panouri de interdicții chiar acolo unde bucuria prevăzută pentru noi de către Creator ne oferă o fericire ce ne face să gustăm mai dinainte ceva ce ține de divin?

Sărbătoarea destinderii

„Dacă îl lăudăm pe 

Dumnezeu 

chiar în mijlocul întâmplărilor vieţii noastre, 

a conflictelor nerezolvate, 

scăpăm de sub puterea lor 

şi aflăm calmul şi destinderea. 

Sărbătoarea este expresia acestei destinderi în mijlocul unei lumi în care atâtea probleme sunt în aşteptarea soluţiilor”. 

(Grün Anselm, Invitaţie la seninătatea inimii [2002]).

Sfântul Ioan Paul al II-lea (22 octombrie)

St. John Paul II by Raul Berzosa for Santuario Urda (Toledo, Spain)

 Bucuria sfântului de Ovidiu Vanghele (2014).

Pustnicii din Egipt fac rugăciuni frecvente, dar toate foarte scurte

În rugăciune...

Știm că pustnicii din Egipt fac rugăciuni frecvente, dar toate foarte scurte. Ele sunt ca niște mesaje rapide care pleacă spre destinație, spre Dumnezeu. Astfel, atenția spiritului, atât de necesară celui care se roagă, rămâne mereu trează și entuziastă și nu ațipește din cauza duratei prea îndelungate a rugăciunii. Prin aceas­ta, ei ne arată suficient de clar că nu trebuie să vrem să insistăm într-un efort prelungit de concentrare, atunci când se vede că nu poate să dureze peste un anumit timp, și, pe de altă parte, nu trebuie să întrerupem cu ușurință sau în mod brusc rugăciunea, atunci când se vede că pre­zența atentă a minții poate să continue.

(sursă: http://www.ercis.ro/liturgie/breviar.asp; din Scrisoarea către Proba a sfântului Augustin, episcop, Scris. 130, 9, 18 – 10, 20: CSEL 44, 60-63).

Mesajul papei Francisc cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor (2018)

Împreună cu tinerii, ducem tuturor Evanghelia

Dragi tineri, împreună cu voi doresc să reflectez asupra misiunii pe care Isus ne-a încredințat-o. Adresându-mă vouă intenționez să includ toți creștinii, care trăiesc în Biserică aventura existenței lor ca fii ai lui Dumnezeu. Ceea ce mă determină să vorbesc tuturor, dialogând cu voi, este certitudinea că credința creștină rămâne mereu tânără când se deschide la misiunea pe care Cristos ne-o încredințează. „Misiunea revigorează credința” (Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 2), scria sfântul Ioan Paul al II-lea, un papă care-i iubea atât de mult pe tineri și li s-a dedicat mult lor.

Ocazia Sinodului pe care-l vom celebra la Roma în luna octombrie, lună misionară, ne oferă oportunitatea de a înțelege mai bine, în lumina credinței, ceea ce Domnul Isus vrea să vă spună vouă tinerilor și, prin voi, comunităților creștine.

Viața este o misiune

Fiecare bărbat și femeie este o misiune și acesta este motivul pentru care ajunge să trăiască pe pământ. A fi atrași și a fi trimiși sunt cele două mișcări pe care inima noastră, mai ales când este tânără ca vârstă, simte cum forțe interioare ale iubirii care promit viitor și împing înainte existența noastră. Nimeni ca tinerii nu simte cât de mult viața erupe și atrage. A trăi cu bucurie propria responsabilitate pentru lume este o mare provocare. Cunosc bine luminile și umbrele faptului de a fi tineri și dacă mă gândesc la tinerețea mea și la familia mea, îmi amintesc de intensitatea speranței pentru un viitor mai bun. Faptul de a ne afla în această lume nu prin decizia noastră ne face să intuim că există o inițiativă care ne precede și ne face să existăm. Fiecare dintre noi este chemat să reflecteze asupra acestei realități: „Eu sunt o misiune pe acest pământ și pentru aceasta mă aflu în această lume” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 273).

Vi-l vestim pe Isus Cristos

† Duminica a 29-a de peste an (B): Slujire unii altora [21 octombrie 2018]

Sfântul Camil de Lellis (1555-1614) a primit de la Dumnezeu 
carisma de a se îngriji de bolnavi.

Slujire unii altora

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (21 octombrie 2018)

Lecturi: Isaia 53,10-11; Evrei 4,14-16; Evanghelia Marcu 10,35-45; lecturi

Omilie

Lecturile din duminica de astăzi ne vorbesc despre slujire. Chiar dacă trăim după porunca iubirii, trebuie să rămânem servitorii unii altora, ca și Isus, care a voit să fie slujitorul tuturor.

În prima lectură luată din Cartea lui Isaia (Is 53,10-11) este cântecul slujitorului suferind al lui Yahweh. Deja de pe la anul 550 mai înainte de Cristos, profetul vorbește de misteriosul slujitor al lui Dumnezeu. Isaia [Deutero-Isaia sau „al doilea Isaia”] se adresează unui popor de deportați într-o țară străină, în Babilon. Unul dintre discipolii săi are o intuiție profundă că mântuirea poporului nu vine de la arme, ci de la un necunoscut personaj ce se numește „Slujitor” ce răscumpără Israelul prin suferință, mijloceşte luând asupra sa păcatele oamenilor şi acceptând pedeapsa pentru greșelile poporului. Creștinii l-au recunoscut: este Isus Cristos cu suferința sa. Putem identifica aici o prevestire a crucii Domnului. Soarta Slujitorului reprezintă un mister care trebuie primit cu credință, întrucât, în umilirea sa, revelează puterea brațului lui Dumnezeu ce mântuiește Israelul. Este dureros evenimentul Slujitorului suferind dar corespunde unui plan divin: „Domnului i-a plăcut să-l zdrobească prin suferinţă” (v. 10). În Biblie este slujitor cel care își pune viața în mâinile stăpânului; folosește toată energia spre a face ceea ce cere stăpânul. Este imaginea lui Cristos ce se dă de bunăvoie suportând suferinţele şi sacrificând propria viaţă pentru alţii: „slujitorul meu cel drept îi va îndreptăţi pe mulţi şi va lua asupra sa păcatele lor”  (v. 11). Isus este slujitorul Tatălui. Astăzi, ne trimite la cei încercați de suferință, de boală. Vizitele implică gesturi de primire, de împărtășire, de prietenie. Este o modalitate de a participa la misiunea lui Cristos, Slujitorul suferind. Și-a însușit suferința, a făcut programul misiunii sale de salvator. Este un mesaj de speranță pentru noi toți.

Iubirea e virtutea unitivă...

Sf. Paul al Crucii (1694-1775)

„Iubirea e virtutea unitivă care face proprii torturile Binelui iubit, Cristos cel răstignit. Un astfel de foc transformă iubitorul în iubit și unește în mod sublim iubirea cu durerea. Sufletul iubitor se bucură de durerea sa şi face sărbătoare în iubirea sa dureroasă”.

(sfântul Paul al Crucii; trad. I. Chinez).

Sfântul Luca – Slujitor al cuvântului (18 octombrie)

St. Luke the Evangelist by Vladimir Borovikovsky.

„Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului, după ce am cercetat totul de la început cu grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit” (Lc 1,1-4).

Cu aceste cuvinte, autorul celei de-a treia evanghelii şi a Faptelor Apostolilor ne face să întrevedem cu ce respect se apropia de cuvântul lui Dumnezeu. El nu înţelegea deloc să-şi promoveze persona sa şi, de aceea, nu spune nimic despre sine, nici măcar numele: se considera un simplu slujitor în serviciul cuvântului însuşi şi dorea să-l transmită cu fidelitate absolută tuturor acelora care, ca şi el, nu-l cunoscuseră personal pe Isus, dar au făcut experienţa lui în credinţă în interiorul comunităţii creştine. Biserica, din partea ei, primind printre cărţile sacre aceste scrieri, a recunoscut în el un om inspirat de Dumnezeu.

Slujitor al cuvântului

Dar cine este autorul? Tradiţia creştină, până la sfântul Irineu, i-a dat un nume: Luca, „medicul drag” (Col 4,14), discipol şi tovarăş al lui Paul în călătoriile sale apostolice, fidel lui până la ultima încarcerare în închisoarea romană (2Tim 4,11).

Sunt grâul lui Dumnezeu: voi fi măcinat de dinții fiarelor

Din Scrisoarea către romani a sfântului Ignațiu de Antiohia, episcop martir (cap. 4, 1-2; 6, 1 – 8,3: Funk 1, 217-223).

Sunt grâul lui Dumnezeu: voi fi măcinat de dinții fiarelor
 
Scriu tuturor Bisericilor și vestesc tuturor că voi muri de bunăvoie pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veți împiedica. Vă implor, nu-mi arătați o bunăvoință nepotrivită. Lăsați să fiu hrană a fiarelor, prin care să-mi fie dat să ajung la Dumnezeu. Sunt grâul lui Dumnezeu și voi fi măcinat de dinții fiarelor pentru a deveni pâine curată a lui Cristos. Rugați-l pe Cristos pentru mine, pentru ca, prin lucrarea acestor fiare, eu să devin ostie pentru Domnul.

Nu mi-ar folosi la nimic bucuriile din lume, nici împărățiile de pe acest pământ. Pentru mine, este mai bine să mor pentru Cristos Isus decât să stăpânesc până la marginile pământului. Eu îl caut pe acela care a murit pentru noi, îl vreau pe acela care pentru noi a înviat. Este aproape momentul nașterii mele. Fraților, aveți milă de mine. Nu mă împiedicați să trăiesc, să nu voiți ca eu să mor. Nu-l lăsați lumii și seducțiilor materiei pe cel care vrea să fie al lui Dumnezeu. Lăsați ca eu să ajung la lumina curată; ajuns acolo, voi fi cu adevărat om. Lăsați ca eu să imit pătimirea Dumneze­ului meu. Dacă cineva îl are în sine, să înțeleagă ceea ce vreau eu și să mă compătimească, gândindu-se la neliniștea care mă chinuiește.  

Principele lumii acesteia vrea să mă ia cu sine și să sufoce aspirația mea către Dumnezeu. Nimeni dintre voi să nu-l ajute; mai degrabă, fiți de partea mea, adică de partea lui Dumnezeu. Nu fiți dintre aceia care îl mărtu­risesc pe Dumnezeu și încă mai iubesc lumea. Să nu găsească loc în voi sentimente mai puțin bune. Chiar dacă v-aș implora, atunci când voi fi printre voi, să nu mă ascultați: credeți mai curând ceea ce vă scriu acum, când sunt în posesia deplină a vieții mele. Vă scriu că doresc să mor. Orice dorință pământească a mea este răstignită și nu mai este în mine nici o aspirație pentru realitățile materiale, ci în mine susură o apă vie și-mi spune: „Vino la Tatăl!” Nu-mi mai găsesc plăcerea într-o hrană trecătoare, nici în plăcerile acestei lumi. Vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui Isus Cristos, din neamul lui David; vreau ca băutură sângele său, care este dragoste nepieritoare.  

Nu mai vreau să trăiesc viața de aici, de pe pământ. Dorința mea se va realiza dacă voi veți vrea aceasta. Vă rog să vreți aceasta, pentru a găsi și voi bunăvoință. Vă cer aceasta cu puține cuvinte: credeți-mă. Isus Cristos vă va face să înțelegeți că spun adevărul: el este gura adevărată prin care Tatăl a vorbit în adevăr. Cereți pentru mine ca eu să pot ajunge la el. Nu vă scriu conform trupului, ci conform gândului lui Dumnezeu. Dacă voi suferi martiriul, aceasta va însemna că m-ați iubit. Dacă voi fi repus în libertate, va fi semn că mă urâți.

(sursă:http://www.ibreviary.com/m/breviario.php?s=ufficio_delle_letture).

Alegerea cardinalului Karol Wojtyla ca papă (16 octombrie 1978)

Președintele Poloniei Andrzej Duda și soția sa au participat la Sfânta Liturghie cu ocazia a 40 de ani de la alegerea card. Karol Wojtyla ca papă. Ei se roagă la mormântul său.

(sursă: https://twitter.com/@Church in Poland).

Cardinalul polonez Karol Wojtyla este ales ca papă. Se va numi Ioan Paul al II-lea (16 octombrie 1978).

Sfânta Tereza din Avila (1515-1582) [15 octombrie]

Sfânta Tereza a lui Isus (din Avila)

„Binecuvântat să fie Dumnezeu care ne-a permis să vedem o sfântă pe care o putem imita cu toții; mănâncă, doarme și vorbește ca noi, și trăiește cu multă simplitate” (Bibliotheca Santorum, XII, Cittá Nuova, Roma 1990, 402).

Iată o trăsătură caracteristică a personalității Terezei a lui Isus, așa cum este surprinsă de franciscanele „reâles” din Madrid, care au găzduit-o un timp în casa lor. Tereza, femeie în atâtea aspecte extraordinară, niciodată nu a pierdut contactul cu normalitatea vieții, știind să conjuge cea mai înaltă contemplație cu acțiunea prudentă și eficientă.

Suntem în secolul al XVI-lea, când Spania traversa perioada sa istorică cea mai înfloritoare. Liberă de acum de dominația islamică, a trecut la contraatac și visa cucerirea imperiului musulman și eliberarea Țării Sfinte; în afară de aceasta, descoperind America, era cu totul orientată să introducă în lumea nouă civilizația și credința, adunând de aici bogății nenumărate. O acțiune foarte discutată. Este dificil astăzi să-ți imaginezi Spania acelui timp, unde religiozitatea și patriotismul se identificau și înflăcărau nu numai elitele de nobili și de bogați, dar și întreaga populație.

În acest ambient, la 28 mai 1515, la Avila, s-a născut Tereza de Cepeda y Ahumada într-o familie bine așezată din punct de vedere economic și profund creștină. Încă de mică, s-a entuziasmat ascultând viețile martirilor căzuți sub iataganele musulmane și l-a convins pe fratele ei, Rodrigo, să meargă cu ea, să moară martiră în „pământul maurilor”, care, în imaginația ei, se afla la doi pași de Avila. Nu trecuseră pragul porții cetății, că au fost surprinși de unchiul care i-a adus din nou acasă. Neputând să-și satisfacă dorința martiriului, Tereza a căutat atunci să imite viața pustnicilor, dar nu era ușor să caute un ambient de deșert în agitația unei case în care ea era al șaselea copil dintre cei nouă: șase băieți și trei fete.

A doua fugă

La vârsta de 13 sau 14 ani, și-a pierdut, pe neașteptate, mama și, cu această ocazie, și-a ales-o ca mamă pe Maria. Tatăl, pentru a-i oferi o bună formare intelectuală și morală, a încredințat-o călugărițelor augustiniene din Avila, dar, după doar un an, Tereza s-a îmbolnăvit grav și a trebuit să-și părăsească orașul pentru o localitate mai potrivită pentru îngrijire. Întoarsă la Avila, după lectura unor scrisori ale sfântului Ieronim, a cerut insistent să intre în mănăstirea carme- lită. Tatăl s-a opus, temându-se și de această dată pentru sănătatea sa. Ea a așteptat însă cu răbdare timp de doi ani, și apoi a fugit la mănăstire.

† Duminică a 28-a de peste an (B): Lăsarea, urmarea și primirea, mai mult decât te aștepți [14 octombrie 2018]

Cristos și tânărul bogat - de Heinrich Hofmann.

 A lăsa, a urma și a primi, mai mult decât te aștepți 

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (14 octombrie 2018)

Lecturi: Înţelepciunii 7,7-11; Evrei 4,12-13; Evanghelia Marcu 10,17-30; lecturi  

Omilie

Evanghelia de astăzi ne prezintă întâlnirea lui Isus cu omul bogat și ne invită să privim lucrurile la justa lor valoare, nu cu setea averii, nici cu egoism, ci în lumina înţelepciunii divine. În această lumină, Dumnezeu ocupă primul loc, iar bunurile materiale sunt văzute ca lucruri de împărţit la toți ceilalţi.

În prima lectură (Înț 7,7-11) autorul – care simbolic este regele Solomon – explică alegerea sa de viață: el a cerut de la Domnul lucrul cel mai important, nici bogății, nici frumusețe, doar înțelepciune. Scriitorul este un evreu care a trăit în Alexandria Egiptului, credincios față de tradițiile lui Israel și, în același timp, deschis spre lumea greacă în care a trăit. În limbajul cărții se resimte mentalitatea ebraică ce se îmbracă în concepția greacă a diasporei [comunități evreiești împrăștiate în afara Palestinei]. Sunt adăugate unele valori apreciate de greci, cum ar fi sănătatea, frumusețea și lumina zilei. Se îndrăgostește puternic de înțelepciune [în greacă este sophia] care este prezentată ca o persoană distinctă de Dumnezeu și își are tronul alături de cel al Domnului (cf. Înț 9,4); își are originea la Dumnezeu și e de natură divină (cf. Înț 7,24-26), posedă perfecțiunea Domnului (cf. Înț 7,22-23) și se comunică oamenilor prin spirit [aceeași imaterialitate] (cf. Înț 7,24). Se va manifesta la plinirea timpurilor ca persoană divină: este Cristos, cuvânt făcut trup spre a ne salva. Pentru noi creștinii Isus este adevărata înțelepciune. Aceste realități – cum sunt sceptre, tonuri, bogății, nestemate, aur, argint, sănătate, frumusețe și chiar lumină – descoperă zădărnicia lor profundă în comparație cu înțelepciunea care vine de sus ce poate face bogată viața omului. Autorul afirmă că posedă înţelepciunea mai ales că l-a rugat pe Dumnezeu, îndelung, ca să i-o dea: „m-am rugat şi mi-a fost dată priceperea, am invocat şi a venit la mine duhul înţelepciunii” (v. 7). De aceea, averea din această lume nu are nici o valoare: „în văzul ei, este puţin nisip” (v. 9). Termenul „înțelepciune” arată adevărul divin ce strălucește și face apel la omul interior. Două sisteme de valori: unul – puterea [sceptrul, tronul], bogăția [aurul], sănătatea, frumusețea, lumina, și altul – înțelepciunea care vine de la Dumnezeu:  „am iubit-o mai mult decât sănătatea şi frumuseţea şi am preferat să o am în locul luminii, căci strălucirea care vine de la ea este fără apus” (v. 10).  Nu ne ocupăm prea mult să-i cerem lui Dumnezeu, în rugăciune, darul înţelepciunii… Şi, totuşi, este adevărat, că înţelepciunea ne-a fost dată de Duhul Sfânt la botez, şi, mai ales, la mir…

Exerciții spirituale pentru preoți la Traian [NT] (8-12 octombrie 2018)

Pe 8-12 octombrie 2018, la Centrul „Gaudium et Spes” de la Traian [NT], a avut loc o nouă serie de exerciţii spirituale pentru preoţi: predicatorul acestor exerciţii a fost părintele Isidor Iacovici de la Roma.

Text este primul capitol din cartea Genezei în care este relatată creaţia lumii şi a omului. 

□ Prima zi. Darul primelor evidenţe: este mult mai mult de a recunoaşte, decât a cunoaşte.

□ A doua zi. Darul priorităţilor: „căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii” (1Cor 14,33).

□ A treia zi. Darul limitelor: nu este adevărat că mă opresc atunci când vreau eu.

□ A patra zi. Darul inspiraţiilor: a reîncepe nu înseamnă a repeta.

□ A cincea zi. Darul binecuvântărilor: viaţa cea mai frumoasă de trăit este a ta!

□ A şasea zi. Darul umilinţelor: viaţa nouă este pascală.

□ A şasea zi. Darul slavei: omul este ceva foarte frumos.

 

 (Dacă vreți să citiți se poate vedea pe: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201810068).

† Duminica a 27-a de peste an (B): Căsătoria după proiectul lui Dumnezeu [7 octombrie 2018]

Căsătoria după proiectul lui Dumnezeu
pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 11:00 (7 octombrie 2018) 

Lecturi: Genezei 2,18-24; Evrei 2,9-11; Evanghelia Marcu 10,2-16; lecturi

Omilie

În această duminică tema este căsătoria dintre un bărbat și o femeie. Dumnezeu l-a creat bărbat și femeie ca să trăiască împreună iubindu-se și iubind și pe alții. Lecturile duminicii amintesc aceasta. 

Cât de frumoasă este relatarea biblică ce pare o povestire scurtă pe fond moral pe care am ascultat-o în prima lectură luată din Cartea Genezei (Gen 2,18-24)! Este poetică, plină de imagini simple, pentru a putea înţelege lucruri importante! Ne vorbește că „Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui»” (v. 18). A plămădit toate pe pământ: animalele, păsările şi „le-a adus la om” (v. 19) care observă că între toate fiinţele vii nu este nici una care să-i semene, adică să fie capabilă, ca şi el, să dea nume şi cu care să împărtăşească responsabilitatea şi afecţiunea sa. „Dar omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui. Şi Domnul Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc asupra omului şi el a adormit. Şi a luat una din coastele sale şi a închis locul ei cu carne. Domnul Dumnezeu a făcut o femeie din coasta pe care o luase din om şi a adus-o la om” (vv. 20-22). Ajuns spre seara aventurii sale se simte încă incomplet. Și iată, apariția femeii! Femeia îndepărtează de la bărbat orice singurătate. Bucuriile, durerile, neliniștile, întrebările omului sunt acum revărsate în inima unei alte creaturi: „un ajutor pe potriva lui” (v. 18). Semnificația este că ceea ce Dumnezeu creează din coasta lui Adam va fi de aceeași calitate, cu același țesut fizic, reprezentând aceeași realitate. În limba ebraică femeie se zice isha și este apropiat, ca sonoritate, de numele bărbat ish. Aceasta vrea să spună că bărbații și femeile sunt în același timp asemănători și diverși. Omul nu poate fi treaz, viu, fără prezența femeii. Pentru a fi pe deplin om, fiecare va avea nevoie unul de celălalt. Raportul om-om este descris în formă cea mai înaltă: iubirea bărbatului față de soția sa. Atunci bărbatul îndrăgostit de femeie a izbucnit în acel prim cântec de iubire al umanității: „Aceasta […] este os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (v. 23). Acesta este rostul meu: să mă unesc cu ea! Scopul acestui text este să ne spună că Dumnezeu este creatorul căsătoriei: i-a creat bărbat și femeie. Este marele proiect al lui Dumnezeu cu bărbatul și femeia care au fost creați din iubire și pentru iubire. Domnul are pentru ei un plan de iubire veșnică: au fost creați unul pentru celălalt. Completându-se reciproc, ei pot continua împreună să construiască o lume și să o facă să trăiască în iubire.