Rorate Caeli [muzcă sacră]

 

 

 

Roráte caéli désuper,
et núbes plúant jústum.

 

1) Ne irascáris Dómine,
ne ultra memíneris iniquitátis:
ecce cívitas Sáncti fácta est desérta:
Síon desérta fácta est:
Jerúsalem desoláta est:
dómus sanctificatiónis túæ et glóriæ túæ,
ubi laudavérunt te pátres nóstri.

 

2) Peccávimus, et fácti súmus tamquam immúndus nos,
et cecídimus quasi fólium univérsi:
et iniquitátes nóstræ quasi véntus abstulérunt nos:
abscondísti faciem túam a nóbis,
et allisísti nos in mánu iniquitátis nóstræ.

 

3) Víde Dómine afflictiónem pópuli túi,
et mítte quem missúrus es:
emítte Agnum dominatórem térræ,
de Pétra desérti ad móntem fíliæ Síon:
ut áuferat ípse júgum captivitátis nóstræ.

 

4) Consolámini, consolámini, pópule méus:
cito véniet sálus túa:
quare mæróre consúmeris,
quia innovávit te dólor?
Salvábo te, nóli timére,
égo enim sum Dóminus Déus túus,
Sánctus Israël, Redémptor túus.



[în românește]

RORATE

R. Coboare roua din senin,

din cer coboare Domnul sfânt!

1) Îmblânzeşte-te, Dumnezeule,

şi nu-ţi mai aminti de fărădelegile noastre!
Iată, cetatea sfântă e pustie,
jafului Sionul a fost dat.
Trist este Ierusalimul,
casa sfinţilor tăi şi slavei tale,
unde te-au proslăvit pe tine părinţii noştri.

2) Greşit-am cu toţii şi sufletul ni l-am pângărit,

şi am căzut ca frunza copacilor;
fărădelegile noastre ca vântul ne-au spulberat;
iar tu ţi-ai ascuns faţa dinaintea noastră
şi ne-ai lăsat pradă răutăţii noastre.

 

3) Gândeşte-te, Doamne, la mâhnirea poporului tău
şi dă-ni-l pe Cel Făgăduit!
Dă-ni-l pe Mielul stăpânitor al pământului,
îndreaptă-l spre lăcaşul noroadelor tale,
ca să ridice lanţurile robiei noastre!

 

4) Fii mângâiat, fii mângâiat, poporul meu,
căci e aproape mântuirea ta!
Pentru ce durerea te-a doborât
şi tristeţea a pătruns inima ta?
Eu te voi mântui, fii fără teamă,
căci eu sunt Domnul Dumnezeul tău,
Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău.

† Duminica 1 din Advent (B): „Vegheați!” (omilie)

E timpul Adventului...

Evanghelia – Marcu 13,33-37: Aşa cum un om, plecând în călătorie, îşi lasă casa şi dă puterea servitorilor săi, fiecăruia îndatorirea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze; vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind. Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!

 

Un tânar cu o lumânare - di Michel Gobin,
Museo di belle arti, Orléans

Omilie

Intrăm în timpul Adventului (= adventus, venire), ascultând ultimele cuvintele din discursul eshatologic a lui Isus din evanghelia după Marcu (cf. Mc 13,1-37). Un discurs pe care Isus l-a adresat primilor patru ucenici mai implicați în viața sa – Petru, Iacob, Ioan și Andrei (cf. Mc 13,3-4) –, și pe care el îl termină adresându-se „tuturor” cu îndemnul urgent: „Vegheați!” Acest imperativ apare în textul nostru ca un refren continuu alături de un altul: „Aveți grijă”! (cf. Mc 13,5.9.23). Toate cuvintele lui Isus dar mai ales parabola cu omul plecat într-o lungă călătorie sunt finalizate cu: „veghează!”.

Dar ce înseamnă veghează? Înseamnă „să stai treaz”, să stai cu ochii deschiși, „fare attenzione” cum s-ar traduce în italiană. Este postura santinelei care veghează, luptându-se împotriva somnului și mai ales împotriva lentorii spirituale; care ține ochii deschiși scrutând orizontul pentru a surprinde pe cel sau cea care trebuie să ajungă. Vegherea este un exercițiul obositor, pentru că în el trebuie să angajezi mintea și trupul, dar este un exercițiu susținut de o speranță vie: este cineva care trebuie să ajungă, care trebuie să fie la poartă, cineva mult iubit, invocat, dorit cu ardoare, care trebuie să vină. Nu este un caz care știe să vegheze mai ales sentinelele și îndrăgostiții…

Pentru noi creștinii vegherea este o necesitate (necessitas) impusă de credința noastră în Domnul Isus Cristos care vine în glorie. El a venit în umilința cărnii în mijlocul nostru, a împărtăși umilința noastră, „să învățăm să trăim în această lume” (cf. Tt 2,12), şi în curând în glorie. Venirea lui se impune pentru că înaintea lui stă toată omenirea și toată creația (cf. Mt 25,31-46). Și precum acea zi va fi pe nepregătite, nu va fi fixat nici provocat de nici o rațiune aparentă acestei lumi, dar va răspunde doar la un decret a lui Dumnezeu, extrinsec la toată istoria omenirii, atunci trebuie pregătit, și se pregătește la o luptă neîncetat cu orice tentație de a lasa gadra în jos, de a închide ochii, de a nu lasa nimic.

Pe parcursul evangheliei, Isus ne invită să ținem ochii deschiși pentru a ascultă cuvântul lui Dumnezeu (cf. Mc 4,12; Is 6,9-10), pentru a discerne aluatul fariseilor care se furişează cu uşurinţă în noi (cf. Mc 8,15), pentru a nu crede acelora care predică viitorul ca și cum l-ar cunoaște (cf. Mc 13,5.21-23). Acum invită a tine ochii deschiși pentru a veghea ceas de ceas, temă care reia și dă sens tuturor celor precedente. Da, noi nu ştim nici ziua, nici ceasul când se va realiza acest cuvânt al Domnul, ultimul cuvânt la toată creaţia; nu ştim când va veni Isus Cristos, cel înviat şi care trăiește în Dumnezeu ca Domnul: și această așteptare durează încă după două mii de ani este obositoare. Cu toate acestea în credință știm că „Domnul nu întârzie împlinirea promisiunii sale” (2Pt 3,9) și că în ochii săi „o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o singură zi” (2Pt 3,8); în credință suntem siguri că cuvântul său nu poate minți și poate să se realizeze. Iată pentru ce așteptăm, persevarenți în rugăciune stridând: „Maràna tha! Vino, Doamne!” (1Cor 16,22; Ap 22,20).

Această aşteptare este pictată de Isus în parabolă în care Fiul Omului este absent, ca un om care e plecat într-o călătorie. Lăsând casa sa, el a dat slujitorilor autoritate şi responsabilităţi pentru casa sa şi a recomandat potrarului să vegheze la poatră cine întră și cine iese. Pentru acești servitori și pentru acel portar acesta este timpul  de respundere: fiecare are misiunea precisă de împlinit, fiecare are munca sa. Înţelegem că aici Isus evocând comunitățile sale, cu slujitorii responsabilii şi portarul vigilent, este cel care prezidează Biserica.

Cine ştie când Domnul va veni... Aceasta ar putea veni în seara când unul din cei doisprezece, Iuda, trădează (cf. Mc 14,17.43) şi Petru, Iacob și Ioan dorm, în loc să vegheze cu el (cf. Mc 14,32-42); sau poate la miezul nopții, când întunericul domneşte şi domină obscuritatea; sau poate la cântatul cocoșului, atunci când portarul, Petru, îl neagă (cf. Mc 14,72); sau poate într-o dimineaţă atunci când noapte devine lungă și greu de suportat. În orice caz, cu siguranţă, va veni pe neașteptate, pentru aceasta trebui să nu adormim dar a rămâne vigilenți, conştienți de un moto: „Nu avem nevoie de nimic decât de un spirit vigilent” (abba Poemen, părinte al deșertului).  

 

(pr. Enzo Bianchi [30.11.2014]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/8786-vegliate

A cunoaşte „profunzimile Satanei”

Ispitirea lui Cristos de către diavol
de Félix Joseph Barrias



Sub soarele Satanei, Georges Bernanos 
→ a cunoaşte „profunzimile Satanei”
(Ap 2,24):

 

„Însă vouă, celorlalţi din Tiatira, care nu ţin această învăţătură şi care nu au cunoscut «profunzimile Satanei», aşa cum le numesc ei, vă spun că nu pun peste voi altă greutate. Ţineţi numai cu tărie ceea ce aveţi până când voi veni” (Ap 2,24-25).

 

Expresia profunzimile Satanei este cunoscută în ambientul gnostic şi se referă la cei iniţiaţi care pretindeau că pot ajunge la cunoaşterea „profunzimilor lui Dumnezeu”, pretenţie care, pentru autorul Apocalipsului – sfântul apostol Ioan –, este o blasfemie.

 

Profunzimile Satanei: Gnosticii împrumutau probabil de la sfântul Paul expresia „profunzimile lui Dumnezeu” [1Cor 2,10: „Dar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul cercetează toate, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu”; Rom 11,33: „O, profunzime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile sale!” Ef 3,17b-19: „Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea şi să cunoaşteţi iubirea fără margini a lui Cristos ca să fiţi plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu”] în scopul de a exalta cunoaşterea lor care pătrundea chiar misterele lui Dumnezeu. Poate în intenţia lui – sfântul apostol Ioan – această expresie avea un ton sarcastic: în loc să-l atingă pe Dumnezeu, ei întâlneam profunzimile Satanei.

Creştinul cumsecade?

Rugăciunile Psalmiştilor invocă ajutorul Domnului nu doar în dificultăţi ce sunt efectul propriilor lor fărădelegi, ci şi âmpotriva „nelegiuiţilor“ care îi asupresc, îi batjocoresc sau îi vorbesc de rău pe cei lipsiţi de apărare. E vorba de rugăciunile unor oameni istoviţi şi împovăraţi, care găsesc totuşi puterea să I se adreseze lui Dumnezeu cu încredere şi speranţă, plângându-I-se de violenţa, viclenia şi cruzimea prigonitorilor lor. Şi-a pierdut oare acest mesaj întreaga lui semnificaţie pentru un creştin? Este oare sfatul evanghelic de a nu-ţi judeca aproapele o interdicţie implicită de a mai gândi în aceşti termeni?

Ar trebui precizat mai întâi că Psalmiştii care I se plâng lui Dumnezeu împotriva asupritorilor lor nu se referă la nişte păcătoşi asemănători vameşilor căiţi din Evanghelie care Îl întâmpină pe Isus cu braţele deschise, şi nici nu se află în aceeaşi situaţie ca femeia adulteră ameninţată cu lapidarea, faţă de care Isus manifestă o protectoare milostivire. E vorba de „nelegiuiţi“ ce arborează impenitent o răutate crudă şi gratuită şi care, în plus, prosperă şi se bucură de apreciere şi recunoaştere socială. Prigonitorii de acest fel se numără printre „oamenii zilei“, sunt „modele de succes“ pentru mulţi, neavând, în plus, nici o intenţie de convertire. Ei pot fi nu numai atei sau agnostici, ci se pot regăsi şi printre cei pe care Biserica îi numeşte „credincioşi laici“. Nu e exclus nici ca asemenea persoane să facă parte din cler – mesajul de convertire al lui Isus fiind adresat, aşa cum aminteşte neobosit Papa Francisc, tuturor oamenilor.

Fireşte că a-i judeca inexorabil pe cei cruzi ca pe „inamicii Domnului“ şi a face din demonizarea lor o preocupare moralistă obsedantă poate fi un fariseism iacobin şi o miopie faţă de adevărurile conştiinţei personale, adică faţă de propria failibilitate sau vinovăţie. Ura faţă de alţii, fie ei şi prigonitori sau fiinţe abuzive, este şi o ură camuflată faţă de sine – faţă de adevăratul sine lăuntric. Aceasta e ispita „zelului prigonitor“ în care pot cădea uneori sufletele celor care „flămânzesc şi însetează după dreptate“ (Mt 5,6). Cei ispitiţi sub specia dreptăţii nu trebuie să uite însă că, din punct de vedere creştin, „suntem toţi în aceeaşi barcă“ şi că nimeni nu-l poate învinui pe fratele său de o culpă cu siguranţa că el însuşi n-ar putea cădea chiar mai grav în ea. Geniul lui Shakespeare a ilustrat o astfel de situaţie, în care un justiţiar „angelic“ cade în aceeaşi greşeală cu cel pe care-l acuză neîndurător (dar căderea acuzatului este mult mai inocentă decât cea a prigonitorului său justiţiar), în piesa Măsură pentru măsură (Measure  for measure).

Dar, chiar dacă compasiunea smerită este o virtute creştină mult mai recomandabilă decât „zelul corectiv“, există şi riscuri deloc neglijabile ale „cumsecădeniei“ creştine excesive, mai ales în raport cu răufăcători a căror lipsă de caracter a fost dovedită în mai multe circumstanţe. Pericolele nu provin numai din perversitatea acelor „oameni  răi“. Ele izvorăsc şi din fragilitatea noastră, a creştinilor care nu putem rezista ispitei de a ne complace politicos într-o „civilizată“ complicitate cu ei. E vorba de persoane care se amestecă în treburile altora şi care, prin corupţia, lascivitatea sau violenţa lor, dublate deseori de o răsunătoare celebritate susţinută de putere, influenţă şi protecţie, pot prinde sufletul complice într-un soi de „capcană“ sau „strânsoare“ din care nu-i va fi uşor să se elibereze. Rugăciunea Psalmistului care Îl imploră pe Domnul să-l izbăvească din „strânsoarea celui nelegiuit“ (Ps 71/70,4) nu e, de aceea, inactuală nici pentru creştini. Ea nu face parte din acei „psalmi răzbunători“, care Îl roagă pe Dumnezeu să-i pedepsească fără cruţare pe proprii duşmani, după „legea talionului“. E vorba mai curând de o nevoie de ocrotire firească a celui care se ştie vulnerabil şi nu ezită să-şi recunoască smerit condiţia fragilă în faţa lui Dumnezeu.

În cuvintele lui C.S. Lewis, un creştin prudent nu alege să-i evite pe cei cruzi, libidinoşi şi necinstiţi pentru că ar fi „prea bun“ pentru ei. Dimpotrivă, motivul evitării lor este că nu e suficient de bun, nefiind nici suficient de virtuos pentru a rezista tuturor ispitelor, nici suficient de înţelept pentru a neutraliza toate problemele ce apar în urma frecventării unor astfel de oameni.

Pactul unor răufăcători calculaţi cu diavolul poate să nu îmbrace forma vizibilă, uşor identificabilă, a ororii faţă de Cruce sau faţă de numele lui Isus Cristos. Uneori, simpla complacere impenitentă în cinismul şi brutalitatea faţă de cei vulnerabili este indiciul unei bune înţelegeri cu spiritele rele şi al unui dezacord de principiu cu bunătatea lui Dumnezeu. Nu doar crimele şi ororile care înspăimântă, ci şi graba de a-i linguşi pe cei puternici şi obrăznicia abuzivă faţă de cei mai slabi pot să indice faptul că sufletul unui om e mai atras de ipocrizia şi de ura veninoasă a infernului decât de adevăr şi de bucuria de a contempla frumuseţile cereşti – frumuseţea lui Dumnezeu fiind legată de o importantă tradiţie teologică nu numai de lumină (inteligibilitate), ci şi de bunătatea divină.

De multe ori, relaţiile cu oamenii înrăiţi de complicitatea cu răul sunt mai „interesante“ şi atrăgătoare decât cele cu fiinţe umane „şterse“ şi benevolente. În special dacă e vorba de oameni celebri, de „personalităţi publice“, ai impresia că ţi se conferă o favoare care îţi sporeşte propria importanţă dacă una din aceste celebrităţi, fie ea şi notorie prin lipsa ei de caracter, te salută sau îţi acordă atenţie. Vestigiile tentaţiei „şarpelui“ din Geneză, o creatură spirituală superioară omului, care o flatează pe Eva conversând cu ea – Eva fiind doar o fiinţă trupesc-spirituală inferioară îngerilor pe scara creaţiei – rămân în inima omului. Scrupulele de bunătate îl pot face aproape fără să-şi dea seama pe „creştinul cumsecade“ să împartă „scaunul celor batjocoritori“ sau veninul celor ipocriţi, printr-o blajină complicitate cu personalităţile lor magnetice.

Există, de asemenea, o umană tentaţie de a te purta respectuos cu depozitarii unei puteri simbolice, care se poate manifesta şi la creştinii „blânzi ca porumbeii“, care „acoperă toate“, de pildă în raport cu unii din membrii clerului. Într-o ţară postcomunistă ca România, în care complicităţile cu răul au luat în trecut şi forma tentaţiei de a colabora activ cu fosta Securitate, este inevitabil ca şi unii dintre membrii clerului să fi fost informatori. În Biserica Ortodoxă, de pildă, s-a vorbit de un număr mare de astfel de cazuri – în parte şi din cauza unei populaţii clericale mai dense, care acoperea zone unde nu ajungeau alte mijloace de control ale sistemului. Nu se cunosc, însă, şi multe cazuri în care foştii preoţi informatori să fi fost „descoperiţi“ în postcomunism, în parte şi din cauza „blândeţii“ multor colegi şi „creştini cumsecade“, dispuşi „să acopere toate“.      

Uneori, cei care „acoperă toate“ au suferit ei înşişi de pe urma trădărilor foştilor colaboraţionişti. Totuşi, una este să ierţi caritabil ofensele aduse propriei persoane şi alta este să cauţionezi pe cineva care ar putea face să sufere în continuare alte persoane. Se cunosc, astfel, şi unele cazuri în care, din cauza tăcerii „creştinilor cumsecade“ în privinţa unor zeloşi preoţi colaboraţionişti, aceştia din urmă au reuşit să aducă prejudicii Bisericii şi în postcomunism.

Psihologic vorbind, este, bineînţeles, posibil ca, şi în aceste cazuri, ispita de a cădea la o înţelegere cu clericii colaboraţionişti să fi fost mai puternică decât recunoaşterea adevărului. Dar, când adevărul iese la iveală (până la urmă), se pot ridica ântrebări şi despre onestitatea binevoitorilor care au „acoperit toate“. Un creştin „prea cumsecade“ riscă astfel să cadă în păcatul complicităţii cu răul prin omisiunea de a apăra adevărul, în locul imposturii sau minciunii. De aceea, cred că, fără a uita de răul care musteşte şi în inima noastră şi pentru care avem încontinuu nevoie de convertire – de acceptarea harului care ne vindecă –, se cuvine să nu cedăm prea uşor, prin complicităţi şi dorinţe de blajină „sociabilitate”, în faţa cruzimii impenitente a celebrităţilor crude, ipocrite sau lascive care posedă o aură magnetică. Nici nu trebuie să aşteptăm ca asemenea celebrităţi să ajungă să deţină roluri sau funcţii prea importante şi să devină tiranice. Este mai înţelept să strigi împotriva răului mai înainte de a fi rănit – scrie Chesterton – şi e „esenţial să rezişti unei tiranii mai înainte ca ea să existe“.

 

(Tereza-Brânduşa Palade, „Creştinul cumsecade?” Sursă:

http://www.observatorcultural.ro/Crestinul-cumsecade*articleID_30805-articles_details.html).

 

 

O, Lord, hear my prayer - Taizé [muzică sacră]

 

Taizé

 

01) O, Lord, hear my prayer
02) Psallite Deo
03) Confitemini Domino
04) The Lord is my light
05) Within our darkest night
06) Veni Sancte Spiritus
07) Adoramos te, Domine
08) There is one Lord
09) Gloria tibi Domine
10) Bless the Lord
11) In the Lord
12) Stay with us

† Cristos, Regele universului: Un rege care iubeşte şi se dăruieşte total (omilie)

Eram gol... - de Bernardette Lopez

Evanghelia – Matei 25,31-46: Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul său de mărire. Şi se vor aduna înaintea lui toate naţiunile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga. Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine». Atunci îi vor răspunde cei drepţi: «Doamne, când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? Când te-am văzut străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?» Iar regele le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut». Atunci va spune celor de la stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! Căci, am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi nu mi-aţi dat să beau, am fost străin şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi nu m-aţi vizitat». Atunci ei îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?» Iar el le va răspunde: «Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi în viaţa cea veşnică”.

Omilie

 

Lecturile liturgice de la liturghia de Cristos Rege au scopul nu atât să ne spună că Isus este rege, dar să ne facă să înţelegem natura neaşteptată şi tulburătoare a regalităţii sale. Isus este rege, dar regalitatea sa este diferită de cea din lume.

În prima lectură, Ezechiel (Ez 34,11-17), deziluzionat de păstorii lui Israel (regele, preoţii şi învăţătorii) care se gândesc la ei înşişi în loc să se gândească la turmă, visează un păstor diferit: un păstor care nu „risipeşte”, dar „adună”; conduce la staul oile sale şi le face să se odihnească; merge în căutarea oii rătăcite şi o pansează pe cea rănită. Toate aceste trăsături le regăsim în evanghelie, aplicate lui Isus. Regele Mesia este un rege pentru alţii: regalitatea sa este dăruirea de sine şi slujirea, nu stăpânirea. Îi preferă pe cei sărmani şi slabi, nu pe cei puternici.

Dar fragmentul evanghelic (Mt 25,31-46) ne dezvăluie latura cea mai surprinzătoare a regalităţii lui Isus. Parabola judecăţii este o pagină care se impune atenţiei nu doar pentru forţa mesajului său, dar şi pentru sugestia scenografiei sale. Are trei părţi: introducerea scenei care prezintă venirea glorioasă a Fiului Omului, adunarea popoarelor şi despărţirea lor (Mt 25, 31-33); dialogul regelui distribuit în două fragmente, prima cu cei din dreapta şi apoi cu cei din stânga (Mt 25,34-45); în sfârşit, concluzia, care descrie executarea sentinţelor (Mt 25,46).

Partea cea mai amplă este rezervată dublului dialog, şi insistenţa cade pe faptele de milostenie (privirea sau refuzarea celor care se află în necesitate), care sunt enumerate de patru ori.

Judecătorul este numit „Fiul Omului” şi „rege” şi interlocutorii îl recunosc drept „Domnul”. Prezentarea este, aşadar, solemnă şi glorioasă, dar nimănui nu poate scăpa faptul că regele este Isus din Nazaret, cel care a fost persecutat şi răstignit, refuzat, şi care în viaţa sa a împărtăşit întru totul slăbiciunea condiţiei umane: foamea, goliciunea, solitudinea. Şi este un rege care se identifică cu cei mai umili, cu cei mai mici: şi în funcţia sa de judecător universal, Isus rămâne fidel acelei logici de solidaritate care l-a condus în toată viaţa sa pământească. Şi este un rege care trăieşte sub înfăţişări necunoscute: sub înfăţişările „fraţilor săi mai mici”. Isus este un rege „glorios”, dar gloria sa este triumful iubirii care s-a manifestat pe cruce. Adesea ne gândim că Isus şi-a cucerit regalitatea cu crucea, dar o dată cucerită regalitatea sa este ca aceea a tuturor, formată din glorie, putere şi stăpânire. În schimb, nu: crucea a arătat natura regalităţii lui Isus, constituită din iubire şi din dăruire de sine.

(pr. Bruno Maggioni [20.11.2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5633).

Prezentarea în Templu a Sfintei Fecioare Maria

 

Comemorarea Prezentării în Templu a Sfintei Fecioare este de o însemnătate deosebită, nu numai pentru că aminteşte unul dintre „misterele” vieţii aceleia care a fost aleasă de Dumnezeu să fie Mamă a Fiului său şi Mamă a Bisericii, şi nici numai pentru că „prezentarea” Mariei prefigurează „prezentarea” în faţa Tatălui Veşnic a tuturor creştinilor; această comemorare este un act concret de ecumenism, de întâlnire cu fraţii noştri din Orient. În nota ce însoţeşte textul liturgic din Liturgia Horarum, cartea folosită de preoţi pentru rugăciunea zilnică, se spune: „În ziua de 21 noiembrie, ziua sfinţirii Bisericii «Sfânta Maria cea Nouă», ridicată lângă Templul din Ierusalim, sfinţire ce s-a făcut în 543, sărbătorim împreună cu creştinii din Orient «consfinţirea» prin care chiar din copilărie Maria s-a dăruit pe ea însăşi lui Dumnezeu, la inspiraţia Duhului Sfânt, care i-a umplut sufletul cu harul său, din prima clipă a zămislirii ei neprihănite”.

Faptul aducerii de către părinţi şi a prezentării Mariei în Templul din Ierusalim nu este amintit în nici unul dintre textele sacre canonice, în schimb, este descris cu lux de amănunte în cărţile apocrife, acele cărţi foarte vechi, pe care Biserica nu le consideră ca fiind inspirate de Dumnezeu, şi deci nu sunt cuprinse în Biblie. După aceste scrieri, prezentarea Mariei în templu s-a făcut cu un fast deosebit şi, în timpul şederii ei acolo, s-au petrecut multe fapte minunate. Părinţii Mariei au promis să o consfinţească Domnului pe copila lor, spre a-şi petrece anii copilăriei în încăperile lăcaşului sfânt, participând la serviciile zilnice de preamărire a Celui Preaînalt şi învăţând înţelepciunea Sfintelor Cărţi. Conform acestei promisiuni, la vârsta de trei ani, au condus-o la Templul din Ierusalim, însoţită de un mare număr de fete ce purtau cununi pe cap şi lumânări aprinse în mâini. Preoţii templului, îmbrăcaţi în veşminte sărbătoreşti, au ieşit în întâmpinarea cortegiului şi, ca un semn al binecuvântării divine, au fost auzite melodii cereşti cântate de coruri de îngeri.

Până la intrarea în Templu erau cincisprezece trepte, pe care Maria, deşi atât de mică, le-a urcat singură, strălucind de bucurie şi cu inima adâncită în rugăciune. Cărţile apocrife afirmă că, tot timpul cât a stat la templu, Maria s-a hrănit cu o mâncare nepământească, adusă de îngeri, şi, spre deosebire de celelalte fetiţe, a locuit în „Sfânta Sfintelor”. Se ştie că în acest loc nu intra decât Marele Preot, şi numai o singură dată pe an. De aici putem înţelege că scriitorii apocrifelor, în dorinţa lor de a pune în lumină darurile şi lucrările dumnezeieşti din viaţa şi sufletul Mariei, au pierdut din vedere că înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu străluceşte în viaţa firească obişnuită şi în legile sfinte date de El; acesta este şi motivul pentru care Biserica nu le primeşte în Sfânta Scriptură.

În realitate, prezentarea în Templu a copilei bătrânilor Ioachim şi Ana s-a petrecut într-un cadru simplu, modest, dar luminat de razele Soarelui Mântuirii întregului neam omenesc. Fecioara Maria îşi dăruieşte lui Dumnezeu fiinţa întreagă pentru totdeauna, oferindu-i Tatălui Veşnic un suflet cu totul nevinovat, adevăratul Templu pe care încă de la începutul lumii îl căuta şi îl aştepta. Pentru creştinii evlavioşi, sărbătoarea de la 21 noiembrie este un fericit prilej de a-şi reînnoi hotărârile şi promisiunile pentru o viaţă sufletească mai adâncă.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3465/Prezentarea-la-Templu-a-Sf-Fecioare-Maria-.aspx).

Gândul zilei [copil]

Copilul Samuel (1723) [Samuel profetul]
de Joshua Reynolds

 

„În sufletul meu nu a fost niciodată loc

pentru invidie, nici pentru ură,

ci numai pentru acea bucurie,

pe care o poţi culege de oriunde şi oricând.

Consider că ceea ce

ne face să trăim cu adevărat,

este sentimentul permanentei

noastre copilării în viaţă”

(de Constantin Brâncuși).

Gândul zilei [creștin]

„Cristos ne-a lăsat pe pământ

pentru a fi făclii care luminează,

drojdie în aluat, îngeri între oameni,

adulţi între copii,

oameni spirituali în mijlocul

oamenilor carnali,

pentru a-i cuceri, pentru a fi seminţe

şi a aduce mult rod.

Nu ar mai fi păgâni dacă ne-am comporta

ca adevăraţi creştini”

(Sfântul Ioan Gură de Aur).

Sfânta Elisabeta a Ungariei (1207-1231), soţie şi călugăriţă

 

„Împlinea toate operele de caritate cu cea mai mare bucurie a inimii, fără să-şi schimbe vreodată înfăţişarea” (Din mărturia servitoarei sale, Isentrude).

O căsătorie aranjată

E numită Elisabeta a Ungariei numai pentru că s-a născut în această ţară, în 1207, ca fiică a regelui Andrei al II-lea, în castelul din Saros Patak, aproape de actuala Budapesta, dar viaţa i s-a consumat în Turingia. Avea 4 ani când a fost logodită cu un tânăr de 11 ani, Ludovic, fiul landgrafului de Turingia – aşa se numea un mare conte în acele regiuni –, şi îndată dusă în castelul logodnicului, pentru a fi acolo educată în conformitate cu limba şi obiceiurile noii patrii.

Se pare că această mutare în castelul din Wartburg nu a avut o influenţă negativă asupra psihologiei copilei, chiar şi pentru că au pus în jurul ei patru slujitoare care o înlocuiau pe mama şi surorile ei, şi cu care ea a stabilit o profundă relaţie chiar şi sub aspect spiritual.

Pe de altă parte, în acele timpuri era normal să se aranjeze căsătorii între diferitele curţi, fără să existe o prea mare preocupare pentru consensul dintre cei direct interesaţi. Asemenea căsătorii nu numai că serveau pentru a-şi aranja fiii nobili în conformitate cu rangul lor, dar veneau şi în întâmpinarea binelui supuşilor, deoarece legăturile matrimoniale, înrudindu-i pe cei puternici, adesea evitau în rândul supuşilor neplăcerea războaielor.

Şi totuşi, fericită

Când principele Ludovic a ajuns la o vârstă matură şi Elisabeta avea 14 ani, s-a celebrat căsătoria. A fost o căsătorie fericită. Elisabeta, referindu-se la iubirea faţă de soţul ei, obişnuia să se confeseze slujitoarei sale, Isentrude: „Dacă eu iubesc aşa de mult o făptură muritoare, cu cât mai mult ar trebui să-l iubesc pe Domnul, cel nemuritor şi stăpân al tuturor!” Dar iubirea umană între cei doi soţi era aşa de autentică, încât nu numai că nu punea în umbră iubirea faţă de Dumnezeu, dar o întărea. Şi foarte fidela ei slujitoare, Isentrude, dădea această mărturie: „Se iubeau cu o iubire admirabilă şi se încurajau, cu multă tandreţe, unul pe celălalt, în a-l lăuda şi sluji pe Dumnezeu”. Aceasta explică şi pentru ce soţul i se alătura în operele de binefacere pe care ea le făcea în favoarea săracilor, folosind bunurile amândurora.

Prinţesa se îmbrăca cu o aşa simplitate, încât nu se distingea de servitoarele sale şi împreună se întreceau la treburile casnice. Nu pentru că ar fi avut prea mult timp de dedicat pentru lucrurile obişnuite, pentru că la 15 ani avea deja primul fiu, pe Herman, moştenitorul, şi la 16 ani pe Sofia. Pe de altă parte, confesorul Elisabetei, franciscanul Rüdiger, o conducea pe urmele lui Francisc din Assisi. Figura acestui sfânt, încă viu, s-a imprimat profund în inima ei, nu numai stimulându-i iubirea faţă de săraci, dar făcând-o să se îndrăgostească de “domniţa Sărăcia”.

Văduvă şi săracă la 20 de ani

Dacă în interiorul castelului din Wartburg domnea armonia, nu era la fel şi în afară. Deja părinţii lui Ludovic avuseseră neplăceri din partea arhiepiscopului de Mainz, care nu se mulţumea să-şi exercite jurisdicţia bisericească în Wartburg, dar îşi revendica dreptul de a aduna taxe şi pe teritoriul landgrafului. Din cauza acestor controverse tatăl lui Ludovic a murit excomunicat.Pentru a rezolva din rădăcină această veche problemă, Ludovic a acceptat invitaţia papei Honoriu al III-lea de a lua parte la cruciada condusă de împăratul Frederic al II-lea. Tânărul principe – îl asigurase papa – ar fi primit în schimb un ajutor de patru mii de mărci de argint din partea împăratului şi, din ordinul Sfântului Scaun, ieşirea din jurisdicţia arhiepiscopului de Mainz.Înainte de a pleca în cruciadă, el l-a invitat la castelul din Wartburg pe Conrad de Marburg, celebrul predicator al cruciadei şi trimis pontifical, şi i-a încredinţat grija spirituală a soţiei şi garanţia respectării acordurilor în timpul absenţei sale. Apoi a plecat cu cruciaţii, în timp ce Elisabeta aştepta naşterea Gertrudei, al treilea născut. Ajuns la Otranto, în timp ce se pregătea să plece spre Orient, Ludovic a fost surprins de moartea neprevăzută. Când un trimis a adus vestea la castel, Elisabeta a exclamat: „Mort! Şi cu el, a murit pentru mine tot binele din lume”. 

Pe urmele Sărăcuţului

Începea pentru văduvă o perioadă foarte dureroasă. Părăsind castelul din Wartburg, s-a mutat la Eisenach, apoi la Pottenstein şi apoi la Marburg. 

Elisabeta avea 20 de ani şi un aspect foarte plăcut. Fratele ei, episcopul de Bamberg, pentru a pune capăt suferinţelor, a sfătuit-o să se recăsătorească, dar ea avea cu totul alte planuri. Acum, când pierduse totul, chiar şi pe cei trei fii încă aşa de mici, îi rămânea posibilitatea, de atâtea ori visată, de a renunţa la toate pentru a se dărui lui Dumnezeu după spiritul sfântului Francisc. Dacă până în acel moment se dedicase săracilor, acum putea să trăiască sărăcia în propria piele şi să practice hostiatim mendicare, cerşitul din poartă în poartă al franciscanilor, expresie perfectă a domniţei Sărăcia.

Odată, în Vinerea Sfântă, punându-şi mâinile pe altarul gol, a renunţat la propria voinţă şi la tot ceea ce lumea putea încă să-i ofere. A trebuit să intervină Conrad, tutorele pontifical, pentru a o obliga să-şi revendice drepturile de văduvă. Cu moştenirea ce i-a fost atribuită, ea a construit un spital la Marburg, dedicându-l sfântului Francisc, şi apoi şi-a petrecut tot restul vieţii slujindu-i pe cei bolnavi.

A murit la 24 de ani, la 17 noiembrie 1231, la doar cinci ani după moartea sfântului Francisc. Despre dânsa, îndată după moarte, Conrad de Marburg îi scria papei: “În afară de aceste opere active (în favoarea săracilor), spun înaintea lui Dumnezeu că rar am văzut o femeie mai contemplativă; în locul retras în care mergea să se roage, de multe ori a fost văzută cu chipul strălucind într-un mod impresionant, iar din ochii ei parcă ieşeau două raze de soare”.

Chiar dacă Elisabeta nu a îmbrăcat haina franciscană, a asimilat foarte bine spiritul Sărăcuţului din Assisi şi împăratul Frederic al II-lea, după ce a luat parte la înmormântarea ei, i-a făcut cunoscut fratelui Elia următoarele: „Venerabila Elisabeta, aşa de plăcută lui Dumnezeu, de neam ilustru, a luminat ca o stea a dimineţii în întunericul acestei lumi”.

În ciuda faimei de sfinţenie, procesul de canonizare a întâlnit multe obstacole din partea arhiepiscopului de Mainz, care nu-i ierta faptul că sustrăsese castelul de Wartburg de sub jurisdicţia sa civilă. A fost nevoie de intervenţia sfântului Raymund de Penyafort, care şi-a exprimat părerea sa favorabilă, pentru ca papa Grigore al IX-lea să o proclame sfântă la 1 iunie 1235, la doar patru ani de la moartea sa.

Elisabeta a devenit atunci inspiratoare şi model – înainte de toate, în Germania – pentru toate acele femei care, deşi rămâneau în lume, voiau să se dedice contemplaţiei şi slujirii săracilor şi şi-au luat de la ea numele de elisabetine.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3451/Sf-Elisabeta-a-Ungariei-calug-.aspx).

Maria, breit den Mantel aus [cântec]

 

 

 

Maria, breit den Mantel aus

 

1. Maria, breit den Mantel aus,
mach Schirm und Schild für uns daraus;
laß uns darunter sicher stehn,
bis alle Stürm vorübergehn.
Patronin voller Güte,
uns allezeit behüte.

2. Dein Mantel ist sehr weit und breit,
er deckt die ganze Christenheit,
er deckt die weite, weite Welt,
ist aller Zuflucht und Gezelt.
Patronin voller Güte,
uns allezeit behüte.

3. Maria, hilf der Christenheit,
dein Hilf erzeig uns allezeit;
komm uns zu Hilf in allem Streit,
verjagt die Feinde all von uns weit.
Patronin voller Güte,
uns allezeit behüte.


4. O Mutter der Barmherzigkeit,
den Mantel über uns ausbreit;
uns all darunter wohl bewahr
zu jeder Zeit in aller Gefahr.
Patronin voller Güte,
uns allezeit behüte.

 

Quelle: Gotteslob (1975) Nr. 595

Melodie von Joseph Hermann Mohr (1891)

(Text: „Unser Lieben Frau Schutzmantel“, Innsbruck 1640).

 

 



† Duminica a 33-a de peste an: Curajul iubirii (omilie)



Plata (1630-1635) - de Georges de La Tour, olio su tela

Evanghelia Matei 25,14-30: Tot la fel, un om, fiind gata de plecare într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere. Apoi a plecat. Îndată cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. La fel cel cu doi talanţi, a câştigat alţi doi. Dar cel care primise unul, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său. După mult timp a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. Venind cel care primise cinci talanţi a adus alţi cinci talanţi spunând: «Stăpâne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!» Venind apoi cel cu doi talanţi a spus: «Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!» În sfârşit a venit şi cel care primise un talant şi a zis: «Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!». Dar stăpânul i-a răspuns: «Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la întoarcerea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Pentru că oricui are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel care nu are, se va lua şi ceea ce are. Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor».

 

 

Omilie

 

„Talanţii” (contrar a ceea ce se spune adesea) nu sunt darurile şi capacităţile (inteligenţa sau altceva) pe care Dumnezeu le-a dat fiecăruia. Sunt mai degrabă responsabilităţile pe care suntem chemaţi să ni le asumăm. De fapt parabola relatează că stăpânul a dat „unuia cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere”.

 

Primii doi servitori sunt imaginea hărniciei şi a angajării: investesc ceea ce le-a fost încredinţat şi dau înapoi dublu de cât au primit; de aceea sunt numiţi „buni şi credincioşi”. Al treilea în schimb este leneş, pasiv: nu investeşte, nu-şi asumă riscuri, dar se limitează să „păstreze”, şi deci este definit „rău şi leneş” şi „bun de nimic”. Contrastul este aşadar între hărnicie şi lene.

 

În economia parabolei, însă, este clar că atenţia trebuie să cadă mai ales asupra comportamentului slujitorului rău.

 

Slujitorul leneş are o idee a sa de Dumnezeu, aceea despre un stăpân aspru care seceră unde n-a semănat şi adună acolo unde nu a împrăştiat. Într-o astfel de concepţie despre Dumnezeu există loc numai pentru teamă şi respectarea cu scrupulozitate a ceea ce este prescris: numic mai mult şi nimic mai puţin. Servitorul nu intenţionează să rişte, şi pune la sigur banul, crezându-se drept atunci când poate să dea înapoi stăpânului cât a primit. Se consideră fără datorii: „Mi-a fost teamă, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ: iată, ai ce este al tău!”

 

Dar este o reacţie greşită. Cel care ascultă parabola este invitat de Isus să schimbe perspectiva. Nu perspectiva unei ascultări meschine şi a fricii, dar perspectiva iubirii, care este fără calcule (nu se limitează să recunoască ceea ce a primit), dar şi fără frică.

 

Slujitorul din parabolă a rămas paralizat de teama că trebuie să dea cont. Frica l-a paralizat şi l-a făcut să demisioneze, fiind incapabil să-şi asume vreun risc. Şi astfel a devenit un birocrat fără a întreprinde ceva.

 

Parabola, aşadar, are scopul să ne facă să înţelegem adevărata natură a raportului dintre Dumnezeu şi om. Această relaţie este cu totul contrară fricii şi temerii servile. Ucenicul lui Isus trebuie să se mişte într-un raport de iubire, din care pot să iasă curajul, generozitatea, libertatea, chiar curajul de a accepta riscurile necesare.

 

(pr. Bruno Maggioni [13.11.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5579).

 

 

Importanța preotului



părintele Karol Wojtyla (1920–2005)

Un prieten de-al nostru, Clemente,

a fost internat la spital,

iar papa Ioan Paul al II-lea,

pe atunci parintele Karol Wojtila,

a mers la el să-l viziteze.

S-au așezat pe o băncuță

și pentru două ore nu au scos un cuvânt.

L-am întrebat pe prietenul nostru,

ce a simțit după această vizită?

„Acele două ore de tăcere împreună cu preotul

m-au vindecat fizic și spiritual”

(din mărturia soților Danuta și Stanislaw Rybicki).



Sfântul Cristian (sec. al XI-lea)

Sfântul Cristian a făcut parte dintr-o misiune de călugări camaldulezi, chemaţi de regele Boleslau să participe la activitatea de încreştinare a Poloniei. Misiunea era formată din doi italieni, Benedict şi Ioan, şi doi polonezi, Isac şi Matei; Cristian era un polonez primit între ei şi însărcinat să pregătească mâncarea. Toţi locuiau într-un schit, nu departe de Gniezno, pe malul râului Warta. Într-o noapte, o bandă de tâlhari au atacat schitul şi i-au masacrat pe cei doi călugări italieni şi pe cei doi polonezi; bucătarul Cristian s-a apărat cu un baston, dar a fost răpus şi el. Aflând despre cele întâmplate, episcopul de Poznan a venit acolo şi a dispus ca trupurile celor patru călugări camaldulezi să fie înmormântate în biserică, iar al lui Cristian, în interiorul schitului. S-a considerat că sfinţenia sa a fost mai puţin eroică decât a tovarăşilor săi, deoarece a încercat să se apere. Asasinii au fost prinşi şi condamnaţi la moarte, dar regele Boleslau a comutat sentinţa, hotărând să fie puşi în lanţuri, legaţi de mormintele victimelor şi lăsaţi acolo până ce vor muri. Dar, printr-o minune, victimele au dovedit că i-au iertat: lanţurile s-au rupt de la sine şi au căzut. Tâlharii, recunoscându-şi vina şi cerând în public iertare, au fost primiţi în mănăstire ca servitori.

Schitul de pe Warta a devenit un loc de pelerinaj renumit şi cei cinci fraţi camaldulezi sunt sărbătoriţi ca sfinţi în ziua de 12 noiembrie, în toată Polonia.

Noul Testament afirmă că, în jurul anului 43, în oraşul Antiohia, cei care îmbrăţişau şi urmau învăţătura lui Isus Cristos au început să fie numiţi creştini - în latineşte, christiani – după numele învăţătorului lor. Mai târziu, Christianus a început să fie folosit şi ca nume de persoană, cu acelaşi înţeles. Numele Cristos este de origine greacă şi traduce cuvântul ebraic „Mesia”, cuvânt ce înseamnă „Unsul Domnului”. Sensul aminteşte de faptul că persoanele alese de Dumnezeu să fie regi, preoţi sau profeţi erau consacrate prin ungerea cu untdelemnul sfinţit. Deoarece Fiul lui Dumnezeu devenit Om a realizat în gradul cel mai înalt atribuţiile de Preot, Profet, Rege, numele de Mesia, Cristos, Christus a rămas ca al doilea nume al lui Isus, fiul Mariei din Nazaret. Ca nume de persoană, Cristian are înţelesul de „om dăruit lui Cristos”. Sub influenţa limbii slave, s-au format şi numele: Hristea, Hristan. Adesea sunt folosite şi diminutivele: Cristinel, Cristel, Ristică, Râstea, Ristel. Există şi forma feminină Cristiana. Toate aceste variante urmăresc să amintească strânsa legătură dintre credinciosul creştin şi Cristos Domnul. Sfântul Augustin a exprimat acest adevăr prin cuvintele: Christianus alter Christus – „Creştinul este un alt Cristos”.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3405/Cristian.aspx).