Sfântul Ieronim, preot şi învăţător al Bisericii

Sfântul Ieronim (340-420) 

Secolul al IV-lea după Cristos, care a avut un important moment al său în anul 380 prin edictul împăratului Teodosiu prin care se stabilea că credinţa creştină trebuia să fie adoptată de toate popoarele imperiului, este presărat cu mari figuri de sfinţi: Atanasie, Ilariu, Ambrozie, Augustin, Ioan Gură de Aur, Vasile şi Ieronim, dalmat, născut între anii 340 şi 350, în orăşelul Stridonium. Roman ca formaţie, Ieronim este un spirit enciclopedic. Oper sa literară ne arată în el din când în când filozoful, retorul, gramaticianul, dialecticianul, capabil de a scrie şi de a gândi în latineşte, greceşte, evreieşte, scriitor cu un stil bogat, pur şi consistent în acelaşi timp. Lui i se datorează traducerea în latină a Vechiului şi Noului Testament, care a devenit, cu titlul de Vulgata, Biblia oficială a creştinismului.

Ieronim este o personalitate foarte puternică: oriunde merge trezeşte faimă prin consensuri sau polemici. La Roma biciuieşte vicii şi ipocrizii şi preconizează noi forme de viaţă religioasă, atrăgând spre ele unele doamne influente dintre patricienii locali, care îl vor urma apoi în viaţa de pustnic de la Betleem. Fuga de societate a acestui exilat de bună voie era un gest dictat de o sinceră dorinţă de pace interioară, nu întotdeauna durabilă, deoarece, pentru a nu fi uitat, reapărea din când în când cu câte o cărţulie biciuitoare. Răgetele acestui "leu al pustiului" se făceau auzite în orient ca şi în occident. Violenţele sale verbale nu-l cruţau pe nimeni. A avut cuvinte dure faţă de Ambrozie şi Vasile şi însuşi prietenul său Augustin a trebuit să înghită îmbucături amare. Ne-o dovedeşte corespondenţa dintre cei doi mari învăţători ai Bisericii, care ne-a parvenit aproape integral. Dar ştia să potolească nestăpânirile caracterului său când locul polemistului era luat de conducătorul de suflete.

Ori de câte ori termina o carte, se ducea în vizită la călugăriţele care duceau o viaţă ascetică într-o mănăstire nu departe de a sa. El le asculta, răspunzând întrebărilor lor. Aceste femei inteligente şi pline de viaţă au fost filtrul pentru exploziile sale mai puţin oportune, iar el le răsplătea prin ajutorul şi hrana unei culturi spirituale şi biblice. Acest om extraordinar era conştient de propriile limite şi de propriile vinovăţii (pentru care nu găsea remediu mai bun decât să-şi bată pieptul cu o piatră!), dar şi de propriile merite, aşa încât lunga serie de oameni iluştri, despre care a trasat o scurtă dar preţioasă referinţă biografică (De viris illustribus), se încheie prin capitolul dedicat lui însuşi. A murit la 72 de ani, în anul 420, la Betleem. (Sursa: Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei).

 

 

Sei tu, Signore, il pane (E. Costa, G. Kirbye)

Sei tu, Signore, il pane,

tu cibo sei per noi.
Risorto a vita nuova,
sei vivo in mezzo a noi.

Nell'ultima sua Cena

Gesù si dona ai suoi:
«Prendete pane e vino,
la vita mia per voi».

«Mangiate questo pane:

chi crede in me vivrà.

Chi beve il vino nuovo
con me risorgerà».

È Cristo il pane vero

diviso qui tra noi:
formiamo un solo corpo,
la Chiesa di Gesù.

Se porti la sua Croce,

in lui tu regnerai.
Se muori unito a Cristo,

con lui rinascerai.

Verranno i cieli nuovi,

la terra fiorirà.

Vivremo da fratelli,

e Dio sarà con noi.

Partituri:
http://vergnasco.pianurabiellese.it/canti/spartiti/L110.pdf
- text: http://praytwice.altervista.org/wp-content/uploads/2011/05/pg91.pdf

XXVI TPA (C): Bogatul, orb înaintea săracului (omilie)

Bogatul și Lazăr cel sărac



Evanghelia: Luca 16,19-31 - În acel timp, Isus le-a spus fariseilor: ¹⁹ "Era un om bogat, care se îmbrăca în veşminte luxoase şi benchetuia în fiecare zi. ²⁰ Iar un sărac, cu numele de Lazăr, zăcea înaintea uşii lui, plin de bube. ²¹ El ar fi fost bucuros să se sature cu firimiturile care cădeau de pe masa bogatului, dar nimeni nu i le dădea. Doar câinii veneau şi-i lingeau bubele. ²² A murit săracul şi a fost dus de către îngeri în cer, lângă Abraham. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. ²³ Iar în iad, fiind în chinuri, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut de departe pe Abraham şi pe Lazăr la pieptul său. ²⁴ Atunci a strigat: «Părinte Abraham, fie-ţi milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci sufăr cumplit în văpaia aceasta». ²⁵ Dar Abraham i-a răspuns: «Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune în viaţă, pe când Lazăr cele rele; acum, dimpotrivă, el are parte de mângâiere, iar tu de suferinţă. ²⁶ Pe lângă aceasta, între noi şi voi a fost creată o prăpastie mare, încât cei care ar voi să treacă de aici la voi să nu poată, şi nici de acolo să treacă la noi». ²⁷ Bogatul a zis: «Te rog, părinte, cel puţin să-l trimiţi pe Lazăr acasă la tatăl meu, ²⁸ căci am cinci fraţi, să le atragă atenţia, ca să nu ajungă şi ei în acest loc de chin». ²⁹ Dar Abraham i-a zis: «Îi au pe Moise şi pe profeţi: să asculte de ei». ³⁰ «Nu, părinte Abraham, a zis bogatul, dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor întoarce». ³¹ I-a răspuns Abraham: «Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu vor crede, chiar dacă ar învia cineva din morţi»".

 

Omilie

 

Parabola bogatului petrecăreț și a săracului Lazăr se deschide cu două tablouri puternice în contrast între ele. Bogatul este unul care se bucură și principala sa ocupație pare să fie aceea de a se bucura: înoată în belșug și în plăceri. În schimb săracul Lazăr moare în nevoii: zace slăbit și bolnav, fără să poată să se miște, incapabil chiar să alunge câinii vagabonzi care nu-i dădeau pace. Cred însă că descrierea nu vrea doar să arate contrastul dintre omul sărac și cel bogat, ceea ce surprinde este că săracul și bogatul sunt vecini, dar cel bogat nu-și dă seama de cel sărac.

 

Descriind împărăția morților, Isus se adaptează mentalității și imaginației timpului. Nu aici se află forța parabolei. Sigur. Cred că Isus intenționa, cel puțin în parte, să polemizeze cu o mentalitate foarte răspândită pe atunci: fiecare are viața pe care și-o merită, bogatul bogăția și săracul sărăcia. Bogăția este semnul bunăvoinței divine. Isus contestă o astfel de opinie. Și încă cu o altă opinie. Mulți rabini se gândeau: marile merite ale lui Abraham aveau să fie în folosul tuturor urmașilor săi; Abraham poate să-i salveze pe fiii săi chiar și din Gheenă; toți israeliții cu excepția unei anumite clase de delincvenți în mod grav, aveau să fie într-o zi eliberați din Gheenă. Isus nu este de această părere. Nu ajunge să aparții unui popor ca să fii salvat. Contează modul în care ai trăit.

 

Trebuie notat că bogatul nu a fost condamnat pentru că a fost violent și asupritor, dar simplu pentru că trăiește ca bogat, ignorându-l pe cel sărac. Acest gând este completat de a doua parte a parabolei, unde apar pe scenă frații care continuă să trăiască fără nici o suspiciune în bogăția lor. Tocmai trăirea lor ca bogați îi face orbi în fața săracului (chiar dacă este atât de aproape) și orbi în fața Scripturilor (chiar dacă sunt atât de clare). Bogatul nu-l înjură pe Dumnezeu și nu-l asuprește pe sărac, simplu nu îl vede. Aici este marele pericol al bogăției, și aceasta este poate principala lecție a parabolei. Bogatul ar voi ca frații săi să fie avertizați. Dar la ce le-ar folosi avertizarea? Au deja profeții și pe Moise, nu au nevoie de un altul. Nu sunt vocile cele care lipsesc, nu sunt verificările, ci libertatea de a înțelege, luciditatea pentru a vedea. A trăi ca bogat te face orb. (don Bruno Maggioni [30.09.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Sfântul Vincenţiu de Paul, preot

 

Sfântul Vincenţiu de Paul

Numai simpla enumerare a operelor caritative cărora le-a dat viaţă "Monsieur Vincent" (aşa era numit sfântul Vincenţiu de Paoli sau de Paul, născut la Pouy în Gascogne la 24 aprilie 1581) ar avea nevoie mai mult de o pagină. Hirotonit preot la 19 ani, înainte de a se stabili la Paris, în calitate de capelan al reginei Margareta de Valois, timp de doi ani a fost prizonier al mahomedanilor. A fost eliberat de însuşi "stăpânul" său pe care el l-a convertit. Fiind perceptor în familia de Gondi, a dedicat puţin timp cărţilor şi foarte mult ajutorării materiale şi spirituale a ocnaşilor, adică a oamenilor luaţi din închisori şi condamnaţi să vâslească pe galere. Este extraordinar prestigiul pe care l-a avut fostul porcar (fiind băiat păzea porcii) asupra societăţii timpului său, de la cardinalul Richelieu, la regenta Ana de Austria, la însuşi regele Ludovic al XIII-lea care pe patul de moarte l-a voit alături.

Temutului Richelieu, Monsieur Vincent îndrăznea să-i pună în faţă mizeria poporului: "Monseniore, aveţi milă de noi, daţi-ne pace!". Mai târziu, în timpul zilelor obscure ale frondei, când Parisul a ridicat baricade şi drept represalii Mazarin a încercat să-l pedepsească prin foame, Vincenţiu a organizat la sfântul Lazăr o masă populară pentru a da de mâncare la 2000 de înfometaţi în fiecare zi. Apoi a încălecat pe cal şi a alergat spre St-Germain pentru a-i spune lui Mazarin: "Monseniore, plecaţi, sacrificaţi-vă pentru binele Franţei". Om practic, solid, înzestrat cu simţul umorului, simplu ca un ţăran şi mai ales activ, realist, spunea preoţilor de la sfântul Lazăr: "Să-l iubim pe Dumnezeu, fraţii mei, dar să-l iubim pe contul nostru, prin oboseala mâinilor noastre, prin sudoarea feţei noastre".

Ştiind foarte bine că adesea săracii suferă mai mult din lipsa de ordine în a folosi ajutorul decât din lipsa de persoane caritabile, a obţinut sarcina regenţei ministrului carităţii şi a organizat ajutoarele destinate săracilor la scară naţională. Se spune că prin mâinile sale treceau mai mulţi bani decât prin cele ale ministrului de finanţe. Dar în banca sa de caritate capitalurile nu stagnau. Patru sunt principalele instituţii înfiinţate de el: confraternitatea "Doamnelor Carităţii", "Slujitorii Săracilor", "Congregaţia Preoţilor Misiunii" (sau "Lazariştii", cărora le-a încredinţat dubla misiune de a contribui la formarea viitorilor preoţi şi de a organiza predici adecvate - tocmai "misiunile" - mai ales pentru oamenii de la ţară) şi mai ales "Fiicele Carităţii". A murit la Paris, la 27 septembrie 1660 şi a fost canonizat în anul 1737.

(Sursa: Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei; http://www.ercis.ro/).

 

Gândul zilei

 

Cristos este cea mai uluitoare descoperire,

descoperirea sfinţeniei lui Dumnezeu în firea umană,

el este însăşi taina vieţii dumnezeieşti

pusă în arhetipul alcătuirii fiinţei umane” 

 

(P. EVDOKIMOV, La femme et le salut

du monde,Desclée de Brouwer, Paris 1978,

tr. rom. Femeia şi mântuirea lumii,

Christiana, Bucureşti 2004², 224).

Zdruncinat de furtună

Credinciosul meditează despre ceea ce percepe ca tăcere a lui Dumnezeu

Medicul Rieus în romanul Ciuma (1947) de Albert Camus, când strânge în braţe pruncul lovit de boală, nu reuşeşte să se stăpânească: "Voi refuza până la sfârşit să iubesc această creaţie în care copiii sunt torturaţi". În acea absenţă indiferentă a Creatorului în faţa durerii nevinovate mulţi au văzut o dovadă clară a inexistenţei lui Dumnezeu.

Acesta este unul dintre capitolele cele mai vaste ale însăşi istoriei culturii pentru că durerea, răul, tragedia naturală sunt terenul privilegiat pe care se celebrează apostaziile sau mărturisirile explicite de ateism şi unde credinţa este situată într-un cuptor aprins de încercare. În opera sa Răzvrătirea, scriitorul evreu austriac Joseph Roth (autorul mai cunoscutei Legenda sfântului băutor, transformată în 1988 de Olmi într-un film intens şi delicat) dă glas acestui protest care devine revoltă: "Va trebui să fac mai rău decât să te reneg: va trebui să te înjur! Milioane de fiinţe ca mine aduci pe lume, Dumnezeule, în neruşinarea ta foarte rodnică, şi ele cresc credule şi laşe, destinate să fie zdrobite şi să moară... Harul tău nu-l vreau! Trimite-mă la iad".

Vorbeşte, Doamne... (de Costache Ioanid)

Vorbeşte, Doamne, căci sunt rob
şi robul tău ascultă.
Mai toarnă-mi iar ulei în ciob,
mai dă-mi din grâul tău un bob
şi dragoste mai multă!

Vorbeşte, Doamne, căci în piept
mi-e inima firavă.
Nebun mă face-orice-nţelept.
Dar eu cu mai mult dor te-astept
în vremea de zăbavă...

Vorbeşte, Doamne, căci sunt gol
şi-mi bate-n suflet vântul.
Căci mii de corbi îmi dau ocol,
de când pe-al inimii pristol
Ţi-ai aşezat Cuvântul.

Mai dă-mi din pâinea ta un drob
şi flacără mai multă.
Chiar dacă-s fiu şi nu-s un ciob,
dar eu din dragoste sunt rob
şi robul tău: ascultă...

Costache Ioanid

 

Omul în căutarea sensului vieţii - Efemeritatea vieții (13)

 

Lucrurile care par să despoaie de sens viaţa omului includ nu numai suferinţa, ci şi moartea. Nu încetez să repet că singurele aspecte ale vieţii cu adevărat efemere sunt potenţialităţile; dar, de îndată ce sunt actualizate, ele devin realitate în chiar acel moment; sunt salvate şi livrate trecutului, unde sunt în siguranţă şi ferite de efemeritate. Căci în trecut nimic nu este pierdut definitiv, ci totul este depozitat în mod irevocabil.

Astfel, efemeritatea existenţei noastre cu niciun chip nu o face să fie fără sens. Dimpotrivă, ea întemeiază responsabilitatea noastră, căci totul pivotează în jurul faptului de a deveni conştienţi că posibilităţile sunt în mod esenţial tranzitorii. Omul alege permanent din mulţimea de potenţialităţi prezente; pe care dintre acestea le va condamna la nefiinţă şi pe care le va actualiza? Ce alegere va deveni realitate o dată pentru totdeauna, o nemuritoare „urmă în nisipul timpului”? În fiecare clipă, omul trebuie să decidă, fie în bine, fie în rău, cum va fi monumentul existenţei sale.

De obicei, fireşte că omul ia în considerare numai miriştea efemerităţii şi trece cu vederea grânarele pline ale trecutului în care şi-a salvat o dată pentru totdeauna faptele, bucuriile, dar şi suferinţele. Nimic nu mai poate fi nimicit; nimic nu mai poate fi destrămat. Aş spune că a fi fost este cel mai sigur mod de a fi.

Logoterapia, ţinând cont de efemeritatea fundamentală a existenţei umane, nu este pesimistă, ci activistă[1]. Ca să exprimăm în mod plastic asta, am putea spune că pesimistul se aseamănă cu un om care se uită cu teamă şi tristeţe cum calendarul său de perete, din care rupe în fiecare zi câte o pagină, devine tot mai subţire cu fiecare zi. Pe de altă parte, persoana care atacă problemele vieţii în mod activ este asemenea unui om care dă la o parte următoarea filă a calendarului şi o aşază frumos, cu grijă, dimpreună cu cele rupte mai înainte, după ce a aşternut pe spatele ei câteva note despre ziua respectivă. El poate reflecta plin de mândrie şi satisfacţie la întreaga bogăţie cuprinsă în aceste note, la întreaga sa viaţă, pe care a trăit-o la maximum. Ceva mai conta pentru el dacă observă că îmbătrâneşte, are el vreun motiv să-i invidieze pe tinerii pe care-i vede sau să se gândească plin de nostalgie la tinereţea sa pierdută? Pentru ce să invidieze o persoană tânără? Pentru posibilităţile pe care aceasta le are, pentru viitorul care îi stă înainte? „Nu, mulţumesc” îşi va zice el. „În locul posibilităţilor, eu am realitatea trecutului meu, nu numai realitatea muncii depuse şi a iubirii trăite, ci şi a suferinţelor suportate cu curaj. Aceste suferinţe sunt chiar lucrurile de care mă simt cel mai mândru, deşi nu sunt de invidiat”[2]. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 133-134).

---

[1] Un mod de a fi energic, viguros, o atitudine optimistă şi pro-activă faţă de viaţă (n. trad.).

[2] Evident, aici Frankl vorbeşte despre sine însuşi, acestea sunt punctul său de vedere şi mărturisirea sa de credinţă la 79 de ani; ceea ce nu înseamnă că această atitudine nu ar fi de găsit şi în viaţa altora sau că posibilitatea unei astfel de atitudini nu rămâne deschisă multor altora. Frankl chiar face, prin mărturisirea sa, o invitaţie către cititor de a îmbrăţişa acelaşi punct de vedere (n. trad.).

"Chemarea lui Matei" (de Caravaggio)

XXV TPA (C): Şiretenia ucenicului (omilie)

Luca 16,1-13 - În acel timp, ¹Isus a spus ucenicilor săi această parabolă: "Un om bogat avea un administrator, care a fost denunţat că-i risipeşte averea. ² Stăpânul l-a chemat şi i-a spus: «Ce aud vorbindu-se despre tine? Dă cont de administraţia ta pentru că nu mai poţi fi administratorul meu». ³ Administratorul şi-a zis: «Ce voi face, pentru că stăpânul mă scoate din administraţie? Să sap? N-am putere. Să cerşesc? Mi-e ruşine. ⁴Dar ştiu ce să fac, pentru ca atunci când voi fi înlăturat din administraţie să găsesc oameni care să mă primească în casele lor». ⁵Aşadar, a chemat unul câte unul pe cei care aveau datorii către stăpânul său. Şi l-a întrebat pe cel dintâi: «Cu cât eşti dator stăpânului meu?». ⁶Acesta i-a răspuns: «Cu o sută de măsuri de untdelemn». Administratorul i-a zis: «Poftim actul, şezi imediat şi scrie cincizeci». ⁷Apoi l-a întrebat pe un altul: «Tu cu cât eşti dator?». Acesta i-a răspuns: «Cu o sută de saci de grâu». Administratorul i-a zis: «Poftim actul şi scrie optzeci». ⁸Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că se dovedise înţelept. Într-adevăr, fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi între ei decât fiii luminii. ⁹Şi eu vă zic vouă: faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor necinstite pentru ca atunci când nu le veţi mai avea aceşti prieteni să vă primească în lăcaşurile veşnice". ¹⁰"Cine este vrednic de încredere în cele mai mici lucruri este vrednic şi în cele mari, iar cine este necinstit în cele mai mici lucruri, este necinstit şi în cele mari. ¹¹Şi dacă voi n-aţi fost vrednici de încredere când aţi avut pe mână bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? ¹²Şi dacă n-aţi fost vrednici de încredere când aţi avut pe mână lucrurile altuia, cine vă va încredinţa ce este al vostru? ¹³Nici un sclav nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau la unul va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei".

 

 

OMILIE

 

Pericopa evanghelică din această duminică cuprinde o parabolă a lui Isus (vv. 1-8) şi câteva cuvinte adunate de Luca ca aplicaţie practică. În întregul capitol 16 – cu excepţia unui cuvânt despre lege (vv. 16-17) şi a unui cuvânt despre divorţ (v. 18) – Luca dezvoltă tema folosirii de către creştin a bogăţiei. Punctul central al parabolei administratorului necinstit şi viclean este exprimat în concluzia parabolei (v. 8): „Fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”. Trăsătura esenţială este că administratorul îşi dă seama, se decide şi acţionează. Pe Isus nu-l interesează modul precis în care el şi-a rezolvat problema, ci înţelepciunea cu care a căutat să-şi asigure propriul viitor. Cei care aparţin luminii nu ar trebui, evident pentru scopurile lor şi conform unei logici complet diferite, să aibă aceeaşi promptitudine, aceeaşi decizie şi aceeaşi şiretenie? Isus ar vrea ca ucenicii, în ceea ce priveşte Împărăţia, să aibă aceeaşi isteţime ca şi administratorul. Administratorul a fost isteţ în a avea grijă de sine, ucenicul să fie la fel de isteţ în a cheltui pentru Împărăţie. Desigur administratorul şi ucenicul aparţin la două logici diverse, primul logicii acestei lumi iar al doilea logicii Împărăţiei. Nu au nimic în comun cei doi. Totuşi ucenicul poate să înveţe de la administrator isteţimea. Luca nu se mulţumeşte cu parabola, dar o actualizează aplicând-o la un caz concret: folosirea bogăţiilor. În ce fel trebuie să se arate isteţ ucenicul în faţa bunurilor pământeşti, asemeni administratorului? Răspunsul este conţinut în v. 9: „Iar eu vă spun: Faceţi-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veşnice”. Isteţimea constă în a ne face prieteni care să ne primească în propria casă. După mulţi comentatori prietenii, care sunt în stare să ne primească în lăcaşurile veşnice, sunt „săracii”.

 

Nu fără surpriză, Luca numeşte apoi „necinstită” bogăţia (vv. 9.11). De ce necinstită? Poate pentru că de multe ori este rodul nedreptăţii şi pentru că, poate deseori, devine instrument de nedreptate şi de oprimare. Dar, poate, mai este un alt motiv posibil pentru care bogăţia este numită necinstită: nu numai pentru că de multe ori este nedreaptă la originile sale şi în folosirea sa, dar pentru că este înşelătoare în adâncul său: promite şi nu se ţine de cuvânt, invită omul să-şi pună în ea încrederea şi apoi îl deziluzionează. Acest punct este confirmat de folosirea termenului „mammona”, care înseamnă „ceva în care omul îşi pune încrederea”. (don Bruno Maggioni [23.09.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Rezumatul interviului acordat de Papa Francisc revistei ”La Civiltà Cattolica” (La Croix)



Papa Francisc intervievat
de pr. Antonio Spadaro S.I.

Ziarul La Croix a publicat un articol cu cele mai importante pasajele din interviul luat papei Francisc și publicat în 19 septembrie 2013 de La Civiltà Cattolica şi, în acelaşi timp, de alte 16 reviste ale Societăţii lui Isus din toată lumea.

În colocviul lung de circa 30 de pagini, îngrijit de pr. Antonio Spadaro, papa Francisc a răspuns întrebărilor pentru a relata istoria sa de iezuit precum şi gândirea sa despre misiunea Bisericii.

Un păcătos asupra căruia s-a oprit privirea Domnului: aşa se defineşte papa Francisc în acest interviu. La întrebarea ”Cine este Jorge Mario Bergoglio?”, papa răspunde: ”Nu știu care este definiția cea mai corectă... eu sunt un păcătos. Aceasta este definiția cea mai corectă... Nu este doar un mod de a vorbi, un gen literar. Eu sunt un păcătos. Da, aș putea spune că sunt un pic dificil, știu conduce, dar este de asemenea adevărat că sunt un pic naiv. Da, dar cea mai bună sinteză, care este cea mai intimă și pe care o simt ca fiind cea mai adevărată este aceasta: „un om păcătos asupra căruia s-a oprit privirea Domnului.

 
Venind la Roma, locuiam mereu pe strada Scrofa. De aici, vizitam de multe ori Biserica Sf. Louis al Francezilor, unde mergeam să contemplez tabloul ”Chemarea lui Matei” de Caravaggio. Vedeam acel deget al lui Isus... îndreptat spre Matei. Cam așa sunt eu. Astfel mă simt, ca Matei. Gestul lui Matei mă atinge: acesta apucă banii ca și cum ar spune: "Nu, nu eu! Nu, acești bani îmi aparțin!" Ei bine, aceasta este ceea ce sunt: un om păcătos asupra căruia s-a oprit privirea Domnului.



”Chemarea lui Matei” de Caravaggio

Omul în căutarea sensului vieţii - Sensul suprem (12)

În mod necesar, sensul ultim depăşeşte capacităţile intelectuale finite ale omului. În acest context, în logoterapie vorbim despre un super sens. Ceea ce i se cere omului nu este, aşa cum învaţă unii filozofi existenţialişti, să îndure lipsa de sens a vieţii, ci mai degrabă să îşi suporte incapacitatea de a pricepe în termeni raţionali sensul necondiţionat al vieţii. Logosul este mai profund decât logica.

Un psihiatru care sare peste conceptul de suprasens va fi, mai devreme sau mai târziu, stânjenit de pacienţii săi, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie când fetiţa mea, la vârsta de şase ani, m-a întrebat: „De ce vorbim noi despre bunul Dumnezeu?” La care eu i-am spus: „Cu câteva săptămâni în urmă ai fost bolnavă de pojar şi bunul Dumnezeu te-a vindecat complet”. Totuşi, fetiţa n-a fost mulţumită şi mi-a replicat: „Bine, tăticule, dar nu uita, te rog, că în primul rând mi-a trimis pojarul!”

Când pacientul stă pe terenul solid al credinţei, nu se poate obiecta împotriva utilizării efectului terapeutic al convingerilor sale religioase şi, prin urmare, nici împotriva apelării la resursele sale spirituale. Pentru a putea face acest lucru, psihiatrul trebuie să se pună în locul pacientului. Este exact ceea ce am făcut şi eu odată, de pildă, când un rabin din Europa de Est a venit și mi-a spus povestea sa. Îşi pierduse soţia şi cei şase copii în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde fuseseră gazaţi, iar acum descoperise că cea de-a doua soţie era sterilă. Am făcut o remarcă, cum că procrearea nu este singurul rost în viaţă, căci atunci viaţa însăşi ajunge lipsită de sens, iar unui lucru lipsit de sens nu i s-ar putea da un sens prin simpla lui perpetuare. Totuşi, rabinul îşi evalua situaţia în termenii disperării, în calitatea sa de evreu ortodox, disperarea lui fiind generată de faptul că nu avea un fiu care să poată spune Kaddish[1] pentru el, după moartea sa.

Dar nici eu nu m-am dat bătut şi am făcut o ultimă încercare de a-l ajuta, întrebându-l dacă nu spera să îşi revadă cei şase copii în Cer. La întrebarea mea ai izbucnit în lacrimi, și atunci a ieşit la iveală adevăratul motiv al deznădejdii sale: mi-a explicat că, de vreme ce copiii săi au murit ca martiri nevinovaţi[2], ei au fost găsiţi vrednici de cel mai înalt loc din Cer, pe când el, un om bătrân şi păcătos, nu se pute a aştepta să ajungă în acelaşi loc. Totuşi, n-am renunţat şi i-am replicat: „Rabbi, este chiar de neconceput că tocmai acesta este rostul pentru care ai supravieţuit copiilor tăi - ca să fii purificat prin aceşti ani de suferinţă astfel încât, deşi nu la fel de nevinovat ca şi copiii tăi, totuşi să devii vrednic de a-i întâlni în Ceruri? Nu este scris oare în Psalmi că Dumnezeu păstrează toate lacrimile noastre?[3] Aşa că, probabil, niciuna dintre suferinţele tale nu a fost zadarnică”. Pentru prima dată după atâta vreme, s-a simţit mângâiat în suferinţa sa datorită acestui nou punct de vedere pe care i l-am putut oferi. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 131-133).

---

[1] Kaddish (sfânt, în aramaică) este o rugăciune de glorificare şi sfinţire a Numelui lui Dumnezeu, foarte asemănătoare psalmilor de laudă din Vechiul Testament (Tanach) (n. trad.).

[2] L'kiddush hashem, i.e., pentru preamărirea Numelui lui Dumnezeu (n. aut.).

[3] „Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful tău: nu sunt ele scrise în cartea ta?” (Psalmul 56,8) (n. aut.).

Omul în căutarea sensului vieţii - O logodramă (11)

 

Psihiatrul este abordat astăzi din ce în ce mai mult de pacienţi care îl pun mai degrabă în faţa unor probleme omeneşti decât a unor simptome nevrotice. Unii dintre cei care apelează astăzi la psihiatru ar fi apelat pe vremuri la un preot, la un pastor sau la un rabin. În zilele noastre, ei refuză adeseori să se adreseze unui conducător religios şi, în schimb, îl confruntă pe medic cu întrebări de genul: „Ce sens are viaţa mea?”

Aș dori să citez următorul exemplu: odată, mama unui băiat care murise la vârsta de 11 ani a fost internată în secţia mea după o tentativă de suicid. Dr. Kurt Koucourek i-a adresat invitaţia de a participa la un grup terapeutic şi s-a nimerit că eu am intrat în încăpere chiar în timpul psihodramei pe care o conducea el. Femeia tocmai îşi istorisea viaţa. La moartea fiului ei rămăsese doar cu băiatul cel mai mare, handicapat, care suferea de pe urma unei paralizii infantile. Sărmanul băiat trebuia deplasat cu ajutorul unui scaun cu rotile. Ca atare, mama s-a revoltat împotriva sorţii. Când însă a încercat să se sinucidă împreună cu fiul său, tocmai acest copil handicapat a împiedicat-o; el iubea viaţa! Pentru el viaţa avea sens. De ce însă nu și pentru mama sa? Cum se putea ca viaţa ei să mai aibă totuşi rost? Și cum am fi putut noi să o ajutăm să devină conştientă de sensul vieţii sale?

Omul în căutarea sensului vieţii - Sensul suferinței (10)

Suferința

Nu trebuie să uităm niciodată că putem găsi un sens în viaţă chiar şi atunci când suntem confruntaţi cu o situaţie deznădăjduită, când avem de înfruntat o soartă pe care nu o mai putem schimba. Căci ceea ce contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potenţial uman la cotele sale cele mai înalte, care constă în a transforma o tragedie personală într-un triumf, în a transforma o nenorocire într-o realizare omenească. Când nu mai putem schimba o situaţie - gândiţi-vă doar la o boală incurabilă, cum ar fi de pildă un cancer neoperabil - atunci suntem provocaţi să ne schimbam pe noi înşine.

Permiteţi-mi să vă dau un exemplu cât se poate de limpede: odată, un medic generalist în vârstă a apelat la mine din cauza unei depresii severe. Nu putea trece peste pierderea soţiei sale, care murise cu doi ani înainte şi pe care o iubise mai presus de orice. Dar cum puteam eu să-l ajut? Ce să-i spun? Ei bine, m-am abţinut să-i spun ceva la nimereală şi în schimb l-am confruntat cu întrebarea: „Doctore, ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi murit dumneata primul şi soţia dumitale ţi-ar fi supravieţuit?” „Oh, mi-a răspuns el, ar fi fost îngrozitor! Ce ar mai fi suferit!” Atunci i-am replicat: „Vezi, doctore, soţia dumitale a fost cruţată de o astfel de suferinţă, şi negreşit că tu eşti acela care ai cruţat-o, cu preţul faptului că tu îi supravieţuieşti şi o jeleşti”. Nu mi-a răspuns absolut nimic, dar mi-a strâns mâna şi a părăsit liniştit cabinetul meu. Într-un fel, suferinţa încetează să mai fie suferinţă din clipa în care îşi găseşte un sens, ca de pildă sensul sacrificiului[1].

La mort chez Bernanos (par Ma Li Tcheon)

http://isichi.files.wordpress.com/2013/09/la-mort-chez-bernanos-par-madame-ma-li-tcheon.pdf

Scrisoare către cel care nu crede

Papa Francisc îi răspunde jurnalistului Eugenio Scalfari

în cotidianul "La Repubblica"

Preastimate doctor Scalfari,

Cu vie cordialitate, deşi numai în linii mari, aş vrea să încerc, prin aceste rânduri, să răspund la scrisoarea care, din paginile din Repubblica, aţi voit să mi-o adresaţi la 7 iulie, cu o serie de reflecţii personale ale dumneavoastră, pe care după aceea le-aţi îmbogăţit în paginile aceluiaşi cotidian din 7 august. Înainte de toate, vă mulţumesc pentru atenţia cu care aţi voit să citiţi enciclica Lumen fidei. De fapt, ea, în intenţia iubitului meu predecesor, Benedict al XVI-lea, care a conceput-o şi în largă măsură a redactat-o, şi de la care, cu recunoştinţă, am moştenit-o, este menită nu numai să întărească în credinţa în Isus Cristos pe cei care se recunosc deja în ea, ci să şi trezească un dialog sincer şi riguros cu acela care, ca dumneavoastră, se defineşte "unul care nu crede, de mulţi ani interesat şi fascinat de predica lui Isus din Nazaret".

Aşadar, mi se pare desigur pozitiv, nu numai pentru noi în mod singular, ci şi pentru societatea în care trăim, să ne oprim pentru a dialoga despre o realitate aşa de importantă cum este credinţa, care face referinţă la predica şi la figura lui Isus.

Îndeosebi cred că există două circumstanţe care fac astăzi necesar şi preţios acest dialog. De altfel, el constituie, aşa cum se ştie, unul dintre obiectivele principale ale Conciliului Vatican II, voit de Ioan al XXIII-lea, şi al ministeriului papilor, care, fiecare cu sensibilitatea sa şi cu aportul său, de atunci până astăzi au mers pe brazda trasată de Conciliu.

Omul în căutarea sensului vieţii - Sensul dragostei (9)

 

Dragostea este singurul mod în care putem cuprinde o altă fiinţă umană în nucleul cel mai lăuntric al personalităţii sale. Nimeni nu poate deveni pe deplin conştient de esenţa unei alte fiinţe omeneşti dacă nu o iubeşte. Dragostea ne face în stare să vedem trăsăturile şi caracteristicile esenţiale ale persoanei iubite; ba chiar mai mult, vedem potenţialul din persoana iubită care nu este încă actualizat. Mai mult, prin dragostea sa, cel care iubeşte îi permite persoanei iubite să îşi actualizeze potenţialul. Făcându-l pe cel iubit conştient de ceea ce poate fi şi deveni, el face ca aceste potenţialităţi să devină realitate.

În logoterapie, dragostea nu este interpretată ca un simplu epifenomen[1] al înclinaţiilor şi instinctelor sexuale, în sensul unei aşa-numite sublimări. Dragostea este un fenomen la fel de fundamental ca şi sexul. În mod normal, sexul este un mod de exprimare a iubirii. Sexul este îndreptăţit, ba chiar sanctificat, de îndată ce este un vehicul pentru dragoste şi numai atât timp cât rămâne astfel. Aşadar, dragostea nu este înţeleasă ca un simplu efect secundar al sexului; dimpotrivă, sexul este o modalitate de exprimare a trăirii acelei intimităţi supreme care se numeşte dragoste.

Cea de-a treia cale de a găsi sensul în viaţă este prin suferinţă. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 124-125).

---

[1] Un fenomen care se întâmplă ca rezultat al unui alt fenomen primar (n. aut).

Muzica - Catalonia medieval

Înăltarea Sfintei Cruci

 

Spre sfârșitul anilor ’80, o doamnă din Cuneo, Italia, Maria Vittoria Montagnana, a declanșat o mare polemică de la un gest al ei, și anume: nu mai era de acord ca în clasa unde își exercita ea meseria de profesoară, să mai fie prezentă pe perete Crucea… „Jos cu crucea!”, pretindea ea. La momentul respectiv, reacțiile au fost destul de rapide și destul de eficiente, cel puțin la nivel de opinie publică. Una dintre reacțiile care avut un impact deosebit cat privește mass/media, a fost cea a Nataliei Ginzburg, scriitoare evreică. Aceasta a scris un articol în ziarul L’Unità în care apără cu fermitate necesitatea prezenței Crucii în spațiile publice, inclusiv în școli pentru că, afirmă ea, crucea ne reprezintă pe toți… crucea face parte din istoria întregii lumi, cu atât mai mult din istoria Italiei, popor creștin.

Pe moment, polemica a încetat, însă a revenit în forță în 2006 când Sonia Latsi, o finlandeză de origine italiană a strigat și ea „Jos Crucea!” din școli, pentru că, zicea ea, o sperie și o traumatizează pe fiica ei. Ba mai mult, inițiativa ei a dat ocazia ca și alții din alte țări, inclusiv din Italia, să-și amintească faptul că crucea deranjeaz și, deci, trebuie dată jos. Știm cu toții că s-a ajuns la curtea europeană unde magistrații, în primă fază au decretat și ei „Jos Crucea”, însă, după ce mai multe țări, în frunte cu Italia, s-au unit și prin acțiunea avocatului Josef Weiler, și acesta evreu, CEDO a revenit asupra deciziei din 2009 și anul acesta a stabilit că Crucea este totuși inofensivă și din punct de vedere psihologic, fiind un simbol al suferinței.

Omul în căutarea sensului vieţii - Esența existenței (8)

Accentul pus pe responsabilitate este reflectat de imperativul categoric al logoterapiei care sună astfel: „Trăieşte ca şi cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acţionat la fel de greşit pe cât eşti acum pe cale să o faci!” Mi se pare că nimic nu ar stimula mai mult sentimentul de responsabilitate ca această maximă care îi cere omului să-şi imagineze mai întâi că prezentul este deja trecut şi mai apoi că trecutul poate fi încă schimbat şi îndreptat. Un astfel de precept îl confruntă pe om cu finitudinea şi finalitatea a ceea ce face atât cu viaţa sa, cât şi cu sine însuşi.

Logoterapia încearcă să-l facă pe pacient să fie pe deplin conştient de responsabilitatea sa. De aceea îi lasă pacientului alegerea pentru ce anume, faţă de ce sau faţă de cine anume înţelege el să fie responsabil. Acesta este motivul pentru care, dintre toţi psihoterapeuţii, logoterapeutul este cel mai puţin ispitit să impună judecăţi de valoare pacienţilor săi, căci el niciodată nu va îngădui pacientului să-i transfere medicului responsabilitatea de a judeca.

Omul în căutarea sensului vieţii - Sensul vieții (7)

 

Mă îndoiesc că un medic poate răspunde în termeni generali la această întrebare, căci sensul vieţii diferă de la un om la altul, de la o zi la arta şi de la o oră la alta. De aceea, ceea ce contează nu este sensul vieţii în general, ci mai degrabă sensul specific al vieţii omului la un anumit moment dat. A formula întrebarea despre sensul vieţii în termeni generali s-ar asemăna cu următoarea întrebare pusă unui campion de şah: „Maestre, spuneţi-mi care este cea mai bună mutare de şah?” Ruptă de situaţia de joc concretă şi de personalitatea adversarului, o astfel de mutare—cea mai bună, sau măcar bună în sine însăşi, nu există. Acelaşi lucru este valabil si în cazul existentei umane. Nu trebuie căutat sensul abstract al vieţii. Fiecare dintre noi are vocaţia sa proprie, misiunea sa proprie în viaţă de a duce la îndeplinire o anumită sarcină care se cere împlinită. De aceea, niciunul dintre noi nu poate fi înlocuit şi viaţa lui este irepetabilă. Aşadar, sarcina fiecăruia dintre noi este pe atât de unică, pe cât de unică este oportunitatea lui de a o împlini.

Deoarece fiecare situaţie de viaţă reprezintă o provocare şi o problemă pe care omul trebuie să o rezolve, putem răsturna modul în care formulăm problema sensului vieţii. În definitiv, omul nu trebuie să întrebe care este sensul vieţii sale, ci mai degrabă să recunoască faptul că el este cel întrebat. Într-un cuvânt, fiecare om este chestionat de viaţă şi el poate răspunde vieţii doar răspunzând pentru propria sa viaţă; vieţii îi poate răspunde doar fiind responsabil. Astfel, logoterapia vede în responsabilitate însăşi esenţa existenţei umane. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 121).

Omul în căutarea sensului vieţii - Vidul existențial (6)

Vidul existenţial este un fenomen larg răspândit în secolul al XX-lea. Faptul este de înţeles; el se datorează unei duble pierderi pe care omul a suferit-o pe drumul pe care l-a parcurs pentru a deveni o fiinţă umană. La începuturile istoriei, omul a pierdut câteva dintre instinctele sale animale de bază, în care este înscris comportamentul animal şi de care este validat. O stare de siguranţă ca aceea a Paradisului îi este refuzată omului pentru totdeauna, căci omul trebuie să facă alegeri. Pe lângă asta, omul a mai suferit încă o pierdere în procesul relativ recent al dezvoltării sale, din cauza faptului că tradiţiile care îi susţineau comportamentul slăbesc rapid în prezent. Niciun instinct nu-i mai spune ce trebuie să facă şi nici o tradiţie nu-i mai zice cum ar trebui să procedeze; uneori, el nici măcar nu știe ce vrea să facă. În schimb, omul fie că doreşte să facă ceea ce fac ceilalţi (conformism), fie că face ceea ce alţii vor ca el să facă (totalitarism).

Un sondaj de opinie recent a dezvăluit faptul că circa 25% dintre studenţii mei europeni sufereau mai mult sau mai puţin din pricina „vidului existenţial”. Iar printre studenţii mei americani, proporţia era de 60%.

Omul în căutarea sensului vieţii - Dinamica existențială (5)

 

Fără îndoială că demersul de căutare a sensului de către om poate să producă mai degrabă un dezechilibru, decât o stare de echilibru interior. Totuşi, tocmai această tensiune este condiţia indispensabilă pentru sănătatea mintală. Aş îndrăzni să spun că nimic altceva nu poate să ajute atât de eficient omul să supravieţuiască chiar şi în cele mai grele condiţii precum cunoaşterea faptului că viaţa lui are un rost. Multă înţelepciune se află în cuvintele lui Nietzsche: „Cel ce are un de ce pentru care să trăiască, poate îndura aproape orice”. Văd în aceste cuvinte un motto valabil pentru orice fel de psihoterapie. În lagărele de concentrare naziste, oricine ar fi putut mărturisi că cei mai apţi să supravieţuiască erau tocmai oamenii care ştiau că au de dus la bun sfârşit un anumit lucru. De atunci încoace[1], atât cei care au scris despre lagărele de concentrare, cât şi studiile psihiatrice realizate cu privire la prizonierii de război din lagărele din Japonia, Coreea de Nord şi Vietnam au ajuns la aceeaşi concluzie.

În ceea ce mă priveşte, când am fost deportat în lagărul de la Auschwitz, mi-a fost confiscat un manuscris pe care tocmai urma să îl public[2]. Desigur, dorința mea de a rescrie manuscrisul m-a ajutat să supravieţuiesc rigorilor lagărului. De pildă, atunci când eram bolnav de febră tifoidă într-un lagăr din Bavaria, am aşternut în scris, pe diverse bucăţele de hârtie, multe notiţe care urmau să mă ajute la rescrierea manuscrisului dacă era să apuc ziua eliberării. Sunt convins că această refacere a manuscrisului, pe care am realizat-o în barăcile întunecoase din lagărul de concentrare din Bavaria, m-a ajutat să trec cu bine peste pericolul unui colaps cardiovascular.