Fără
îndoială că demersul de căutare a sensului de către om poate să producă mai
degrabă un dezechilibru, decât o stare de echilibru interior. Totuşi, tocmai
această tensiune este condiţia indispensabilă pentru sănătatea mintală. Aş
îndrăzni să spun că nimic altceva nu poate să ajute atât de eficient omul să
supravieţuiască chiar şi în cele mai grele condiţii precum cunoaşterea faptului
că viaţa lui are un rost. Multă înţelepciune se află în cuvintele lui
Nietzsche: „Cel ce are un de ce pentru care să trăiască, poate îndura aproape
orice”. Văd în aceste cuvinte un motto
valabil pentru orice fel de psihoterapie. În lagărele de concentrare naziste,
oricine ar fi putut mărturisi că cei mai apţi să supravieţuiască erau tocmai
oamenii care ştiau că au de dus la bun sfârşit un anumit lucru. De atunci
încoace[1],
atât cei care au scris despre lagărele de concentrare, cât şi studiile psihiatrice
realizate cu privire la prizonierii de război din lagărele din Japonia, Coreea de
Nord şi Vietnam au ajuns la aceeaşi concluzie.
În
ceea ce mă priveşte, când am fost deportat în lagărul de la Auschwitz, mi-a fost
confiscat un manuscris pe care tocmai urma să îl public[2].
Desigur, dorința mea de a rescrie manuscrisul m-a ajutat să supravieţuiesc
rigorilor lagărului. De pildă, atunci când eram bolnav de febră tifoidă într-un
lagăr din Bavaria, am aşternut în scris, pe diverse bucăţele de hârtie, multe
notiţe care urmau să mă ajute la rescrierea manuscrisului dacă era să apuc ziua
eliberării. Sunt convins că această refacere a manuscrisului, pe care am
realizat-o în barăcile întunecoase din lagărul de concentrare din Bavaria, m-a ajutat să trec cu bine peste
pericolul unui colaps cardiovascular.
Se
poate vedea, aşadar, că sănătatea mintală se întemeiază pe un oarecare grad de
tensiune, pe tensiunea dintre ceea ce ai făcut deja şi ceea ce ar trebui să mai
realizezi, adică pe diferenţa dintre ceea ce eşti şi ceea ce ar trebui să
devii. O astfel de tensiune este intrinsecă omului şi, de aceea, indispensabilă
sănătăţii lui mintale. De aceea n-ar trebui să ezităm să-i aruncăm omului
provocarea de a duce la îndeplinire un anumit sens potenţial. Numai în acest
fel îi scoatem voinţa de sens din starea ei latentă. Consider că este o
concepţie greşită și periculoasă despre igiena mintală presupunerea că omul are
nevoie în primul rând de echilibru sau, aşa cum este numit el în biologie - de „homeostază”,
adică de o stare lipsită de orice tensiune. De fapt, omul nu are nevoie de o
astfel de stare lipsită de tensiune, ci mai degrabă de strădania şi lupta
pentru atingerea unui scop valoros, a unei sarcini liber asumate. Lucrul de
care are el nevoie este nu să scape cu orice preţ de tensiune, ci omul are nevoie
de chemarea pe care i-o adresează un anumit sens potenţial care se vrea realizat.
Nu de homeostază are el nevoie, ci de ceea ce eu numesc „noodinamica”, adică de
o dinamică existenţială într-un câmp de tensiune polar, unde unul dintre poli este
reprezentat de sensul care trebuie împlinit, iar cel de-al doilea pol, de către
omul însuşi, care trebuie să-l împlinească. Şi nu trebuie să se creadă că acest
lucru este adevărat doar în condiţii normale de viaţă; la nevrotici este cu
atât mai valabil. Dacă arhitectul vrea să întărească un arc slăbit, el va creşte
sarcina care apasă asupra arcului, căci în felul acesta părţile lui se unesc şi
mai bine. Deci, dacă terapeutul vrea să protejeze sănătatea mintală a
pacientului, el nu trebuie să se teamă să creeze un nivel rezonabil de
tensiune, prin reorientarea pacientului către sensul vieţii sale.
Acum,
că am arătat impactul benefic pe care îl are orientarea către sens, vreau să
îmi îndrept atenţia asupra influentei nefaste pe care o exercită acel sentiment
de care atât de mulţi pacienţi se plâng astăzi, respectiv sentimentul unei
depline, extreme lipse de sens a vieţii lor. Aceştia sunt bântuiţi de trăirea
golului lor interior, a vidului lăuntric. Ei se află prinşi în acea stare pe
care eu o numesc de „vid existenţial”. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, 116-118).
[1]
Rândurile
de faţă au fost scrise de Frankl în 1962, deci la circa 17 ani după terminarea
celui de al Doilea Război Mondial (n.
trad.).
[2] Este vorba despre
prima versiune a primei mele cărţi, a cărei traducere în engleză a fost
publicată de Alfred A. Knopf, New York, în 1955, sub titlul The doctor and the Soul: An Introduction to
Logo-therapy (n. aut.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu