marți, 17 septembrie 2013

Scrisoare către cel care nu crede



Papa Francisc îi răspunde jurnalistului Eugenio Scalfari
în cotidianul "La Repubblica"

Preastimate doctor Scalfari,

Cu vie cordialitate, deşi numai în linii mari, aş vrea să încerc, prin aceste rânduri, să răspund la scrisoarea care, din paginile din Repubblica, aţi voit să mi-o adresaţi la 7 iulie, cu o serie de reflecţii personale ale dumneavoastră, pe care după aceea le-aţi îmbogăţit în paginile aceluiaşi cotidian din 7 august. Înainte de toate, vă mulţumesc pentru atenţia cu care aţi voit să citiţi enciclica Lumen fidei. De fapt, ea, în intenţia iubitului meu predecesor, Benedict al XVI-lea, care a conceput-o şi în largă măsură a redactat-o, şi de la care, cu recunoştinţă, am moştenit-o, este menită nu numai să întărească în credinţa în Isus Cristos pe cei care se recunosc deja în ea, ci să şi trezească un dialog sincer şi riguros cu acela care, ca dumneavoastră, se defineşte "unul care nu crede, de mulţi ani interesat şi fascinat de predica lui Isus din Nazaret".

Aşadar, mi se pare desigur pozitiv, nu numai pentru noi în mod singular, ci şi pentru societatea în care trăim, să ne oprim pentru a dialoga despre o realitate aşa de importantă cum este credinţa, care face referinţă la predica şi la figura lui Isus.

Îndeosebi cred că există două circumstanţe care fac astăzi necesar şi preţios acest dialog. De altfel, el constituie, aşa cum se ştie, unul dintre obiectivele principale ale Conciliului Vatican II, voit de Ioan al XXIII-lea, şi al ministeriului papilor, care, fiecare cu sensibilitatea sa şi cu aportul său, de atunci până astăzi au mers pe brazda trasată de Conciliu.


Prima circumstanţă - aşa cum se aminteşte în paginile de la începutul enciclicei - derivă din faptul că, de-a lungul secolelor modernităţii, s-a asistat la un paradox: credinţa creştină, a cărei noutate şi incidenţă asupra vieţii omului încă de la început au fost exprimate tocmai prin simbolul luminii, a fost adesea ştampilată ca întunericul superstiţiei care se opune luminii raţiunii. Astfel, între Biserică şi cultura de inspiraţie creştină, pe de o parte, şi cultura modernă de factură iluministă, pe de altă parte, s-a ajuns la incomunicabilitate. A venit de acum timpul, şi Conciliul Vatican II a inaugurat această perioadă, unui dialog deschis şi fără preconcepţii, care să redeschidă porţile pentru o întâlnire serioasă şi rodnică.

A doua circumstanţă, pentru cel care încearcă să fie fidel darului de a-l urma pe Isus în lumina credinţei, derivă din faptul că acest dialog nu este un accesoriu secundar al existenţei celui care crede: este în schimb o exprimare intimă şi indispensabilă. Să-mi permiteţi să vă citez în această privinţă o afirmaţie, după părerea mea foarte importantă, din enciclică: pentru că adevărul mărturisit de credinţă este cel al iubirii - se subliniază acolo - "rezultă clar că credinţa nu este intransigentă, ci creşte în convieţuirea care îl respectă pe celălalt. Cel care crede nu este arogant; dimpotrivă, adevărul îl face umil, ştiind că, mai mult decât să-l posedăm noi, el e cel care ne îmbrăţişează şi ne posedă. Departe de a ne face rigizi, siguranţa credinţei ne pune în mişcare şi face posibilă mărturia şi dialogul cu toţi" (nr. 34). Acesta este spiritul care însufleţeşte cuvintele pe care le scriu.

Pentru mine, credinţa s-a născut din întâlnirea cu Isus. O întâlnire personală, care a atins inima mea şi a dat o direcţie şi un sens nou existenţei mele. Dar în acelaşi timp o întâlnire care a fost făcută posibilă de comunitatea de credinţă în care am trăit şi graţie căreia am găsit accesul la înţelegerea Sfintei Scripturi, la viaţa nouă, care, ca apa ţâşnitoare, provine din Isus prin sacramente, la fraternitatea cu toţi şi la slujirea săracilor, imagine adevărată a Domnului.

Fără Biserică - să mă credeţi - n-aş fi putut să-l întâlnesc pe Isus, chiar dacă sunt conştient că acel dar imens care este credinţa este păstrat în vasele fragile de lut ale omenităţii noastre. Ori, tocmai pornind de aici, de la această experienţă personală de credinţă trăită în Biserică, mă simt în largul meu să ascult întrebările dumneavoastră şi să caut, împreună cu dumneavoastră, străzile de-a lungul cărora putem, probabil, să începem să parcurgem o bucată de drum împreună.

Să mă iertaţi dacă nu urmez pas cu pas argumentările propuse de dumneavoastră în editorialul din 7 iulie. Mi se pare mai rodnic - sau dacă nu cumva mi se potriveşte mai mult - să merg într-un anumit fel la miezul consideraţiilor dumneavoastră. Nu intru nici în modalitatea expozitivă urmată de enciclică, în care dumneavoastră menţionaţi lipsa unei secţiuni dedicate în mod specific experienţei istorice a lui Isus din Nazaret.

Notez doar, pentru a începe, că o analiză de acest gen nu este secundară. De fapt, este vorba, urmând de altfel logica ce orientează desfăşurarea enciclicei, de a ne opri atenţia asupra semnificaţiei a ceea ce Isus a spus şi a făcut şi astfel, în definitiv, asupra a ceea ce Isus a fost şi este pentru noi. Scrisorile lui Paul şi Evanghelia lui Ioan, la care se face referinţă deosebită în enciclică, sunt construite, de fapt, pe fundamentul solid al ministeriului mesianic al lui Isus din Nazaret ajuns la apogeul său rezolutiv în Paştele de moarte şi înviere.

Aşadar, trebuie să ne confruntăm cu Isus, aş spune, în aspectul concret şi grosolan al vieţii sale, aşa cum ne este relatată mai ales de Evanghelia cea mai veche, aceea a lui Marcu. Se constată aşadar că "scandalul" pe care cuvântul şi practica lui Isus îl provoacă în jurul său derivă din "autoritatea" sa extraordinară: un cuvânt atestat chiar de Evanghelia lui Marcu, dar care nu este uşor de redat bine în italiană. Cuvântul grec este exousìa, care literal trimite la ceea ce "provine din fiinţa" care suntem. Nu este vorba despre ceva exterior sau forţat, aşadar, ci despre ceva care emană dinăuntru şi care se impune de la sine. De fapt, Isus uimeşte, răvăşeşte, înnoieşte, pornind - el însuşi spune asta - de la raportul său cu Dumnezeu, numit în mod familiar Abba, care îi încredinţează această "autoritate", pentru ca el s-o folosească în favoarea oamenilor.

Astfel, Isus predică "asemenea unuia care are autoritate", vindecă, el cheamă discipoli ca să-l urmeze, iartă... toate aceste lucruri care, în Vechiul Testament, sunt ale lui Dumnezeu şi numai ale lui Dumnezeu. Întrebarea care revine de mai multe ori în Evanghelia lui Marcu, "Cine este acesta...?", şi care se referă la identitatea lui Isus, se naşte din constatarea unei autorităţi diferite de aceea a lumii, o autoritate care nu are ca scop să exercite o putere asupra altora, ci ca să-i slujească, să le dea libertate şi plinătate de viaţă. Şi asta până acolo încât să-şi pună în joc propria sa viaţă, până la experimentarea neînţelegerii, trădării, refuzului, până la a fi condamnat la moarte, până la a se prăbuşi în starea de părăsire pe cruce.

Dar Isus îi rămâne fidel lui Dumnezeu, până la sfârşit.

Şi tocmai atunci - aşa cum exclamă centurionul roman la picioarele crucii, în Evanghelia lui Marcu - Isus se arată, în mod paradoxal, ca Fiul lui Dumnezeu! Fiul unui Dumnezeu care este iubire şi care vrea, cu toată fiinţa sa, ca omul, fiecare om, să se descopere şi să trăiască şi el ca adevărat fiu al său. Acest lucru, pentru credinţa creştină, este certificat de faptul că Isus a înviat: nu pentru a repurta triumful asupra celui care l-a refuzat, ci pentru a atesta că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât moartea, iertarea lui Dumnezeu este mai puternică decât orice păcat şi că merită să se dedice propria viaţă, până la capăt, pentru a mărturisi acest dar.

Credinţa creştină crede asta: că Isus este Fiul lui Dumnezeu venit să-şi dea viaţa pentru a le deschide tuturor calea iubirii. De aceea, aveţi dreptate, stimate doctor Scalfari, când vedeţi în întruparea Fiului lui Dumnezeu punctul fundamental al credinţei creştine. Deja Tertulian scria caro cardo salutis, "carnea (lui Cristos) este punctul fundamental al mântuirii". Pentru că întruparea, adică faptul că Fiul lui Dumnezeu a venit în carnea noastră şi a împărtăşit bucuriile şi durerile, victoriile şi înfrângerile din existenţa noastră, până la strigătul de pe cruce, trăind toate în iubirea şi în fidelitatea faţă de Abba, dă mărturie despre iubirea incredibilă pe care Dumnezeu o are faţă de orice om, despre valoarea inestimabilă pe care i-o recunoaşte.

Pentru aceasta, fiecare dintre noi este chemat să-şi însuşească privirea şi alegerea de iubire a lui Isus, să intre în modul său de a fi, de a gândi şi de a acţiona. Aceasta este credinţa, cu toate expresiile care sunt descrise în mod punctual în enciclică.

Tot în editorialul din 7 iulie, dumneavoastră mă întrebaţi cum să se înţeleagă originalitatea credinţei creştine, de vreme ce ea se bazează întocmai pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, faţă de alte credinţe, care, în schimb, gravitează în jurul transcendenţei absolute a lui Dumnezeu.

Aş spune că originalitatea constă tocmai în faptul că credinţa ne face să participăm, în Isus, la raportul pe care el îl are cu Dumnezeu care este Abba şi, în această lumină, la raportul pe care el îl are cu toţi ceilalţi oameni, inclusiv cu duşmanii, în semnul iubirii. Cu alte cuvinte, filiaţia lui Isus, aşa cum ne-o prezintă credinţa creştină, nu este revelată pentru a marca o separaţie insurmontabilă între Isus şi toţi ceilalţi: ci pentru a ne spune că, în el, cu toţii suntem chemaţi să fim fii ai unicului Tată şi fraţi între noi.

Singularitatea lui Isus este pentru comunicare, nu pentru excludere. Desigur, din asta rezultă - şi nu e lucru mic - şi acea distincţie între sfera religioasă şi sfera politică, ce este stabilită în acel "a da lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu şi Cezarului ceea ce este a Cezarului", afirmată cu claritate de Isus şi despre care, cu trudă, s-a construit istoria Occidentului. De fapt, Biserica este chemată să semene plămada şi sarea evangheliei, adică iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu care ajung la toţi oamenii, indicând ţinta ultrapământească şi definitivă a destinului nostru, iar societăţii civile şi politice îi revine misiunea dificilă de a articula şi a întrupa în dreptate şi în solidaritate, în drept şi în pace, o viaţă tot mai umană.

Pentru cel care trăieşte credinţa creştină, asta nu înseamnă fugă de lume sau căutare de cine ştie ce hegemonie, ci slujire a omului, a omului întreg şi a tuturor oamenilor, începând de la periferiile istoriei şi ţinând treaz simţul speranţei care determină la facerea binelui în pofida a toate şi privind mereu dincolo.

Dumneavoastră mă mai întrebaţi, la încheierea primul articol, ce este de spus fraţilor evrei cu privire la promisiunea făcută lor de Dumnezeu: Ea a eşuat total? Aceasta - credeţi-mă - este o întrebare care ne interpelează radical, drept creştini, deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales începând de la Conciliul Vatican II, am redescoperit că poporul evreu este încă, pentru noi, rădăcina sfântă din care a încolţit Isus. Şi eu, în prietenia pe care am cultivat de-a lungul acestor ani cu fraţii evrei, în Argentina, de multe ori l-am interogat pe Dumnezeu, în mod deosebit atunci când mintea se ducea la amintirea experienţei teribile a lui Shoah. Ceea ce vă pot spune, cu apostolul Paul, este că niciodată n-a dispărut fidelitatea lui Dumnezeu faţă de alianţa încheiată cu Israel şi că, prin încercările teribile din aceste secole, evreii şi-au păstrat credinţa lor în Dumnezeu. Şi cu privire la asta, faţă de ei, nu vom fi niciodată recunoscători suficient, ca Biserică, dar şi ca omenire. Apoi, ei, tocmai perseverând în credinţa în Dumnezeul alianţei, amintesc tuturor, şi nouă creştinilor, faptul că suntem mereu în aşteptarea Domnului, ca nişte pelerini, aşadar mereu trebuie să fim deschişi faţă de el şi niciodată nu trebuie să ne închidem în ceea ce am dobândit deja.

Ajung astfel la cele trei întrebări pe care mi le adresaţi în articolul din 7 august. Mi se pare că, în primele două, ceea ce vă interesează este să înţelegeţi atitudinea Bisericii faţă de cel care nu împărtăşeşte credinţa în Isus. Înainte de toate, mă întrebaţi dacă Dumnezeul creştinilor îl iartă pe cel care nu crede şi nu caută credinţa. Având în vedere că - şi este lucrul fundamental - milostivirea lui Dumnezeu nu are limite dacă i se adresează lui cu inimă sinceră şi căită, problema pentru cel care nu crede în Dumnezeu constă în a asculta faţă de propria conştiinţă. A asculta de conştiinţă şi a se supune ei înseamnă, de fapt, a se decide în faţa a ceea ce este perceput ca bine sau ca rău. Şi pe această decizie se joacă bunătatea sau răutate acţiunii noastre.

În al doilea rând, mă întrebaţi dacă gândirea conform căreia nu există niciun absolut, deci nici măcar un adevăr absolut, ci numai o serie de adevăruri relative şi subiective, este o eroare sau un păcat. Pentru a începe, eu n-aş vorbi, nici măcar pentru cel care crede, despre adevăr "absolut", în sensul că absolut este ceea ce este dezlegat, ceea ce este lipsit de orice relaţie. Ori, adevărul, conform credinţei creştine, este iubirea lui Dumnezeu faţă de noi în Isus Cristos. Aşadar, adevărul este o relaţie! Aşa încât e adevărat că şi fiecare dintre noi percepe adevărul şi îl exprimă pornind de la sine: de la istoria şi cultura sa, de la situaţia în care trăieşte etc. Asta nu înseamnă că adevărul este variabil şi subiectiv, nicidecum. Ci înseamnă că el ni se dă nouă mereu şi numai ca un drum şi o viaţă. Oare nu a spus Isus însuşi: "Eu sunt calea, adevărul, viaţa"? Cu alte cuvinte, adevărul fiind în definitiv una cu iubirea, cere umilinţa şi deschiderea pentru a fi căutat, primit şi exprimat.

Aşadar, trebuie să ne înţelegem bine cu privire la termeni şi, probabil, pentru a ieşi din scurtăturile unei contrapoziţii... absolute, să repunem în profunzime problema. Cred că astăzi acest lucru este absolut necesar pentru a stabili acel dialog senin şi constructiv pe care-l doream la începutul acestei intervenţii ale mele. În ultima întrebare mă întrebaţi dacă, odată cu dispariţia omului de pe pământ, va dispărea şi gândul capabil să-l gândească pe Dumnezeu. Desigur, măreţia omului constă în a-l putea gândi pe Dumnezeu. Adică în a putea trăi un raport conştient şi responsabil cu el. Însă raportul este între două realităţi. Dumnezeu - aceasta este gândirea mea şi aceasta este experienţa mea, însă câţi, ieri şi astăzi, le împărtăşesc! - nu este o idee, fie ea şi foarte înaltă, rod al gândirii omului. Dumnezeu este realitate cu "R" majusculă. Isus ne revelează asta - şi trăieşte raportul cu el - ca un Tată de bunătate şi milostivire infinită. Aşadar, Dumnezeu nu depinde de gândirea noastră. De altfel, şi atunci când s-ar termina viaţa omului pe pământ - şi pentru credinţa creştină, în orice caz, această lume aşa cum o cunoaştem este destinată să dispară -, omul nu va sfârşi să existe şi, într-un mod pe care nu-l ştim, şi universul creat cu el. Scriptura vorbeşte despre "ceruri noi şi pământ nou" şi afirmă că, la sfârşit, în locul unde şi când, care este dincolo de noi, dar spre care, în credinţă, tindem cu dorinţă şi aşteptare, Dumnezeu va fi "totul în toţi".

Stimate doctor Scalfari, închei astfel aceste reflecţii ale mele, trezite de ceea ce aţi voit să-mi comunicaţi şi să mă întrebaţi. Să le primiţi ca răspunsul tentativ şi provizoriu, dar sincer şi încrezător, la invitaţia pe care v-am sugerat-o să facem o bucată de drum împreună. Biserica, să mă credeţi, în pofida tuturor încetinelilor, infidelităţilor, erorilor şi păcatelor pe care le-ar fi putut comite şi poate să le mai comită încă în cei care o compun, nu are alt sens şi scop decât acela de a-l trăi şi a-l mărturisi pe Isus: El care a fost trimis de Abba "să ducă săracilor vestea cea bună, să proclame celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redea libertatea celor asupriţi şi să vestească un an de îndurare al Domnului" (Lc 4,18-19).

Cu apropiere fraternă

Franciscus


(Papa Francisc, Scrisoare către cel care nu crede - 11 septembrie 2013; trad. pr. Mihai Pătrașcu;

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu