Omul în căutarea sensului vieţii - Sensul suferinței (10)

Suferința

Nu trebuie să uităm niciodată că putem găsi un sens în viaţă chiar şi atunci când suntem confruntaţi cu o situaţie deznădăjduită, când avem de înfruntat o soartă pe care nu o mai putem schimba. Căci ceea ce contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potenţial uman la cotele sale cele mai înalte, care constă în a transforma o tragedie personală într-un triumf, în a transforma o nenorocire într-o realizare omenească. Când nu mai putem schimba o situaţie - gândiţi-vă doar la o boală incurabilă, cum ar fi de pildă un cancer neoperabil - atunci suntem provocaţi să ne schimbam pe noi înşine.

Permiteţi-mi să vă dau un exemplu cât se poate de limpede: odată, un medic generalist în vârstă a apelat la mine din cauza unei depresii severe. Nu putea trece peste pierderea soţiei sale, care murise cu doi ani înainte şi pe care o iubise mai presus de orice. Dar cum puteam eu să-l ajut? Ce să-i spun? Ei bine, m-am abţinut să-i spun ceva la nimereală şi în schimb l-am confruntat cu întrebarea: „Doctore, ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi murit dumneata primul şi soţia dumitale ţi-ar fi supravieţuit?” „Oh, mi-a răspuns el, ar fi fost îngrozitor! Ce ar mai fi suferit!” Atunci i-am replicat: „Vezi, doctore, soţia dumitale a fost cruţată de o astfel de suferinţă, şi negreşit că tu eşti acela care ai cruţat-o, cu preţul faptului că tu îi supravieţuieşti şi o jeleşti”. Nu mi-a răspuns absolut nimic, dar mi-a strâns mâna şi a părăsit liniştit cabinetul meu. Într-un fel, suferinţa încetează să mai fie suferinţă din clipa în care îşi găseşte un sens, ca de pildă sensul sacrificiului[1].

Desigur, n-a fost vorba despre o terapie în sensul adevărat al cuvântului, pentru că, în primul rând, disperarea sa nu era o boală, şi în al doilea rând, eu nu puteam să-i schimb soarta; nu puteam să-i readuc la viaţă soţia. Dar din clipa în care am reuşit să îi schimb atitudinea faţă de soarta pe care n-o mai putea schimba, el a putut cel puţin să vadă sensul suferinţei sale. Aceasta este una dintre tezele de bază ale logoterapiei, anume că preocuparea principală a omului nu este aceea de a-şi satisface plăcerea sau de a evita durerea, ci mai degrabă de a vedea că viaţa lui are sens. De aceea, omul este gata şi să sufere, cu condiţia - negreşit - să fie sigur că suferinţa lui are un sens.

Daţi-mi voie să spun cât se poate de clar faptul că suferinţa nu este sub nici o formă necesară pentru a găsi sensul. Dar insist asupra faptului că sensul este posibil în pofida suferinţei, dacă, desigur, suferinţa este inevitabilă. Dacă ea poate fi însă evitată, cel mai plin de sens lucru este să îi îndepărtăm cauza, fie ea una psihologică, filozofică sau politică. A suferi fără să fie nevoie este o chestiune mai degrabă de masochism decât de eroism.

Edith Weisskopf-Joelson, care era profesor de psihologie la Universitatea din Georgia, a afirmat într-un articol despre logoterapie că „filozofia noastră cea de toate zilele despre igiena mintală accentuează faptul că omul trebuie să fie fericit, că nefericirea este un semn de inadaptare. Un astfel de sistem de valori ar putea fi răspunzător de faptul că povara nefericirii care nu poate fi evitată este sporită de nefericirea de a fi nefericit”[2]. Iar într-un alt articol şi-a afirmat speranţa că logoterapia „poate ajuta la contracararea unor curente nesănătoase din cultura de azi a Statelor Unite, unde suferindului incurabil i se dau prea puţine şanse de a se simţi mândru de suferinţa sa şi de a o considera înnobilantă, iar nu înjositoare[3], astfel încât el nu numai că este nefericit, ci se simte şi vinovat că nu este fericit”.

Sunt situaţii când omul nu mai poate să lucreze sau să se bucure de viaţă; căci inevitabilitatea suferinţei nu poate fi niciodată controlată. Acceptând provocarea de a suferi cu curaj, viața are sens până la ultima sa clipită şi îşi păstrează literalmente sensul până la capăt. Cu alte cuvinte, sensul vieţii este unul necondiţionat, pentru că include chiar şi sensul potenţial al suferinţei ce nu poate fi evitată.

Permiteţi-mi să amintesc aici despre, probabil, cea mai profundă experienţă pe care am trăit-o în lagărul de concentrare. Şansele de supravieţuire erau de doar 1 la 28, fapt care poate fi uşor verificat pe baza statisticilor precise[4]. Nici măcar nu părea posibil, şi deci cu atât mai puţin probabil, ca manuscrisul primei mele cărţi, pe care îl ascunsesem sub haină când am ajuns la Auschwitz, să poată fi salvat. Prin urmare, trebuia să îndur şi să depăşesc pierderea acestui prunc al minţii mele. Părea deci că nimeni şi nimic nu-mi va supravieţui: nici măcar copilul propriei mele gândiri! Aşa că m-am trezit confruntat cu întrebarea dacă, în astfel de împrejurări, viaţa mea nu era cumva lipsită, în cele din urmă, de orice sens.

Nici nu aveam măcar habar că la întrebarea cu care mă confruntam atât de intens exista deja un răspuns care mă aştepta şi care urma să-mi fie oferit în curând. Acest lucru s-a întâmplat chiar în momentul când a trebuit să-mi predau hainele, primind în schimb zdrenţele ponosite ale unui tovarăş de lagăr care fusese deja trimis la camera de gazare imediat după sosirea lui în gara de la Auschwitz. În schimbul multelor pagini ale manuscrisului meu, am găsit în buzunarul noilor mele haine o pagină ruptă dintr-o carte evreiască de rugăciuni, pagină pe care se afla cea mai importantă rugăciune evreiască: Shema Israel[5]. Cum să fi interpretat eu o astfel de „coincidenţă” altfel decât ca pe provocarea de a-mi trăi convingerile, în loc doar de ale aşterne pe hârtie?

Îmi amintesc că, ia scurt timp după aceea, avusesem impresia că voi muri în curând. În această situaţie critică, totuşi, eram preocupat de cu totul altceva decât de ceea ce îi preocupa pe cei mai mulţi dintre tovarăşii mei. Ei se întrebau: „Vom supravieţui oare lagărului? Căci dacă nu vom supravieţui, atunci nu are niciun rost să suferim”, în vreme ce întrebarea care mă asalta pe mine era: „Toată această suferinţă şi moartea din jurul nostru au ele oare un sens? Căci, dacă nu au, atunci supravieţuirea n-are niciun rost; fiindcă o viaţă al cărei sens depinde de o astfel de împrejurare aflată la voia întâmplării - faptul dacă scăpăm sau nu - n-ar merita trăită, în cele din urmă”. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 124-128).

---

[1] Într-o conferinţă televizată (Africa de Sud, 1985), Frankl face următoarea afirmaţie: „Daţi-mi voie să vă confrunt cu o definiţie, întrucâtva stranie, a disperării. Disperarea poate fi pusă într-o formulă matematică: D[isperarea] =  S[uferinţă] - S[ens], adică disperarea este o suferinţă fără sens”. De îndată ce omul găseşte un sens pentru suferinţa lui sau un sens pentru viaţa sa în pofida suferinţei, el devine capabil să o îndure şi nu ajunge la disperare (n. trad.).

[2] „Some Comments on a Viennese School of Psychiatry”, The Journal of Abnorml! and Social Psychology, 51 (1955), pp. 701-703 (n. aut.).

[3] „Logotherapy and Existenţial Analysis”, Acta Psychothera-peutica, 6 (1958), pp. 193-204 (n. aut.).

[4] În prima parte, narativă, a cărţii sale, Experienţe din lagărul deconcentrare, Frankl vorbeşte despre şansa lui de supravieţuire ca fiind de „una la douăzeci”. Nu putem şti cu certitudine de ce apare această diferenţă în text, dar putem emite ipoteza că, pe baza unor statistici precise, Frankl a aflat ulterior scrierii cărţii (în 1947) că şansele lui nu erau de una la douăzeci, cum le apreciase pe vremea când era în lagăr, ci de una la douăzeci şi opt (n. trad.).

[5] Crezul iudaic monoteist: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn” (Deuteronom 6,4) (n. trad.).