În
mod necesar, sensul ultim depăşeşte capacităţile intelectuale finite ale
omului. În acest context, în logoterapie vorbim despre un super sens. Ceea ce i
se cere omului nu este, aşa cum învaţă unii filozofi existenţialişti, să îndure
lipsa de sens a vieţii, ci mai degrabă să îşi suporte incapacitatea de a pricepe
în termeni raţionali sensul necondiţionat al vieţii. Logosul este mai profund decât logica.
Un
psihiatru care sare peste conceptul de suprasens va fi, mai devreme sau mai târziu,
stânjenit de pacienţii săi, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie când fetiţa mea, la
vârsta de şase ani, m-a întrebat: „De ce vorbim noi despre bunul Dumnezeu?” La care eu i-am spus: „Cu câteva săptămâni în urmă
ai fost bolnavă de pojar şi bunul Dumnezeu
te-a vindecat complet”. Totuşi, fetiţa n-a fost mulţumită şi mi-a replicat: „Bine,
tăticule, dar nu uita, te rog, că în primul rând mi-a trimis pojarul!”
Când
pacientul stă pe terenul solid al credinţei, nu se poate obiecta împotriva utilizării
efectului terapeutic al convingerilor sale religioase şi, prin urmare, nici
împotriva apelării la resursele sale spirituale. Pentru a putea face acest
lucru, psihiatrul trebuie să se pună în locul pacientului. Este exact ceea ce
am făcut şi eu odată, de pildă, când un rabin din Europa de Est a venit și mi-a
spus povestea sa. Îşi pierduse soţia şi cei şase copii în lagărul de
concentrare de la Auschwitz, unde fuseseră gazaţi, iar acum descoperise că cea
de-a doua soţie era sterilă. Am făcut o remarcă, cum că procrearea nu este
singurul rost în viaţă, căci atunci viaţa însăşi ajunge lipsită de sens, iar
unui lucru lipsit de sens nu i s-ar putea da un sens prin simpla lui
perpetuare. Totuşi, rabinul îşi evalua situaţia în termenii disperării, în
calitatea sa de evreu ortodox, disperarea lui fiind generată de faptul că nu
avea un fiu care să poată spune Kaddish[1]
pentru el, după moartea sa.
Dar
nici eu nu m-am dat bătut şi am făcut o ultimă încercare de a-l ajuta,
întrebându-l dacă nu spera să îşi revadă cei şase copii în Cer. La întrebarea
mea ai izbucnit în lacrimi, și atunci a ieşit la iveală adevăratul motiv al
deznădejdii sale: mi-a explicat că, de vreme ce copiii săi au murit ca martiri
nevinovaţi[2],
ei au fost găsiţi vrednici de cel mai înalt loc din Cer, pe când el, un om
bătrân şi păcătos, nu se pute a aştepta să ajungă în acelaşi loc. Totuşi, n-am
renunţat şi i-am replicat: „Rabbi, este chiar de neconceput că tocmai acesta
este rostul pentru care ai supravieţuit copiilor tăi - ca să fii purificat prin
aceşti ani de suferinţă astfel încât, deşi nu la fel de nevinovat ca şi copiii
tăi, totuşi să devii vrednic de a-i întâlni în Ceruri? Nu este scris oare în Psalmi că Dumnezeu păstrează toate
lacrimile noastre?[3] Aşa
că, probabil, niciuna dintre suferinţele tale nu a fost zadarnică”. Pentru
prima dată după atâta vreme, s-a simţit mângâiat în suferinţa sa datorită
acestui nou punct de vedere pe care i l-am putut oferi. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 131-133).
[1]
Kaddish (sfânt, în aramaică) este o
rugăciune de glorificare şi sfinţire a Numelui lui Dumnezeu, foarte
asemănătoare psalmilor de laudă din Vechiul Testament (Tanach) (n. trad.).
[3] „Tu
numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful tău: nu sunt
ele scrise în cartea ta?” (Psalmul
56,8) (n. aut.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu