XXIII TPA (C): Renunţările necesare pentru a fi ucenicul lui Isus (omilie)



Urmarea lui Cristos...

 

Luca 14,25-33 - În acel timp, ²⁵ o mare mulţime de oameni mergea împreună cu Isus. El s-a întors către ei şi le-a spus: ²⁶ "Dacă vine cineva la mine, şi nu mă iubeşte mai mult decât pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii şi surorile sale şi chiar decât viaţa sa proprie, nu poate fi ucenicul meu. ²⁷ Acela care nu-şi poartă crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu. ²⁸ Cine dintre voi, voind să zidească un turn nu stă mai întâi să calculeze cheltuielile şi să vadă dacă are cu ce să-l termine? ²⁹ Altfel s-ar putea întâmpla ca, după ce a pus temelia să nu-l poată termina şi astfel toţi cei care-l văd, să râdă de el, ³⁰ zicând: «Iată un om care a început să zidească, dar nu a fost în stare să-şi termine lucrul!». ³¹ Sau care rege porneşte la război împotriva altui rege fără să vadă mai întâi dacă poate, cu zece mii de oameni, să ţină piept celui care vine împotriva lui cu douăzeci de mii. ³² În caz contrar, când celălalt este încă departe, trimite o solie pentru a cere pace. ³³ Tot astfel, nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu, dacă nu renunţă la toate bunurile sale".

Omilie

Isus invită ucenicul să rupă toate legăturile, să rupă chiar legăturile cu sine însuşi (Lc 14,26). Invitaţia este adresată mulţimii, adică tuturor (v. 25). Luca este minuţios şi insistent în enumerarea legăturilor care trebuie rupte. Mai mult Luca păstrează în toată paradoxalitatea sa verbul misein (a urî). Matei îl interpretează şi îl traduce cu „a prefera”, şi pe drept. Şi Luca, evident, nu intenţionează să urască în adevăratul sens al cuvântului. El ştie bine că părinţii trebuie să fie iubiţi şi respectaţi. Este vorba, şi pentru el, nu de ură, ci de dezlipire, de preferare a Împărăţiei: cu toate acestea el a păstrat verbul misein care indică, fără îndoială, o detaşare radicală.

 

Nu este vorba, numai, de a rupe legăturile cu familia, nu ajunge o detaşare generică de noi înşine: exemplul lui Isus (mereu în fondalul tuturor acestor texte de urmare) este foarte concret şi precis: trebuie să fim dispuşi să duce crucea (v. 27), adică până la jertfa de sine efectivă şi totală.

 

 

Parabolele turnului şi regelui (Lc 14,28-32) învaţă că trebuie să reflectăm bine înainte de a ne arunca să facem ceva, trebuie să calculăm posibilităţile şi să crem condiţiile care ne îngăduie să încheiem. Nu cunoaştem semnificaţia celor două parabole în afara contextului în care le-a pus Luca. Desigur o chemare la seninătatea cerută de urmarea lui Isus. Urmarea nu este pentru cei superficiali, pentru cei care nu gândesc, pentru cei care sunt plini de sine. Luca a legat strâns parabolele de ceea ce urmează: de aceea trebuie să fie citite în contextul condiţiilor necesare pentru a-l urma pe Isus, adică în contextul renunţării. Înainte de a ne încinge şi de a-l urma pe Isus este necesar „a calcula şi a reflecta”. Aceasta nu înseamnă a afla modurile de a fugi de logica crucii, ci de a găsi modurile de a o duce până la capăt. Acesta este calculul cerut ucenicului.

 

Dar în ce constă în concret „a calcula şi a reflecta”? Ne răspunde v. 33: „Astfel, cel care dintre voi nu renunţă la toate bunurile sale nu poate fi ucenicul meu”. Numai în detaşarea de bunuri este posibil a fi ucenic, este posibilă dăruirea totală. Aşa cum pentru a construi un turn este necesară o cantitate suficientă de cărămizi, la fel, pentru a-l urma pe Isus este necesară detaşarea de bunuri. Luca nu se adresează celui care se gândeşte ca să se decidă să se facă sau să nu se facă creştin, ci la cel care este deja creştin şi trebuie, în situaţii dificile, să persevereze în credinţă. Numai în detaşare este posibilă perseverenţa. Poate Luca are în faţa ochilor o situaţie de persecuţie: în aceasta situaţie perseverenţa şi coerenţa sunt posibile doar dacă suntem dispuşi să renunţăm la toate. Altfel vom găsi nenumărate motive pentru a justifica tăcerea şi compromisul. (don Bruno Maggioni [09.09.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).