† Duminica a 25-a de peste an [A]: Dumnezeu nu „știe” să facă matematică [20 septembrie 2026]

 

Parabola lucrătorilor în vie.

Dumnezeu nu „știe” să facă matematică

Lecturi biblice: Isaia 55,6-9; Filipeni 1,20c-24.27a; Evanghelia Matei 20,1-16a; lecturi biblice

Omilie

Oamenii și instituțiile au căutat adesea să-l definească pe Dumnezeu, modelându-I după „chipul” lor. De-a lungul istoriei, Israel a făcut experența unui Dumnezeu existent și liber. Credința Vechiului și Noului Testament nutrește aceeași convingere. Mărturia pe care Isus o oferă despre Dumnezeu în evanghelii este aceea a unui Dumnezeu care ne eliberează din cercul închis al condiției istorice a momentului, pentru a ne deschide spre orizonturi ce sunt dincolo de percepțiile și limitările umane. Astăzi în Liturgia Cuvântului, gândurile lui Dumnezeu și judecățile sale sunt prezentate ca fiind inatingibile inteligenței umană și insuficiente pentru a le cuprinde. Prima lectură compară măreața gândurilor lui Dumnezeu cu înălțimile cerurilor: „gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele […]; cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,8-9). Evanghelia după Matei conține o parabolă în care „stăpânul”, aplicând o logică diferită de cea a bunului simț, îi derutează pe „angajații” din „via” sa în ziua răsplății: „Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie” (Mt 20,13-14). A doua lectură arată cum gândurile omului sunt „mișcate” de Duhul Sfânt și se distanțează semnificativ de orice logică comună: „să fie preamărit Cristos în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte, căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câştig” (Fil 1,20-21). Dumnezeu nu „știe” să facă matematică! Este o metaforă legată de limitele cunoașterii umane și divine.

Înălțarea Sfintei Cruci: Glorie și milostivire a Domnului [14 septembrie 2026]

Glorie și milostivire a Domnului

Lecturi biblice: Numerii 21,4b-9; Filipeni 2,6-11; Evanghelia Ioan 3,13-17; lecturi biblice

Omilie

În celebrarea de astăzi – Înăltarea Sfintei Cruci –, Biserica face memoria nașterii proprii, care s-a consunat din coasta celui răstignit, în somnul Noului Adam adormit pe cruce. Biserica se naște din coasta sa, în simbolul apei și sângelui, curgând ca două fluvii de mântuire. Textele biblice descriu misterul lui Cristos ca o mișcare de „coborâre” și de „urcare” în gloria Tatălui: Fiul lui Dumnezeu este glorificat după ce a atins culmea umilinței sale. Prima lectură vede în ridicarea șarpelui o figură profetică a înălțării lui Isus răstignit și umilit în moarte, dar ridicat deasupra lumii: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi” (Num 21,8). Este răspunsul lui Dumnezeu printr-un semn. A doua lectură prezintă mișcarea de coborâre și urcare a lui Isus în imnul cristologic: „Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu […] s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor […]; s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce; pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat” (Fil 2,6-9). Domnul i-a dăruit un „Nume”, propriul său nume – Yahweh,  care nu se pronunță de către evrei niciodată –, care în greacă se traduce prin Kyrios [Domnul, în română] și implică demnitatea supremă. În Evanghelia după Ioan este descrisă mișcarea de coborâre și de urcare în lumina înălțării: „Nimeni nu a urcat la cer, decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului” (In 3,13), și leagă figura șarpelui ridicat de Moise în deșert cu răstignirea lui Isus, Mesia (cf. In 3,14), care devine glorie și milostivire pentru noi care credem în el.