† Duminica a 28-a de peste an [A]: Domnul îi invită pe toți oamenii la mântuire [11 octombrie 2026]

 

Parabola nunții fiului regelui.

Domnul îi invită pe toți oamenii la mântuire

Lecturi biblice: Isaia 25,6-10a; Filipeni 4,12-14.19-20;  Evanghelia Matei 22,1-14; lecturi biblice

Omilie

E sărbătoare, iar Domnul îi invită pe toți, buni și răi, la mântuire – întreaga omenire. Depinde de Biserică: a duce invitația lui Dumnezeu și oamenii să fie îmbrăcați în haina de nuntă, astfel încât sala să fie umplută complet. În Liturgia Cuvântului de astăzi, găsim o alegorie: un ospăț al bucuriei care, în evanghelie, capătă caracterul nunții. Dumnezeu pregătește pentru credincioșii săi un ospăț mare unde orice formă de tristețe și de doliu va fi ștearsă pentru totdeauna: „Domnul Sabaot va face un ospăţ pentru toate popoarele pe muntele acesta, un ospăţ cu mâncăruri grase şi cu băuturi alese” (Is 25,6). Toate popoarele, fără limite rasiale sau culturale, sunt cuprinse în această promisiune. Parabola evanghelică precizează circumstanțele în care trebuie să aibă loc această convocare plină de bucurie, căci este nunta Fiului Regelui, adică cununia sa cu natura umană: Întruparea lui Isus. Apostolul Paul, în lectura a doua, descrie care trebuie să fie atitudinea de primire a omului: libertatea interioară capabilă să nu exagereze valoarea bogăției și nici povara sărăciei – „iar Dumnezeul meu va avea grijă să suplinească orice nevoie a voastră după bogăţia gloriei sale în Cristos Isus” (Fil 4,19). Să medităm Cuvântul, alegoria ospățului, legătura dintre prima lectură și evanghelia! A plasa „împărăția lui Dumnezeu” în centru, înseamnă a deschide orizonturi noi pentru fiecare om, bărbat și femeie, și a face răspuns cheia de lectură a vieții.

În prima lectură (Is 25,6-10a), după distrugerea „fortăreții celor mândri”, care simbolizează sfârșitul vechii ordini caracterizate de violență și trufie, Domnul își exercită domnia peste muntele Sion, adică în Ierusalim și inaugurează o sărbătoare. Festivitățile vesele includ cele mai bune mâncăruri și băuturi (cf. Dt 14,26). Dar este cel mai semnificativ punct căci noua ordine a suveranului divin cuprinde „toate popoarele”: „pe muntele acesta, va înlătura vălul pus pe faţa tuturor popoarelor şi acoperitoarea care acoperea toate neamurile” (v. 7) [este tema în a treia carte a lui Isaia – Trito-Isaia – Noul Sion cu promisiunile sale pentru străini (cf. Is 56,6-7; 60,10; 66,18-21)]. Mântuirea e pentru toate popoarele, în care ospățul este imaginea cea mai festivă împlinite de Dumnezeu: este întâlnirea cu Domnul în Templu, pe muntele sfânt. Dumnezeu este autorul singurei biruințe care contează – victoria asupra morții: „va înlătura moartea pentru totdeauna; Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe faţa tuturor şi va îndepărta ruşinea poporului său de pe tot pământul” (v. 8). Poporul Domnului va cunoaște bucuria, fără a avea teamă de nenorociri, lacrimi și moarte și va răspunde bucuros și plin de recunoștință către Dumnezeu. „În ziua aceea” (v. 9): e expresia tipică a profeților pentru a anunța triumful final al Domnului. În timpul lui Isus, „în acea zi” nu privește doar Israelul, ci toate popoarele; nu va avea loc într-un moment al istoriei, ci la sfârșitul istoriei: va fi „Ziua Domnului”, ziua victoriei lui Isus asupra morții. În „Ziua Domnului”, care este duminica, creștinul începe să „guste” din ospățul veșnic, la masa Cuvântului și a Euharistiei: da, viitorul este sărbătoare!

Lectura a doua (Fil 4,12-14.19-20). Suntem la sfârșitul scrisorii, iar Paul continuă să-și deschidă inima înaintea prietenilor săi din Filipi [din Macedonia, Grecia – e prima biserică pe care a fondat-o în Europa]. Este bucuros pentru afecțiunea și ajutorul concret pe care filipenii i l-au arătat. Apostolul își pune încrederea în Domnul, care îi dă puterea de a înfrunta orice situație. În text, Paul folosește un cuvânt al filosofilor stoici păgâni – autarhie sau a fi suficient [îmi ajung]: „ştiu şi să duc lipsă, şi să am din prisos […]; m-am deprins şi să fiu sătul, şi să-mi fie foame, şi să am din prisos, şi să duc lipsă” (v. 12). A învăța să se mulțumească cu toate: fie sărac, fie bogat. Chiar și în nevoie, nu a vrut să depindă de ajutorul material al creștinilor. Și aceasta nu din mândrie, ci pentru că „toate le pot în cel care mă întăreşte” (v. 13). Pentru Paul, dependența de Domnul este secretul independenței sale [din grecescul autarhia (autárkeia) – autós, însumi, și arkéo, îmi ajung, îmi este destul]. Sărăcia sa voluntară îi asigură libertatea și bucuria și face evanghelizarea sa mai credibilă. Înainte de convertire, Saul avea totul, se bucura; dar în ziua în care Domnul l-a „apucat”, l-a prins și l-a strâns cu putere, „de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere […] ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos” (Fil 3,7.8). A înțeles că bogăția evangheliei nu putea fi comunicată decât prin „dezbrăcarea” personală a sa.

În Evanghelia după Matei (Mt 22,1-14), cuvântul „nunță” este folosit frecvent în Biblie și semnifică alianța sau pactul de iubire dintre Dumnezeu și poporul său (cf. Is 62,4-5 și Os 2). Un rege – Tatăl ceresc – anunță nunta Fiului său, unicul său Fiu, Isus. Parabola este istoria chemării lui Dumnezeu: un rege, un ospăț și refuzul sub pretextul bunurilor, a câmpurilor, a afacerilor, maltratarea, uciderea slujitorilor, a profeților, a lui Isus – „slujitorul suferind” – a apostolilor, distrugerea celor vinovați și a cetății [toată lumea e de acord că aceste expresii se referă la distrugerea Ierusalim în anul 70 d.C.] și cu extinderea invitației către alții – la păgânii. Dumnezeu visează la o sărbătoare cosmică și la un ospăț somptuos pentru întreaga omenire. Slujitorii trimiși pe străzile lumii sunt discipolii lui Isus, toți cei botezați: „mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19). ’Vestiți în toată lumea evanghelia mea!’. Biserica este locul unde are loc ospățul de nuntă și suntem invitați la bucurie. „Haina de nuntă” – toată lumea trebuie să o poarte: este răspunsul credinței și al carității. La judecata de la sfârșitul lumii, nu vor exista scuze: „a amuţit” (v. 12). În scena de judecată și condamnare, elementul determinant este „haina de nuntă”, adică îmbrăcămintea de ceremonie pentru a participarea la ospățul de nuntă. Cei din piețe și străzi nu puteau să îmbrace haina de ceremonie! Relatarea urmează o logică diferită: cei care participă la nuntă trebuie să poarte îmbrăcăminte adecvată. Ce reprezintă „haina de nuntă”? În tradiția biblică, haina indică un rol, o demnitate. Metaforic, haina reprezintă calități spirituale și etice. Este un veșmânt de in alb, orbitor. Inul reprezintă faptele bune ale creștinilor: „și i s-a dat ei [notă: miresei de către Mielul] să se îmbrace cu in fin, strălucitor, imaculat; căci inul fin sunt faptele drepte ale sfinţilor”, spune Apocalipsul (Ap 19,8). Este imaginea ospățului de nuntă. Primului evanghelist, Matei, se preocupă pentru coerența dintre credință și viață, dintre cuvinte și fapte: veșmântul reprezintă fidelitatea recerută pentru a putea participa la ospățul de nuntă; e bucuria și comuniunea mântuitoare. Cu alte cuvinte, condiția pentru participarea la mântuire sau intrarea în „împărăția cerurilor” – după cum spune Matei – este fidelitatea la voința lui Dumnezeu Tatăl, așa cum ne-a revelat Domnul: „dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 5,20; cf. Mt 7,21). ​​Criteriul judecății prin care cei drepți vor fi primiți în „împărăție”, în timp ce cei răi sunt excluși, este actualizarea iubirii fraterne, sinteza voinței Tatălui: „adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40), „căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut” (Mt 16,27).

Să-l rugăm pe Domnul să ne salveze și să ne ducă la sărbătoare!