Duminica I Advent (A) - A şti să veghezi: darul profeţilor de astăzi (omilie)

 

Vegheaţi, aşadar!



Evanghelia - Matei 24,37-44: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ³⁷ "Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. ³⁸ Căci precum în zilele de dinaintea potopului oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie, ³⁹ şi nu au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. ⁴⁰ Atunci, din doi oameni care vor fi pe câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat; ⁴¹ din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. ⁴² Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru. ⁴³ Dar aceasta să o ştiţi: dacă ar şti stăpânul casei în care ceas va veni hoţul, ar veghea negreşit şi n-ar lăsa să i se spargă casa. ⁴⁴ De aceea, şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gândiţi".

Omilie

 

Primele comunităţi creştine trăiau având credinţa în Cristos venit şi, totodată, în siguranţa reîntoarcerii sale. Scenariu, în cadrul căruia era descrisă reîntoarcerea Domnului, este aşa de variat: este vorba în esenţă de un limbaj, în faţa căruia comunităţile se simţeau libere. Pentru a înţelege pe deplin motivul şi modalităţile de aşteptare a Domnului (uneori chiar nerăbdătoare) este bine să plecăm de la experienţa pe care primii creştini o trăiau profund. Domnul a venit deja şi a murit pentru noi, dar istoria pare să continue ca mai înainte: mai este încă nedreptate, violenţă, uitare de Dumnezeu, păcatul. De aici şi modul creştin original de a trăi în istorie: cu o atitudine de vigilenţă, plină totodată de aşteptare şi de angajare.

”Vegheați, aşadar, pentru că nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru”, aşa scrie Matei (24,43). Aici a veghea nu înseamnă, aşa cum se obişnuieşte în schimb în lumea greacă, a se trezi pentru a aduna toate forţele proprii şi pentru a găsi în sine tot curajul posibil, dar este o trezire pentru a se încredinţa lui Dumnezeu şi pentru a se prinde de el. A veghea nu înseamnă a reintra în sine însuşi dar a ieşi din sine pentru a se lăsa total în mâinile lui Dumnezeu. Se înţelege cum cuvântul veghere nu spune în mod direct ceva care trebuie făcut, dar un mod de a trăi şi de a privi. Nu se ştie când se întoarce stăpânul, şi de aceea nu se poate programa nici iminenţa nici întârzierea sa, aşa cum a făcut majordomul infidel care – văzând că stăpânul întârzie – a început ”să-i lovească pe tovarăşii săi şi să bea şi să mănânce cu beţivanii” (Mt 24,49). Aici pare că absenţa vigilenţei are două caracteristici: o viaţă de huzur şi a o face pe stăpânul peste alţi oameni.

Câteva indicaţii în plus pentru a înţelege mai bine vegherea despre care ne vorbeşte evanghelia sunt sugerate de câţiva termeni care o însoţesc în mod normal. De exemplu, imperativul ”priviţi”: este vorba de a privi cu atenţie, concentrându-te, fără a te lăsa distrat. A veghea înseamnă a rămâne neclintit în cuvântul Domnului, fără nelinişti iluzorii, fără a da ascultare falșilor profeţi, chiar fără a se lăsa încântat de ”semne şi minuni”. Imperativul lui a privi cu atenţie poate cuprinde şi luciditatea de a nu te lăsa încântat de măreţia construcţiilor omului, fie ele şi construcţii religioase! Omul care veghează îşi dă seama că sunt trecătoare: ucenicilor încântaţi de măreţia templului, Isus le spune că nu va rămâne piatră peste piatră.

Evanghelia lui Matei sugerează că distracţia care abate omul de la veghere nu este în mod necesar plăcerea exagerată, sau trândăvia, dar poate fi şi acea trăire fără nici o perspectivă de viitor, aşa cum în timpul lui Noe se mânca şi se bea, se căsătoreau oamenii fără să-şi dea seama că potopul este iminent (Mt 24,38-39). Prea multele lucruri, chiar dacă în sine sunt oneste, pot să distragă atenţia de la problema fundamentală, fie în sensul că nu mai atrag atenţia asupra venirii Domnului, fie în sensul că omul nu-şi mai dă seama de judecata care este în act în istorie şi în viaţă. Total cufundaţi în preocupările de fiecare zi se trăieşte lipsit de grija că vine judecata lui Dumnezeu, chiar fără a-şi da seama că lumea parcurge un drum greşit. (don Bruno Maggioni [28.11.2004], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [1]



Maica Domnului
de Vladimir  Vladimirskaya

"Îngrijirea sufletului” reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. Se pare chiar că psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii. Aceasta se datorează , după dumneavoastră, incapacităţii Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor, într-un mod inteligibil, în rezolvarea problemelor interioare?

 

Este sigur că Biserica şi-a pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. Ea s-a îngrijit foarte puţin de sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui. Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care, pe vremea lor, erau adevăraţi terapeuţi pentru oamenii în căutare.

 

În Statele Unite astăzi, consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte obişnuit. Este vorba de o practică tipic americană, de o modă, sau această practică are raţiuni mai profunde?

 

Să spunem mai întâi că vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte american. Dar la noi această practică se răspândeşte. Ea se înrădăcinează în faptul că s-a pierdut sensul relaţiilor interpersonale. Altădată, omul avea ocazia să vorbească mult cu prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie pastorală sau în confesiune. Astăzi, aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte din ce în ce mai mult timpul pentru pastoraţie.

 

Astăzi, pentru mulţi oameni, psihologii l-au înlocuit pe confesor. După părerea dumneavoastră, a fost neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul confesiunii decât împlinirea unei prescripţii religioase?

Gândurile unui mort (de Lucian Blaga)

Răstignitul - Marc Chagall

 

De mână-aş prinde timpul ca să-i pipăi

pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pământ?
Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri
şi din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?

 

Tu, inimă, eşti liniştită-acum!

Mult a trecut
de când îmi răsfrângeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineată
şi-o suferinţă veche-n orişice amurg?
O zi?
Sau poate veacuri?

 

Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.

Flori cu sâni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aş întinde mâna şi le-aş strânge-ntr-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pământul poate nu mai are flori.

Gândul meu şi veşnicia seamănă

ca nişte gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă şi ea
de sute şi de mii de ani?

Să fie paşii mici şi guralivi ai ei,

sau poate pe pământ e toamnă
şi nişte fructe coapte-mi cad  mustoase, grele,
pe mormânt,
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?

 

Lucian Blaga [1921]

Conferinţă de presă pentru prezentarea Exortaţiei apostolice a Papei Francisc „Evangelii gaudium” despre vestirea Evangheliei în lumea actuală

Marţi 26 noiembrie, în Aula Ioan Paul al II-lea a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă pentru prezentarea Exortaţiei apostolice a Papei Francisc Evangelii gaudium despre vestirea Evangheliei în lumea actuală. Au intervenit: E.S. Mons. Rino Fisichella, Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări; E.S. Mons. Lorenzo Baldisseri, Secretar al Sinodului Episcopilor şi E.S. Mons. Claudio Maria Celli, Preşedinte al Consiliului Pontifical al Comunicaţiilor Sociale.

Publicăm în continuare intervenţiile:

* * *

Intervenţia E.S. Mons. Rino Fisichella

Evangelii gaudium: Exortaţia apostolică a Papei Francisc scrisă în lumina bucuriei pentru a descoperi izvorul evanghelizării în lumea contemporană. S-ar putea rezuma în această expresie întregul conţinut al noului document pe care Papa Francisc îl oferă Bisericii pentru a schiţa căile de angajare pastorală care o vor interesa îndeaproape în viitorul apropiat. O invitaţie de a recupera o viziune profetică şi pozitivă a realităţii fără a abate privirea de la dificultăţi. Papa Francisc inspiră curaj şi provoacă să privim înainte în pofida momentului de criză, făcând încă o dată din crucea şi învierea lui Cristos „stindardul victoriei” (85).

De mai multe ori, Papa Francisc face referinţă la Propositiones ale Sinodului din octombrie 2012, arătând cât de mult contribuţia sinodală a fost un punct de referinţă important pentru redactarea acestei Exortaţii. Oricum, textul merge dincolo de experienţa Sinodului. Papa imprimă în aceste pagini nu numai experienţa sa pastorală precedentă, dar mai ales chemarea sa de a percepe momentul de har pe care Biserica îl trăieşte pentru a întreprinde cu credinţă, convingere şi entuziasm noua etapă a drumului de evanghelizare. Prelungind învăţătura din Evangelii nuntiandi a lui Paul al VI-lea, el pune din nou în centru persoana lui Isus Cristos, primul evanghelizator, care cheamă astăzi pe fiecare dintre noi să participe cu el la opera mântuirii (12). „Acţiunea misionară este paradigma oricărei opere a Bisericii” (15) – afirmă Sfântul Părinte – pentru aceasta este necesar să se perceapă timpul favorabil pentru a vedea şi a trăi „noua etapă” a evanghelizării (17). Ea se articulează pe două tematici speciale care marchează subiectul de bază al Exortaţiei. Pe de o parte, Papa Francisc se adresează Bisericilor particulare pentru că, trăind personal provocările şi oportunităţile proprii ale fiecărui context cultural, să fie în măsură să propună aspectele speciale ale noii evanghelizări în ţările lor. Pe de altă parte, Papa trasează o denumire comună pentru a permite întregii Biserici şi fiecărui evanghelizator să regăsească o metodologie comună pentru a se convinge că angajarea de evanghelizare este mereu un drum participat, împărtăşit şi niciodată izolat. Cele şapte puncte, adunate în cele cinci capitole ale Exortaţiei, constituie coloanele fundamentale ale viziunii Papei Francisc pentru noua evanghelizare: reforma Bisericii în ieşire misionară, tentaţiile lucrătorilor pastorali, Biserica înţeleasă ca totalitate a poporului lui Dumnezeu care evanghelizează, omilia şi pregătirea sa, incluziunea socială a săracilor, pacea şi dialogul social, motivaţiile spirituale pentru angajarea misionară. Lipiciul care ţine unite aceste tematici se concentrează în iubirea milostivă a lui Dumnezeu care merge în întâmpinarea fiecărei persoane pentru a manifesta inima revelaţiei sale: viaţa fiecărei persoane capătă sens în întâlnirea cu Isus Cristos şi în bucuria de a împărtăşi această experienţă de iubire cu alţii (8).

Evangelii Gaudium – Esortazione apostolica (de Papa Francisc) [italiana] – PDF

 

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/evangelii-gaudium-esortazione-apostolica-de-papa-francisc-italiana.pdf

În moarte se află sinteza vieții noastre

”A coborât în iad”

Moarte, judecată, infern, paradis: așa cuna răspunsul Catehismului la întrebarea despre novissimi, adică despre realitățile ultime care așteaptă pe fiecare om. În paginile acestui ziar ne-am oprit deja asupra judecății și paradisului, dar în acest zile care preced memoria răsposaților am vrea să încercăm să citim moartea ca pe un eveniment uman și creștin, știind căastăzi trăim într-o atmosferă culturală care, despre moarte, nu mai vrea săaudă și să știe nimic. Este chiar banală această constatare: moartea este refuzată, a devenit unica realitate concret „obscenă”, care nu mai trebuie văzută, contemplată, luată în considerație. Astăzi vrem să evităm să fim martorii morții care, însă, continuă să fie prezentă în viața familiarilor și a relațiilor noastre; mai ales, vrem să evităm să ne gândim la propria noastrămoarte, care este unicul eveniment sigur care ne stă în față.

Este semnificativă o invitație făcută de André Comte-Sponville cititorilor săi, chiar într-o carte care se vrea a fi o „înțelepciune” pentru toți: „Cititorule, curaj! Pentru moarte ai tot timpul. Înainte de toate, angajează-te să trăiești!”. Nu întâmplător, și volcabularul morții este puțin frecventat. Există o anumită jenă a vorbi de„mort, moarte”; se preferă să se spună: „a plecat. A trecut dincolo. Nu mai este cu noi”... Acest lucru se întâmplă și la înmormântările celor care-și mai spun creștiin, dar care, deseori, mai ales în cazul unor persoane importante sau în cazul unei nenorociri publice, devin „evenimente” cu accente de spectacol. La aceste înmormântări, în loc să se accepte misterul morții, se vorbește de cel răposat, ne adresăm lui ca și cum ar fi încă viu, se încearcăaproape o reanimare a cadavrului, poate făcând ca alții să asculte vreun cuvânt al acestuia, sau, dacă era un cântăreț, vreun cântec al acestuia. Astfel seșterge moartea din viața noastră și din orizontul atât de necesar în căutarea unui sens, al unei direcții spre care să mergem.

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [9]

 

...ci ne izbăveste de cel Rău

Lumea zace într-o mare de rău. Răul nu este numai haosul, absenta ființei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea să ne vadă îndoindu-ne de Dumnezeu și de bunătatea sa. Într-adevăr, nu este vorba numai de "lipsa binelui", cum spun părinții, nu numai această "lipsă de a fi", prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rău, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltă inteligență întoarsă spre propria sa lumină...

Adorno a scris că după Auschwitz - voi adăuga după Hiroshima și Gulag - n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred că se poate, că trebuie să se scrie poeme, că se poate și că trebuie să se vorbească mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus că Dumnezeu n-a creat răul și că nici măcar nu l-a permis. "Chipul lui Dumnezeu siroiește de sânge în umbră", spunea Léon Bloy într-o expresie citată adesea de Berdiaev.

Dumnezeu primeste răul în plină față, așa cum Isus primea palmele cu ochii legați. Strigătul lui Iob se înaltă mereu și își plânge copiii. Dar răspunsul lui Iov a fost și rămâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Răstignit pentru tot răul din lume, dar care face să izbucnească din întuneric o imensă forță de înviere. Paștele este schimbare la față în adânc. "Izbăvește-ne de cel rău" înseamnă: Vino, Doamne, Isuse, vino, tu care ai venit deja ca să biruiești iadul și moartea, tu care spuneai că l-ai văzut pe "Satan căzând ca un fulger din cer" (Lc 10,18). Această biruință este prezentă în adâncul Bisericii. Noi luăm din ea putere și bucurie, ori de câte ori ne împărtășim. Și dacă Cristos o păstrează tainică, este pentru că vrea să ne asocieze ei. "Izbăvește-ne de cel rău" e o rugăciune activă, o rugăciune care ne angajează.

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat (gregorian)

 

Cristos Regele Universului

 

 

Text:

http://romaaeterna.jp/jpch/ch625.html

 

 

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

(Numele Papei...) summo pontifici et universalis patri:
Pax, vita et salus perpetua.

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

Tempora bona veniat;
Pax Christi veniat;
Regnum Christi veniat.

 

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!


 

 

XXXIV TPA (C): Un rege umil care stă în mijlocul lumii pentru a sluji (omilie) - Cristos Rege

Cristos și tâlharul

 

Evanghelia - Luca 23,35-43:  În acel timp, ³⁵ poporul şi căpeteniile îşi băteau joc de el, zicând: "Pe alţii i-a salvat; să se salveze şi pe sine, dacă este Mesia, alesul lui Dumnezeu!" ³⁶ Îl luau în râs şi soldaţii. Ei se apropiau să-i dea oţet şi ziceau: ³⁷ "Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi!" ³⁸ Deasupra lui, a fost pusă o inscripţie în greceşte, latineşte şi evreieşte: "Acesta este regele iudeilor". ³⁹ Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta pe Isus, zicându-i: "Nu eşti tu Mesia? Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi!" ⁴⁰ Dar celălalt, răspunzând, îl mustră: "Nu te temi de Dumnezeu, tu care eşti condamnat ca şi el? ⁴¹ Pentru noi pedeapsa este meritată, căci primim cele cuvenite pentru faptele noastre; acesta însă n-a făcut nici un rău!" ⁴² Apoi a adăugat: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!" ⁴³ Isus i-a răspuns: "Îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu mine în paradis!"

 

Omilie

 

Tema regalității lui Isus este pe fondalul relatării lucane despre pătimire: să ne gândim la intrarea lui Isus în Ierusalim, la interogatoriul în fața Sinedriului, la acuzele de la procesul din fața lui Pilat, la răstignire. Se poate spune că regalitatea lui Isus este obiectul dezbaterii care conduce întreaga povestire despre pătimire. Acest fapt este foarte interesant. Regalitatea lui Mesia este afirmată cu claritate într-un context de pătimire și de refuz. În afara contextul pătimirii nu se poate înțelege adevărata natură a regalității lui Cristos.

Pericopa evanghelică propusă de liturgie (Lc 23,35-43) ar apare de neînțeles dacă nu ar fi plasată în amplul context pe care l-am trasat. Este de fapt punctul ultim al unei dezvoltări care începe cu intrarea lui Isus la Ierusalim (19,28-40) care este desigur o scenă regală, dar care vorbește despre un rege umil și blând, sărac. În acest aparent contrast ”pe de o parte regalitatea și pe de altă parte sărăcia” este deja cuprinsă tema pe care cele ce urmează o va explica.

Aceeași temă mai apare în procesul din fața lui Pilat (23,1-5). Luca spune cu claritate că Isus a fost acuzat că este rege: ”și au început să-l acuze, spunând: L-am găsit pe acesta instigând poporul nostru și oprindu-ne să plătim tribut cezarului și spunnd că el este Mesia, regele” (23,2). Și la o întrebare a lui Pilat Isus însușii răspunde că este rege, dar într-un mod diferit de acuze. Suntem în stare să înțelegem până la ce punct se întinde această diferență. Isus este un rege condamnat inocent. Iar în ochii oamenilor regalitatea sa pare una despre care se poate glumi: oamenii sunt obișnuiți destul cu alți regi și la fel cu alte manifestări ale regalității! Isus a spus-o deja mai înainte: ”Regii popoarelor domină peste ele, iar cei care-și exercită autoritatea asupra lor sunt numiți binefăcători. Însă voi nu faceți așa. (…) Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește” (Lc 22,25-27). 

Există o diferență radicală între regalitatea lumii și regalitatea lui Dumnezeu, între manifestările primei și manifestările celeilalte. Scena răstignirii (23,33-43) adună motivele dispersate purtându-le la împlinire. Înainte de toate regalitatea lui Cristos este afirmată. Luca folosește o construcție emfatică: ”Acesta este regele iudeilor” (v. 38). Este motivul condamnării care ar voi să însemne, în mintea conducătorilor, sfârșitul absurdei pretenții a lui Isus: în schimb este afirmarea inconștientă că tocmai acolo, pe cruce, regalitatea lui Isus se manifestă în toată splendoarea sa. Isus moare între doi condamnați (în viața sa a fost totdeauna acuzat că merge cu vameșii și păcătoșii): unul nu înțelege, prizonier ca toți ceilalți al schemei lumii despre regalitate (”Nu ești tu Mesia? Salvează-te pe tine însuți și pe noi”); dar celălalt întrevede, în spatele slăbiciunii crucii, puterea iubirii care transpare: ”Amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta” (v. 42). Motivul central acum ne este clar: regalitatea lui Isus strălucește în încăpățânarea iubirii, în refuzul puterii pentru a se salva pe sine însuși”. O spun oficialitățile (”Pe alții i-a salvat, să se salveze pe sine însușii, dacă este el Mesia” v. 35), o repetau soldații (v. 37) și o reafirmă condamnatul (v. 39).

Iată ceea ce nu s-a mai auzit: Isus nu se folosește de puterea sa divină pentru a se salva pe sine însușii, ca să se sustragă dăruii totale de sine, pentru a-i constrânge pe cei care îl refuză să admită că se înșeală. Isus se abandonează total aparentei slăbiciuni a nonviolenței și a iubirii. Așadar regalitatea lui Isus este legată de cruce. Și cu toate acestea, acele aspecte pe care noi le indicăm ca splendoare, glorie, victorie și putere, nu sunt absente. Și de fapt răstignitul a înviat și Fiul omului se va întoarce în maiestatea gloriei sale. Dar este vorba totdeauna despre gloria iubirii, despre triumful căii crucii. Învierea și revenirea lui Isus sunt revelarea splendorii și puterii victorioase pe care le ascunde calea crucii. În această perspectivă trebuie înțeleasă afirmația evanghelistului că Cristos, răstignit și înviat domnește deja acum: azi. Este o regalitate astăzi care se percepe în credință. Și este o continuare a căii crucii: Biserica și ucenicul dacă vor să sărbătorească regalitatea Domnului lor trebuie să parcurgă din nou calea Crucii. (don Bruno Maggioni [25.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Per crucem ad lucem! - un nou site

un site nou...



Învierea lui Lazăr - de Rembrandt

Per crucem ad lucem!
Prin cruce la lumină!

- picturi, sculpturi, fotografii...

http://chinezisidor.tumblr.com/

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [8]

“Ecce Homo” (1660-1666) - de Mateo Cerezo

 

Și nu ne duce pe noi în ispită

Nu Dumnezeu este cel care ispitește, "Dumnezeu nu ispitește pe nimeni", spune sfântul Iacob (1,13). E o atitudine semitică dacă spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită.

 

Despre ce "ispită" este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii - și sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî - care se naște din ceea ce sfântul Maxim Mărturisitorul numește "teama ascunsă de moarte". Atunci avem nevoie de dușmani, pentru a proiecta asupra lor această neliniște fundamentală. Pe aceasta trebuie s-o demascăm printr-o memorie lucidă a morții, anamneză la capătul căreia vom găsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viață. Transformarea totală a neliniștii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare măsură, să ne iubim vrăjmașii, urmând porunca, initial de neînteles, a lui Isus.

 

Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afectează toate epocile creștinismului, din moment ce suntem în vremea din urmă, de la Întrupare și Cincizecime încoace: "Ați auzit că vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum mulți antihriști s-au arătat" (1Ioan 2, 18). Poate că acest mister se clarifică în epoca noastră, care este cu adevărat o apocalipsă în istorie și care dă la iveală atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru că este epoca noastră: nu mai "apocaliptică" decât multe altele (ne dăm seama de asta studiind crizele trecutului).

Cine poate? (de Costache Ioanid)

Crucificarea - de Marc Chagall

  Cine poate-n pumni să frângă
toate florile de-april?
Cine poate-n sân să strângă
nuferii cu mâna stângă
şi cu dreapta lui să-nfrângă
orice cântec, orice tril?

"Eu!”, răspunde de departe
iarna, aducând fiori.
Eu pun vânturi să mă poarte
şi las crengile deşarte,
aşternând îngheţ şi moarte
peste cântec, peste flori!"
 
"Da, răspunde primăvara,
dar cu mine iar răsar!
Macii iar şi-aprind comoara,
iar se-aude-un greier seara." Tot aşa, uitând povara,
şi Credinţa cântă iar...
 
 
Costache Ioanid

Manuscits de Tours - Chants de fete du XIII-e siecle - 13th century feast-day songs

 

 

1) Circa canit - Rundellus
2) O, Martine, o, pie - Antienne
3) Veni Sancte Spiritus - Conduit
4) Virtus moritur - Conduit
5) Hic est Martinus - Repons
6) Ignis in rubo - Rundellus
7) Oh, laudes debitas - Rundellus
8) O quam admirabilis vir - Repons
9) Nicholaus inclitus - Rundellus
10) Alleluia, hic Martinus - Organum Duplum
11) Beata nobis gaudia - Rundellus
12) Salve Virgo Virginum - Rundellus
13) Ave presul gloriose - Antienne
14) Gaude Syon - Prose
15) Ave, Stella matutina - Conduit
16) Agmina Sacra - Repons
17) Honorem Virginis - Conduit
18) Processit in stipite - Rundellus
19) Deus Pater Filium - Rundellus
20) Dominatrix omnium - Conduit
21) Mittendus predicitur  - Rundellus
22) O, presul - O, virtutis - Sacerdotum - Motet
23) Mira Christi clemencia - Rundellus
24) Martine presul optime - Hymne

XXXIII TPA (C): Așteptarea, timp de perseveranță (omilie)

 

Evanghelia - Luca 21,5-19: În acel timp, ⁵ unii vorbeau despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase şi daruri. ⁶ Isus le-a zis: "Vor veni zile în care din tot ce vedeţi nu va rămâne piatră peste piatră; totul va fi distrus!" ⁷ Ei l-au întrebat: "Învăţătorule, când se va întâmpla aceasta şi după care semn se va putea cunoaşte că este pe cale să se împlinească?" ⁸ Isus le-a răspuns: "Fiţi atenţi să nu fiţi duşi în eroare; căci mulţi vor veni purtând numele meu şi spunând: «Eu sunt», sau «Timpul este aproape!». Nu vă luaţi după ei. ⁹ Când veţi auzi vorbindu-se despre războaie şi răscoale, nu vă înspăimântaţi; căci trebuie să se întâmple acestea mai întâi, dar nu va fi încă sfârşitul". ¹⁰ Isus a adăugat: "Un popor se va ridica împotriva altui popor şi o împărăţie împotriva alteia. ¹¹ Vor fi mari cutremure de pământ, pe alocuri epidemii şi foamete; vor avea loc fapte înfricoşătoare şi semne mari în cer. ¹² Dar mai înainte de acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor duce în faţa tribunalelor sinagogii, vă vor arunca în închisoare, vă vor duce în faţa regilor şi guvernatorilor pentru numele meu. ¹³ Aceasta va fi pentru voi prilej de a da mărturie. ¹⁴ Întipăriţi-vă bine în inimă, că nu trebuie să vă îngrijiţi de apărarea voastră; ¹⁵ eu însumi vă voi inspira acele cuvinte şi acea înţelepciune, cărora potrivnicii voştri nu vor putea să le ţină piept şi nici să le contrazică. ¹⁶ Vă vor trăda chiar părinţii, fraţii, familia, rudele şi prietenii voştri şi-i vor da la moarte pe unii dintre voi. ¹⁷ Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. ¹⁸ Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. ¹⁹ Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa".

 

 

Omilia

 

Citind acest fragment din evanghelia lui Luca (21,5-19) este ușor a gândi exclusiv, sau aproape, la cele ce se vor întâmpla la sfârșitul lumii care va încheia istoria umană: sfârșitul lumii, victoria Domnului, judecata ultimă. Și în schimb nu este vorba numai despre aceasta. Mai mult, perspectiva acestui discurs al lui Isus este într-un anumit sens răsturnat: plecând de la certitudinea revenirii sale glorioase și a judecății finale, Isus concentrează atenția ucenicilor asupra prezentului în care trăiesc. Asupra evenimentelor finale la care se face referință, este puțin de spus.

 

În schimb este mult de spus despre evenimentele care se întâmplau mai înainte, evenimente dintotdeauna, care au avut loc deja, care continuă să se întâmple și care vor mai fi: cum să le înfrunți? Acesta este punctul de vedere central al discursului nostru. Este vorba despre știri și despre avertismente. Vești: falșii profeți vor pretinde că vorbesc în numele Domnului și vor da asigurări că sfârșitul este aproape; vor fi războaie și revoluții; un popor se va ridica împotriva altui popor și o împărăție împotriva altei împărății; cutremure și foamete; vor fi persecuții.

 

Așadar trei tipuri de evenimente: erezii, dezbinări, persecuții (acestea din urmă reprezintă situația asupra căreia se insistă mai mult), care desigur nu termină panorama istoriei și a contradicțiilor sale, dar pe care Isus le consideră ca situații tipice care se întâlnesc, situații pe care ucenicul trebuie să fie gata să le înfrunte. Și iată în acest sens avertismentele: nu vă lăsați înșelați, nu-i urmați, nu vă neliniștiți, țineți bine minte să nu vă pregătiți dinainte apărarea.

 

Totul aici. Dar nu este puțin. Aceste avertismente invită adevăratul ucenic să rămână ancorat în cuvintele Învățătorului său. Noutățile nu îl atrag, nici nu cedează la previziunile celui care pretinde că cunoaște viitorul. Pentru a se orienta adevăratului ucenic îi sunt suficiente cuvintele lui Isus. Astfel, el nu-și face iluzii și nu cade în optimisme ușoare în fața războaielor și a temerilor care adesea îi neliniștesc pe oameni; rămâne totdeauna senin și încrezător. În fața persecuțiilor nu se preocupă de propria apărare, pentru că știe că îl va apăra Duhul lui Dumnezeu. Și astfel transformă persecuția într-o ocazie de mărturie, într-un loc unde poate să se arate puterea lui Isus. Persecuția, diviziunile, ura lumii nu sunt semnale ale unui sfârșit al lumii imediat (Lc 21,9), ci ocazii de mărturie și de perseverență (Lc 21,13.19). Domnul trebuie așteptat perseverând și mărturisind, nu făcând fantezii despre apropierea sfârșitului lumii. (don Bruno Maggioni [18.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [7]

Mergi pe urmele lui Isus...

Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșitilor nostri

 

Iartă-ne nouă greșelile, datoriile: îi datorăm totul lui Dumnezeu. Nu existăm decât prin voința sa creatoare, prin și pentru întruparea sa, care ne deschide căile desăvârșirii, care ne readuce la el și ne dă harul său. "Creaturile sunt așezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinității dumnezeiești, deasupra abisului propriului lor neant", spunea Filaret al Moscovei.

 

A ne închide în noi înșine, a refuza această relatie care ne dă ființa, înseamnă a ne lăsa pradă distrugerii și morții, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacă dăm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusă de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, această legătură fragilă, dar singura vie, care unește sămânța cu păstaia. Și chiar acolo, poate că mai ales acolo, în nihil, Dumnezeu cel întrupat, răstignit, coborât la iad, ne asteaptă pentru a ne ierta datoriile (păcatele).

 

Ar trebui să cităm textele cutremurătoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Cristos că vine la noi de bunăvoie, își declară iubirea și imploră iubirea noastră să răspundă la a sa. În fata unui refuz el nu se retrage și nu se supără din cauza jignirii. Respins, el așteaptă la ușă. Ca un adevărat îndrăgostit, El îndură ocările și moare - pentru a învia și a ne învia, odată ce l-am primit. "Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, și în schimbul ei ne iartă toate greșelile".

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [6]

Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi

 

Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastră, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie să facem pentru a avea, pentru a o câstiga cinstit, prin muncă, într-o civilizatie pe cât posibil cinstită (e un punct asupra căruia voi reveni). Totuși, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar si har. Pâinea este ceea ce mă tine în viată. Or, faptul de a continua să trăiesc presupune o întrepătrundere incredibilă de circumstanțe favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. Aș fi putut sau ar fi trebuit să mor de atâtea ori: război, accident, cancer, insuficientă cardiacă, tentativă de sinucidere - sau mai știu eu ce? O persoană sau alta, al cărei chip, voce sau rugăciune pentru mine reprezintă și ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care aș vrea să-l apăr și să-l ghidez în viață, îmi scapă cu desăvârșire.

Nu există decât două ieșiri: fie spaima, și toate mijloacele de a o evita rămân fără succes, o știm bine. Fie rugăciunea: pâinea noastră cea pe care ne-o asigură o întreagă civilizație - hrana, îmbrăcămintea, locuinta, securitatea, această pâine pe care ne-o dă acel fragil echilibru biologic sau psihologic, această pâine constând și în atâtea afecte și amprente din care se hrăneste sufletul nostru, recunoastem că o avem de la ține: dă-ne-o nouă astăzi. Sau pur și simplu: dă-ne nouă ziua cea de astăzi. Sau dacă vrei să ne-o iei, ia-ne-o. Dacă este voia ta, voi muri astăzi, sunt un slujitor nefolositor, eliberează-mă din acest joc ciudat și străin, în fond... (Iob 1,20-21).

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [5]

Crucificarea Sfântului Petru (1660) - de Luca Giordano

Facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ

Voia lui Dumnezeu nu este o vointă juridică ci un influx de viată, ceea ce dă existentă și o înnoieste când aceasta se rătăceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însăși, universul întreg susținut de ideile-voințe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu și umanitate, pentru ca "toți oamenii să se mântuiască", subliniază întâia Epistolă către Timotei. De aceea trebuie "să ne rugăm zilnic pentru ca toti să se mântuiască"; să ne rugăm pentru toți cei "care nu știu, nu vor sau nu pot să se roage" așa cum le cerea călugărilor săi patriarhul Iustinian al României.

Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasă și bună, cum spune Facerea, este cufundată în orori. Lumina există, citim în prologul lui Ioan, dar există și întunericul.

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Și cum iubirea nu se poate impune fără să se nege pe sine, această atotputernicie - în stare să creeze ființe care-o pot refuza - această atotputernicie este și o atotslăbiciune.

Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre lumină. Dumnezeu respectă libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.

Scrisoare deschisă la legea privind reproducere umană asistată (11.11.2013 - CER) - PDF

Reproducerea umană asistată

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/scrisoare-deschisa-la-legea-privind-reproducere-umana-asistata-11-11-2013-cer.pdf

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/consideratii-pe-marginea-privind-legea-reproducerii-unane-asistata.pdf

Pour une civilisation de l’Amour selon Paul VI (par Patrick de Laubier) - PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/pour-une-civilisation-de-l_amour-le-message-social-chretien-par-patrick-de-laubier.pdf

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [4]

Vincent Van Gogh

Vie împărăția ta

După Tatăl și Cuvântul prin care acesta se revelează, iată-l și pe Duhul sfânt. Căci o variantă foarte veche a Evangheliei după Luca înlocuieste "vie împărătia ca" prin "vie Duhul tău cel sfânt".

Să vină Duhul tău cel sfânt și să ne împărtăsească de împărăția ta: slava ta, „schekhinah”, energiile tale, harul tău, lumina ta, viața ta, puterea ta, bucuria ta... toate acestea înseamnă un singur lucru.

Împărăția, cerul nou și pământul nou sunt cerul și pământul înnoite în Cristos, pătrunse de harul Duhului, care este viața curată, eliberată de sub stăpânirea mortii. Lumea în Cristos constituie adevăratul "rug aprins", spune Maxim Mărturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgură și cenusă, învelisul opacității și al urii noastre, al oricărei complicități cu puterile haosului, ale întunericului.

"Vie împărăția ta" înseamnă să pregătim, să anticipăm cea de-a doua venire a lui Cristos, îndepărtând zgura și cenusa. Căci împărăția a cărei venire o cerem este deja în mod tainic prezentă, fiecare celebrare euharistică anticipează parusia și există în viața fiecăruia clipe euharistice, scântei din parusie.

Nu trebuie să ne temem de aceste momente, de această plenitudine - "pleroforia" - de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugăciune tăcută, de rugăciune dincolo de rugăciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere senină, când lumina celei de-a opta zi țâșneste într-o intuire a adevărului, a frumuseții, sau într-o adevărată întâlnire; să descoperi "oceanul interior al unei priviri" și "pe celălalt ca pe o minune", spunea patriarhul Athenagoras, sau ca să-l cităm tot pe el, să te alături, în luna lui februarie, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, după chinurile agoniei, când fața unui mort se înseninează și când, notează Franz Rosenzweig, "individul renunțând la cele din urmă rămășite ale individualitătii sale și întorcându-se la origini, sinele se trezeste la unicitatea ultimă, la singurătatea ultimă..."

Sfântul Martin din Tours, episcop

Sf. Martin din Tours

Martin din Tours este unul dintre acei oameni care au făcut să vorbească despre sine generaţii întregi, pentru faptul că au fost protagoniste ale unor episoade capabile să trezească fantezia populară. Toţi am auzit povestindu-se episodul despre sfântul Martin, care călărind acoperit cu mantia sa de gardă imperială, întâlnind un sărac tremurând de frig, printr-un gest generos taie în două mantaua, dându-i jumătate săracului. Noaptea, în vis, îl vede pe Isus, acoperit cu acea jumătate de manta, zâmbindu-i recunoscător.

 

Martin, fiu al unui tribun roman, se născuse la Sabaria, în Panonia, pe la 315. La cincisprezece ani îmbrăca deja uniforma militară. Episodul despre manta trebuie situat în această perioadă, pentru că la optsprezece ani a primit botezul şi a părăsit armata pentru a-l urma pe sfântul Ilariu de Poitiers, învăţătorul său. După un scurt noviciat de viaţă pustnică în insula Gallinaria, pe coasta ligură, Martin a înfiinţat o pereche de mănăstiri: Liguge, cea mai veche din Europa, şi Marmoutier, destinată să devină un mare centru de viaţă religioasă.

 

După paranteza contemplativă, s-a deschis cea activă: Martin, ales episcop de Tours, a devenit marele evanghelizator al centrului Franţei. Fusese, după cum se spune, soldat fără voie, călugăr prin alegere, şi a fost episcop prin datorie. În cei douăzeci şi şapte de ani de viaţă episcopală şi-a câştigat iubirea entuziastă a săracilor, a nevoiaşilor şi a celor care sufereau nedreptăţi, dar era rău văzut de către cei din clerul său care tânjeau după viaţa liniştită. A fost chiar acuzat de către un preot cu numele de Brizio. A devenit proverbială fraza sa: "Dacă Cristos l-a suportat pe Iuda, eu de ce nu l-aş suporta pe Brizio?".

 

A murit pe poziţie, la 8 noiembrie 397 la Candes, în timpul unei vizite pastorale. Funeraliile sale, care au avut loc după trei zile, au fost o adevărată apoteoză; în acea zi, 11, Martin este amintit şi acum. El poate fi considerat primul sfânt nemartir care are sărbătoare liturgică. Acea dată a rămas şi ca punct de referinţă în contractele de locuinţe, de terenuri, de vânzare-cumpărare, în lumea agricolă: "noul vin se bea la sfântul Martin", se spune şi acum în multe regiuni italiene şi franceze. Jumătatea foarte celebrei mantale pe care sfântul Martin a împărţit-o cu un sărac la Amiens, fiind luate numeroase franjuri pentru a îmbogăţi diferitele relicviare, este păstrată cu grijă într-o capelă (numele derivă tocmai de la "cappa", manta), iar custodele a luat numele de capelan. Sfântul Martin a lăsat urme despre sine până şi în vocabular. (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. de pr. Iosif Agiurgioaei; sura: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Hildegard von Bingen - Chants for St. Ursula (gregorian)

XXXII TPA (C): Cine așteaptă o viață nouă (omilie)

 

Evanghelia - Luca 20,27-38: În acel timp, ²⁷ câţiva saducei, care neagă învierea morţilor, au venit la Isus şi l-au întrebat: ²⁸ "Învăţătorule, Moise ne-a dat această lege: «Dacă cineva are un frate însurat şi acesta moare fără a avea copii, atunci el să ia în căsătorie pe văduvă, ca să ridice urmaşi fratelui său». ²⁹ Erau odată şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit fără să aibă copii. ³⁰ Atunci pe văduvă a luat-o în căsătorie al doilea, ³¹ apoi al treilea şi, rând pe rând, toţi şapte au murit fără să lase copii. ³² În cele din urmă a murit şi femeia. ³³ Deci, la înviere, a cui va fi femeia? Căci toţi au avut-o de soţie?" ³⁴ Isus le-a răspuns: "Numai în această lume se căsătoresc oamenii. ³⁵ Dar atunci, cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de lumea viitoare şi de învierea morţilor, nu se vor căsători, ³⁶ căci ei nu mai pot muri. Ei sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce sunt moştenitori ai învierii. ³⁷ Iar că morţii trebuie să învie, însuşi Moise ne-a dat de înţeles în locul unde vorbeşte despre tufişul arzând, când îl numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». ³⁸ Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, căci pentru el toţi sunt vii!"

 

Omilie

 

Scopul întrebării saduceilor este de a-l pune pe Isus la încercare (Lc 20,27-38). Cu un exemplu concret, încearcă să demonstreze că ideea învierii este ridicolă și străină Scripturii, un fel de superstiție populară. Răspunzând Isus citează surprinzător din Exod 3,6 care este un text asupra lui Dumnezeu și nu asupra învierii. Dar tocmai aici stă originalitatea lui Isus: El se referă la centrul Scripturii, nu un singur text sau altul. Isus conduce discursul la rădăcină, anume la o concepție despre Dumnezeul viu și despre fidelitatea sa:  dacă Dumnezeu iubește omul, nu poate să-l abandoneze puterii morții. Conform exegezei rabinice modul de a citi Scriptura lui Isus este, fără îndoială, original.

 

Dar răspunzând saduceilor, Isus profită, de asemenea, de posibilitatea de a corecta  ideile fariseilor, care a conceput învierea din punct de vedere material, împrumutând ironia de la spiritele mai liberale, ironie de care pericopa noastră oferă un exemplu excelent: o femeie care a fost căsătorită de șapte ori, la înviere a cui va fi soție? 

 

Isus afirmă că viața morților scapă de schemele acestei lumi prezente: este o viață diferită pentru că divină și veșnică: ar trebui să fie asemene cu aceea a îngerilor (Lc 20, 36). Dar când scrie Luca Evanghelia sa, el se gândea desigur la lumea elenistică, care nu accepta învierea trupurilor: trupul era prizonierul spiritului și mântuirea constă, tocmai în a se elibera. Gândirea greacă este fundamental dualistă, și vorbește despre imortalitate, dar nu despre înviere. În fața acestei mentalități, care risca să trădeze până în profund învățătura lui Isus și speranța purtată de el, Luca profitând de episodul nostru taie orice echivoc: explică că la înviere nu înseamnă prelungirea acestei vieți. Învierea nu este reanimarea unui cadavru. Este un salt calitativ. Este o existență nouă, într-o altă lume. Dar în această nouă existență omul intră cu totul, nu numai sufletul. Luca vorbește despre înviere și nu de imortalitate. Culturii grecești el opune puterea cuvintelor lui Isus. Cu atât că Luca nu încearcă rațiunea învierii în comportamentele omului, dar fidel chiar în această privință tradiției biblice face să urce din nou la izvorul, la Dumnezeul cel viu. Promisiunea lui Dumnezeu ne asigură că toată realitatea persoanei intră într-o viață nouă, şi doar pentru că intră într-o viață nouă, această realitate este transformată. (don Bruno Maggioni [11.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).