Un timp al convertirii și al încrederii în Dumnezeu [Miercurea Cenușii - 1 martie 2017]

Un timp al convertirii și al încrederii în Dumnezeu

[Miercurea Cenușii]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (1 martie 2017)

Lecturi: Ioel 2,12-18; 2Corinteni 5,20-6,2; Evanghelia Matei 6,1-6.16-18.

Începem astăzi drumul Postului Mare. Un timp potrivit, care durează patruzeci de zile. La capătul său este Paştele. Este un timp de pocăință, vrea să spună timp convertire şi luptă împotriva spiritului rău. Şi mai este şi un timp care ne invită să ne întoarcem la Domnul cu toată inima, cu post şi rugăciune. Iată, a ajuns timpul mântuirii sau al reconcilierii, al împăcării cu Dumnezeu. „Întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale!” (Il 2,12). Cu aceste cuvinte pătrunzătoare ale profetului Ioel, începe liturgia Postului Mare, indicând convertirea inimii, caracteristica acestui timp de har.

În prima lectură, un dezastru agricol sau o invazie de lăcuste, îi oferă profetului Ioel (Ioel 2,12-18) ocazia de a anunța convertirea într-un cadru de liturgie penitențială. Nu face aluzie la nici o greșeală concretă. Dar cine este curat în ochii lui Dumnezeu? Adevăratul sens al convertirii se face din toate inima. Două cuvinte intră în joc: „întoarecerea la Dumnezeu” – pentru că prin păcat s-a îndepărtat de Domnul, și „cu toată inima” – pentru că această reîntoarcere nu poate fi ocazională, interesată sau simulată. Este vorba despre cuvântul ebraic shub adică privind înapoi, întoarcere spre proprii pași. Este un act fizic care schimbă direcția, e o invitație la convertire a omului întreg, cu toată inima și chemat să se ridice, să se înălțe.

Ce motive le oferă profetul pentru această convertire? Sunt trei specifice: unul, din partea lui Dumnezeu; doi, din partea rănilor cu care loviseră poporul și trei, din patrea tuturor popoarelor care cunosc Israelul. În termenii Vechiului Testament se zice despre Dumnezeu că el este „milostiv şi îndurător, încet la mânie şi plin de bunătate și se înduioșează de orice nenorocere” (v. 13). Acesta este fundamantul speranței și al rugăciunii. Nimic nu e pierdut definitiv. Din partea rănilor care a lovit Israelul, dar nu l-au distrus încă: „cine ştie, poate se va întoarce şi va ierta? şi va lăsa după el o binecuvântare!” (v. 14).  În sfârșit, profetul pune în discuție pe Dumnezeu însuși: dezastrul asupra lui Israel va fi în ochii popoarelor un spectacol care îl dezonorează pe Dumnezeu și îl face incapabil să-l salveze. „De ce să se spună printre popoare: «Unde este Dumnezeul lor?» (v. 17). În definitiv, nu-i atât de important nenorocirea și pedeapsa poporului – mereu păcătos – ci mai degrabă onoarea lui Dumnezeu care intră în joc. „Domnul este gelos pe ţara lui şi îi este milă de poporul său” (v. 18). Răspunsul Domnului este pozitiv. Dumnezeu răspunde poporului său promițându-i belșug a tot ce a distrus lăcustele. Să uităm că pentru a ajunge aici trebuie să facem efortul suprem al convertirii și al încrederii în Dumnezeu. „Îndură-te, Doamne, de poporul tău!”

În Scrisoarea a doua către Corintieni (2Cor 5,20-6,2), apostolul Paul ne adresează o chemare de a ne lăsa reconciliați cu Dumnezeu. Această împăcare nu este o inițiativă a noastră. Totul este legat de cuvântul împăcării, al reconcilierii, care provine de la Tatăl și se manifestă dramatic în persoana lui Isus Cristos, care „s-a făcut păcat pentru noi” – el care nu a păcătuit – „pentru ca noi să cunoaştem justificarea lui Dumnezeu” (v. 21). Apostolul se prezintă ca ambasador a lui Cristos. „Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Sfântul Paul ne invită să nu refuzăm această împăcare. Este „timpul potrivit”, este „ziua mântuirii”. Timpul Postului Mare este oferit pentru a primi milostivirea lui Dumnezeu.

În Evanghelia de astăzi (Mt 6,1-6.16-18), Isus ne arată care trebuie să fie atitudinea noastră față de corectitudiniea interioară, oferindu-ne şi mijlocul de a creşte în această purificare de intenţii: intimitatea cu Tatăl. Evanghelia ne spune care este orientarea însăşi a Domnului, care „nu făcea nimic pentru a fi admirat de oameni, dar trăia în intimitate cu Tatăl său”. Evanghelistul Matei ne prezintă trei exemple: pomana, rugăciunea şi postul şi scoate în evidenţă în toate trei o tentaţie comună. Când facem ceva bun, imediat apare în noi dorinţa de a fi stimaţi pentru această faptă bună și admiraţi, adică de a avea recompensă: o recompensă falsă întrucât e glorie umană, satisfacţie, plăcerea noastră. Ne închide în noi înşine, în timp ce ne poartă în afara noastră, pentru că să trăim proiectaţi spre ceea ce gândesc alţii despre noi. Domnul ne cere să facem binele pentru că e bine şi pentru că Dumnezeu e Dumnezeu şi ne dă şi modul pentru a trăi astfel: a trăi în raport cu Tatăl. Pentru a face binele noi avem nevoie să trăim în iubirea cuiva. Dacă trăim în iubirea Tatălui, vom face binele cu umilinţă și cu sinceritate.

Înţelegem acum semnificaţia gestului cu care începem drumul nostru de patruzeci de zile spre Paşti: impunerea cenuşii. Ruperea alianţei cu Dumnezeu din partea omului a avut drept urmare moartea, simbolizată de cenuşa pusă pe capul nostru. Plecându-ne capul, recunoaştem acest adevăr al nostru: suntem creaturi care am renunţat de la începutul la fundamentul vieţii, suntem destinaţi morţii. Noi purtăm cenuşa nu pentru a ne proclama sfinţenia ci în semn de recunoaştere a apartenenţei noastre la comunitatea păcătoşilor care caută pocăinţa şi reînnoirea.

Să ne ajute Tatăl milostiv!

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981].

---

Mesajul sfântului părinte Francisc pentru Postul Mare (2017)

Parabola bogatului

și a lui Lazăr cel sărac (Lc 16, 19-31).

Cuvântul este un dar. Celălalt este un dar

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este un nou început, un drum care conduce spre o ţintă sigură: Paştele sau Învierea, victoria lui Cristos asupra morţii. Şi tot acest timp ne adresează o invitaţie puternică la convertire: creştinul este chemat să se întoarcă la Dumnezeu „din toată inima”, pentru a nu se mulţumi cu o viaţă mediocră, ci să crească în prietenia cu Domnul. Isus este prietenul fidel care nu ne părăseşte niciodată, pentru că, şi atunci când păcătuim, aşteaptă cu răbdare întoarcerea noastră la el şi, cu această aşteptare, manifestă voinţa sa de iertare (cf. Omilia la sfânta Liturghie, 8 ianuarie 2016).

Postul Mare este momentul favorabil pentru a intensifica viaţa spiritului prin sfintele mijloace pe care Biserica ni le oferă: postul, rugăciunea şi pomana. La baza a toate este cuvântul lui Dumnezeu, pe care în acest timp suntem invitaţi să-l ascultăm şi să-l medităm cu o mai mare asiduitate. Îndeosebi, aici aş vrea să mă opresc asupra parabolei omului bogat şi a săracului Lazăr (cf. Lc 16,19-31). Să ne lăsăm inspiraţi de această pagină atât de semnificativă, care ne oferă cheia pentru a înţelege cum să acţionăm pentru a ajunge la adevărata fericire şi la viaţa veşnică, îndemnându-ne la o convertire sinceră.

1. Celălalt este un dar

Parabola începe prezentând cele două personaje principale, dar săracul e cel care este descris în manieră mai detaliată: el se află într-o condiţie disperată şi nu are puterea de a se ridica, zace la poarta bogatului şi mănâncă firimiturile care cad de la masa lui, are răni pe tot trupul şi câinii vin să le lingă (cf. v. 20-21). Aşadar tabloul este sumbru, iar omul este degradat şi umilit.

Orice iubire este ca răsăritul primei dimineți...

„Orice iubire este întotdeauna unică

iar făgăduința ei
este ca răsăritul primei dimineți.

(Paul Evdokimov [1901-1970]).

Har și exemplu...

Lorenzo Milani (1923-1967).

„Cu cuvântul mulțimii nu se face nimic.

Pe planul divin se cere har

și pe planul omenesc se cere exemplu”.

(preot Lorenzo Milani [1923-1967]).

Muzica și armonie...

Încredere în Dumnezeu, Tatăl nostru (VIII TPA [A] - 26 februarie 2017)

„Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu trudesc şi nu ţes!” (Matei 6,28)

Încredere în Dumnezeu, Tatăl nostru

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (26 februarie 2017)

Lecturi: Isaia 49,14-15; 1Corinteni 4,1-5; Evanghelia Matei 6,24-34.

Cu Predica de pe Munte, în duminicile precedente, liturgia ne-a prezentat programul vieții creștine pe care Isus vrea să-l urmăm: „fericirile”, plinătatea vieții, iertarea, iubirea… Este dificil de a accepta, mai ales, să-l pui în practică. Dar avem încredere în Dumnezeu, Tatăl nostru.

În această duminică, cuvântul lui Dumnezeu vrea să ne dea curajul că pe acest drum Dumnezeu nu ne lasă singuri, după cum ne arată profetul Isaia în prima lectură, foarte scurtă (Is 49,14-15): ne spune că Dumnezeu nu abandonează pe cei care suferă. Noi ne-am abătut de la el…

În exilul babilonic, Israel se simte ca o soție abandonată. Știe că a fost infidelă, că l-a trădat pe Dumnezeul său. Și repetă: „Domnul m-a părăsit; Domnul m-a uitat” (v. 14). Și cei rămași în țară manifestă aceleași dubii pentru viitorul lor. Profetul se adresează locuitorilor din Ierusalim. Dumnezeu a abandonat poporul său. Situația este fără remediu. Profetul le împărtăşește răspunsul lui Dumnezeu: nu i-a abandonat, nu-i adevărat! „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează […]? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (v. 15).  Poate oare o femeie să uite de copilul său? Profetul se gândeşte mai bine şi îşi dă seama că sunt femei care-şi părăsesc copiii. Şi chiar dacă s-ar întâmpla aceasta, Dumnezeu nu ne va abandona niciodată. Este grija iubitoare a lui Dumnezeu față de poporul ales: asigură Ierusalimul de permanența iubirii sale, până acolo că se revelează ca o mamă pentru Israel. Este vorba despre simbologia maternă, plină de tandrețe și de iubire profundă.

Într-o rubrică de la televizor, s-a luat un interviu de la mama unui tânăr asasin care şi-a mărturisit crima. Moderatorul o întreabă ce crede despre fiul său şi dacă simte vreo afecţiune pentru el. Femeia răspunde printre lacrimi că, în ciuda a toate, fiul său este „bun” şi că ea îl iubeşte mai mult decât înainte.

Dumnezeu se comportă cu noi păcătoşii în acelaşi fel, pentru că este „mama” noastră. Întăriţi de această încredere, putem să depăşim preocupări noastre zilnice. În el putem găsi mântuirea.

În Scrisoarea sa către Corintieni (1Cor 4,1-5), sfântul Paul se adresează creştinilor care nu au înţeles Evanghelia. Ei continuă să judece „conform cărnii” și lăsându-se atrași de predicatori și nu de mesajul lor, punând în pericol unitatea comunității. Sunt certurile între comunitățile formate din oameni legați prin relații lor de rudenie și de limbă. Paul intervine pentru a pune lucrurile la locul lor. Care este valoarea predicării Evangheliei? Predicatorii sunt „nişte slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu”. Misiunea lor este de a-l arăta pe Cristos și de a întoarce comunitatea spre el. Nu sunt patroni. Au în mână bunuri care aparțin lui Dumnezeu. Ei sunt administratorii tainelor Domnului, sunt misterele lui Dumnezeu, sunt în planul său eliberator. De la administratori se cere numai fidelitate. Cine anunță Evanghelia – înțelege sfântul Paul să spună – trebuie să aibă unica preocupare de a transmite mesajul lui Cristos, fără a adăuga nimic și fără să aducă vreo atingere. Corintienilor le spune să se încreadă în Domnul, cel care „mă judecă” şi „va pune în lumină ceea ce stă ascuns în întuneric şi va descoperi planurile multor inimi”. Să avem încredere în Domnul care este judecătorul nostru: un Tată bun și milostiv.

Evanghelia (Mt 6,24-34) din această duminică îl prezintă pe Isus care ne invită să ne smulgem din robia banului, care nu este altceva decât o închinare la idoli, şi să ne încredem în Dumnezeu, Tatăl, care are grijă de copiii săi. „Nu vă faceţi griji pentru viața voastră, nici pentru îmbrăcăminte... Nu vă faceţi griji pentru ziua de mâine...” sau de alte nevoi materiale, pentru că fiecărei zile îi ajunge necazul ei. Alternativa este radicală: sau Dumnezeu sau „mamonei”. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (v. 24). Curios de notat că termenul „mamonă” provine din rădăcina lui „amen” al nostru, cuvânt ebraic pentru credință. Este o încredere într-un lucru mort: înseamnă a-ți pune încrederea nu în Dumnezeul cel viu, ci într-o realitate inertă. De aceea, discipolul care se lasă obsedat de hrană sau de îmbrăcăminte care o credință nesigură, șovăitoare, care jignește iubirea părintească a lui Dumnezeu. Cine construiește pe „hrană” sau „îmbrăcăminte” este îngrijorat, sărac, gol sufletește și –  asemenea celor bogați – este inutil pentru Împărăția lui Dumnezeu. Restul fragmentului dezvoltă – în antiteză – încrederea în Dumnezeu: o încredere bucuroasă, liberă și senină.  

La sfârșit, Isus îi îndeamnă pe discipoli să caute mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga!” (v. 33). Isus vrea să ne facă să înţelegem că numai Dumnezeu este vrednic de încrederea noastră. Adevăratele valori dă gust vieții. Creștinul știe că este preţios în ochii lui Dumnezeu. Grijile pentru lucrurile materiale ne fac să pierdem lucrul cel mai necesar şi ne umplu de nelinişte. O voce liberă pentru împărăție este ca o sămânță aruncată pe pământul istoriei noastre care crește. Fiecare om poate să cunoască iubirea Tatălui şi să trăiască astfel o viaţă senină, plină de semnificaţie aici pe pământ şi sus în cer.  

Voi, de care parte vă aflați?

---

 [bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974].

---

† Duminica a 8-a de peste an (A): Aveți încredere în Tatăl vostru… [26.02.2017]

„Observaţi cum cresc crinii câmpului...”
de Bernardette Lopez

Evanghelia Matei 6,24-34: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei. De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte! Oare nu sunteţi voi mult mai de preţ decât ele? Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale? Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă străduiţi? Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu trudesc şi nu ţes! Totuşi vă spun că nici Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puţină credinţă? Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?»! Căci pe toate acestea le caută neamurile păgâne; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga! Deci nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei”.

Omilie

Prin intermediul textelor biblice din această duminică, Dumnezeu însuşi  ne vorbeşte. El ne cere să ne unim și noi în trăire. În prima lectură, profetul Isaia se adresează locuitorilor din Ierusalimului. Aceștia din urmă trăiesc o situaţie foarte dureroasă: babilonienii au luat captiv oraşul lor; o parte a populaţiei este în exil; unii tind să creadă că Dumnezeul babilonienilor este mai puternic decât al celor din Ierusalim; alţii spun că Dumnezeul lor şi-a abandonat poporul.

Profetul le împărtăşește răspunsul lui Dumnezeu: nu, nu i-a abandonat. Pentru a le vorbi, Domnul foloseşte cuvinte care spun de tandrețea unei mame pentru copilul ei: o mamă nu poate să-și abandoneze copilul. Şi chiar dacă s-ar întâmpla aceasta, Dumnezeu nu ne va abandona niciodată. Chiar şi atunci când totul merge rău; este el care ne poartă de grijă. El ne cere să ne umplem viața cu iubirea sa. În el singur noi putem găsi mântuirea. Întotdeauna putem conta pe el. Sfântul Paul ne spune în felul său: „Nimic nu ne poate despărţi de iubirea sa”.

Acest apel la încrederea este și în Evanghelie, pe care noi l-am auzit: „Nu vă faceţi griji pentru viața voastră, nici pentru îmbrăcăminte... Nu vă faceţi griji pentru mâine...” Cum putem primi această Evanghelie? Isus nu spune ca noi să nu ne ocupăm de hrană, nici de îmbrăcăminte. Nu ne spune că sunt răi bani. El vrea pur şi simplu să ne invite a readuce lucrurile la nivelul lor just: hrana, îmbrăcămintea şi bani nu trebuie să fie primul scop al vieţii noastre. Avem nevoie în primul rând să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa. Am fost creați pentru Dumnezeu şi pentru fraţii noştri. Nu putem lăsa bani să devină unicul scop al vieţii şi al acţiunile noastre.

În acest secol al vitezei, am auzit că: „timpul este bani”. Rezultatul este că în birouri, fabrici, magazine, bărbaţi şi femei sunt supuși unui ritm infernal. Întotdeauna se fuge pentru a salva economia modernă. Acesta este un motiv de infarct, surmenaj și deprimare. Să ne gândim la acest om de afaceri de cărei agenta este plină de întâlniri. Singurele care îi lipsesc sunt întâlnirea cu soţia, copiii săi, cu el însuşi şi cu Dumnezeu cel mai mult.

O altă acțiune rea provocată este puterea banilor: în fiecare zi mass-media ne vorbește despre atacuri armate, violuri, crime și delapidări de tot felul. Bărbaţi, femei şi chiar copii sunt reduși ca sclavi pentru a permite bogaților să se îmbogățească şi mai mult. Când câștigă bani devine tiran. Poate atrage după sine cele mai mari rele. Este ca un drog de care mereu sunt în lipsă şi ne distruge. Să nu uităm: dacă Iuda l-a trădat pe Isus, l-a trădat pentru „treizeci de monede de argint” (preţul unui sclav!)

Pentru a înţelege mai bine această Evanghelie, suntem ajutați de capitolul al 13-lea după Evanghelia sfântului Matei. Isus explică parabola semănătorului: el spune că grăuntele căzut pe pământul cu spini este înăbuşit. Acest grăunte este Cuvântul lui Dumnezeu care este semănat în noi: dacă este sufocat este pentru „bogăţie şi preocupările din lume”. În aceste condiţii, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate să crească în noi. A murit pentru că nu e îngrijit. S-a sufocat.

Isus vine să ne elibereze de toate aceste obsesii care ne fac să pierdem drumul. El vrea să ne facem disponibili pentru esenţial, pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa. Această dreptate nu este numai omenie dar și sfinţenie. Este primul, dar nu este în situația cea mai bună.

Singura adevărată comoara este Isus; el ne cere să umplem vieţile noastre cu iubirea sa.

Prima lectură ne spune că Dumnezeu nu abandonează pe cei care suferă. Dar el are nevoie de mâinile noastre, de ochii noștrii şi inimile noastre pentru a merge până la ei. Putem să facem o mulţime de lucruri cu bani. Asociațiile caritative în caz de nevoie. Desigur, nu putem da pentru toți, nici la toată lumea. Dar bugetul nostru creştin trebuie să cuprindă o parte dintre cei săraci; este banul „bunului samaritean” donat hangiului pentru cel rănit pe drum.

În scrisoarea sa către corintieni, sfântul Paul abordează o întrebare puțin diferită. Se adresează creştinilor care nu au înţeles Evanghelia. Acolo, la ei, sunt certurile dintre comunitățile formate din oameni legați prin relații de rudenie și de limbă. Fiecare nu jură decât pe predicatorul său preferat. Paul intervine pentru a pune lucrurile la locul lor. Predicatorii nu sunt stăpânii de care trebuie să aparţină. Misiunea lor este de a-l arăta pe Cristos și de a întoarce comunitatea spre el. Avem mai multe de făcut decât să compara unele cu altele: „Caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa”.

Postul Mare care începe în câteva zile ne ajută să intrăm în această perspectivă. El ne va aminti că Dumnezeu nu ne-a abandonat. Noi ne-am abătut de la el. Dar el nu încetează se ne cheme: „Convertiți-vă... Întoarceţi-vă la mine cu toată inima”. Ne rugăm Domnului pentru ca răspunsul nostru să fie din ce în ce mai mult măsura iubirii sale pentru noi. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6660-homelie-du-8eme-dimanche-du-temps-ordinaire-a/).

Nenorocirea nu este durere...

Simone Weil [1909-1943]

într-o izbucnire de râs tineresc din anul 1922.

Este decupat dintr-o fotografie la treisprezece ani cu fratele său, Andrei, în timpul vacanței de vară a Knokke.

André Gide o va defini „sfânta exclușilor”, în timp ce Graham Greene o va vedea chiar ca adult, un adolescent de nestăpânit.

„Nenorocirea nu este durere. Nenorocirea este cu totul altceva decât un procedeu pedagogic al lui Dumnezeu… Nenorocirea este o minune de tehnică divină. E un dispozitiv simplu şi ingenios care face să intre în sufletul unei creaturi finite această imensitate de forţă oarbă, brutală şi rece. Distanţa infinită care separă pe Dumnezeu de creatură se adună toată într-un punct pentru a străpunge sufletul în centrul lui… Iubirea e orientare, nu stare sufletească. Cel care îşi menţine sufletul orientat spre Dumnezeu în vreme ce e străpuns de cui se află înfipt în centrul însuşi al universului. E adevăratul centru, cel care nu e situat în mijloc, care e în afara spaţiului şi a timpului, care e Dumnezeu”. (Simone Weil).

Clarificând raportul dintre credinţă şi fapte...

Martin Luther

(Cranach the Elder BM [1837]).

O imagine utilizată de Martin Luther

pentru a clarifica raportul dintre credinţă şi fapte:

„Evanghelia este ca o adiere rece
şi delicată în marea căldură a verii,

este mângâiere în angoasa conştiinţei.
Dar imediat ce adierea Evangheliei a dat răcorire
şi întărire forţelor noastre,
noi nu trebuie să rămânem indolenţi, să ne culcăm şi să sforăim;
adică, atunci când Duhul lui Dumnezeu a potolit,
a liniştit şi a mângâiat conştiinţa noastră,
atunci trebuie să demonstrăm
şi credinţa noastră cu faptele bune
pe care Dumnezeu ni le-a poruncit şi indicat în cele zece porunci”.

(Kurt Koch, „Ceea ce în realitate uneşte. În doctrina justificării” în L'Osservatore Romano, 21 februarie 2017; sursă:http://ercis.ro).

Bătrânii spun că apa trece

de Mihai Codreanu


Bătrânii spun că apa trece
Şi spun că pietrele rămân,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob bătrân.


Că piatra, orişicât de tare,
Se macină şi trece stând,
Iar peste trista-i măcinare
Doar apele rămân curgând.

Evanghelia nu este concentrică, ci e excentrică...

„Creștinismul nu este o formă de autorealizare. Isus nu este un nascisist[1]. Evanghelia presupune ca eu să renunț la mine însumi, ca inima mea să nu se plece numai spre mine însumi și ca eu să accept posibilitățile izvorâte din noua mea orientare spre ceva în afară de mine. Evanghelia nu este concentrică [= care au același centru], ci este excentrică [= situat departe de centru, care nu se găsește în centrul]”. (Cox H., La svolta ad Oriente, Brescia 1978, 97).

---

[1] Narcisismul este o tulburare psihologică a personalității umane care se manifestă prin egoism, vanitate, dragoste exagerată, patologică, pentru propria persoană. Termenul narcisism a fost introdus de Havelock Ellis (mai târziu a fost dezvoltat de Freud în cartea din 1914 On Narcissism) după Narcis, care, în mitologia greacă, era un tânăr frumos, fiul nimfei Liriope și al râului Cephios. Narcis era un tânăr care s-a îndrăgostit patologic de propria reflexie din apă. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Narcisism).

Ridică-ți și tu privirea-n sus

de Ruben Filoti & Copiii Elim Bruxelles

A ierta și a iubi (VII TPA [A] - 19 februarie 2017)

Predica de pe Munte (1912) - de Rudolf Yelin.

A ierta și a iubi

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (19 februarie 2017)

Lecturi: Leviticului 19,1-2.17-18; 1Corinteni 3,16-23; Evanghelia Matei 5,38-48.

Ca și duminica trecută, Cristos ne spune: inima ta depășește toate obligațiile. Iubește dușmanii tăi. Imită-mă pe mine, Domnul vostru.

„Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru!” Cu această invitație adresată de Dumnezeu poporului evreu începe prima lectură din Cartea Leviticului (Lev 19,1-2.17-18), care poartă numele de „legea sfințeniei”. În limbajul curent, prin „sfânt” se înțelege cel care a dus o viață exemplară și e în paradis, iar după ce se invocă cu credință se poate primi haruri și miracole. Însă semnificația acestui termen este mult mai amplă: indică pe cel separat și consacrat lui Dumnezeu. Sunt templele sfinte pentru că erau distincte, „retrase” din lumea profană și rezervate divinității, întrând în sfera lui Dumnezeu și pentru aceasta fiind necesare numeroase rituri purificatorii. Sunt sfinte obiectele sacre neputând fi folosite altor uzanțe. Sunt persoane sfinte care primeau funcții deosebite. Iar cel mai sfânt este Dumnezeu, absolut divers din tot ce există. Ce pretindea Domnul atunci când a impus poporului său să fie „sfânt”? Vrea poate să trăiască separat de alte popoare? Israel a înțeles în acest mod porunca lui Dumnezeu și a gândit că e de datoria sa a evita orice contact cu ce ar fi putut să-l poarte la idolatrie. Pentru a menține această „sfințenie” s-a înmulțit interdicţii: opreliștea de a intra în casele străinilor, de a mânca cu ei sau chiar de a strânge mâna unui păgân. Fiind aceasta mentalitatea comună, rămâi uimit când constați într-un text – cel propus astăzi – în care „sfințenia” este înțeleasă în mod complet diferit: nimic din separările materiale de la ceilalți oameni, nimic din prescriile rituale. „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta. […] Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (vv. 17-18).

Găsim aceste două porunci: „Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt!” şi „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Încă nu suntem la Evanghelie, în Noul Testament. Această revelaţie implică unele exigențe. Printre exigențe este iubirea fraternă: „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Din vechea lege, descoperim că iubirea frăţească era mai bună decât toate ritualurile: era semnul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni. Cu toate acestea are încă o limită: iubirea nu este universală. De fapt, interpetarea rabinică se restrângea la poporul lui Israel; se limitează la legăturile de sânge, legăturile familiale. Orizontul legii nu depășește încă limitele poporului evreu.

Cu Noul Testament, se face un pas înainte. În scrisoarea sa către corintieni (1Cor 3,16-23), sfântul Paul insistă asupra universalităţii iubirii lui Dumnezeu. Comunitatea este ca un sanctuar: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (v. 16). În templul lui Dumnezeu – „decupat” din lumea profană – Duhul Sfânt este cel ce locuiește în el și menține unită comunitatea. Diviziunile ruinează și amenință distrugerea construcției. Cine se simte responsabil de un astfel de dezastru, va fi tras la răspundere de Domnul cu o extremă severitate: „Cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el!” (v. 17). Este imaginea tradițională a judecății finale care servește, în limbaj rabinic, nu la descrierea a tot ce se întâmplă la sfârșit, dar la acțiunea extrem de gravă a celor care fac rău Bisericii.

Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Fiecare om este un templu de care se îngrijește Domnul. „Toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu” (vv. 22-23). Aceste gânduri introduc la interpretări noi în cadru Evangheliei de astăzi.

Evanghelia după Matei (Mt 5,38-48) face parte din „Predică de pe munte”, unde Isus se prezintă ca noul Moise, care, de pe muntele „Fericirilor”, dă noua sa Lege. Nu desființează vechea legea, ci interpretează în felul său. „Aţi auzit că s-a spus… Eu însă vă spun” – de şase ori se întâlneşte în Evanghelia lui Matei. Astăzi sunt ultimile două.

„Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău!” (vv. 38-39). Evanghelia pornește de la străvechea legea a talionului, care urmărea să pună frâu răzbunării: „legea talionului”, născută din voinţa civilă de a împiedica răzbunările exagerate. Această lege, prezentă în primul cod de legi cunoscut în istorie, Codul lui Hammurabi, datând probabil din anul 1760 înainte de Cristos, fiind preluat de Vechiul Testament și introdusă de romani în „Legea celor 12 Table” care erau afişate în Forul Roman, urmărea stabilirea echitabilă a dreptăţii. Ştiau bine anticii că sălbaticul tinde să întreacă măsura când este vorba de a-şi face singur dreptate... Isus spune că nu ajunge legea. „Eu însă vă spun: dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt!” Nu aboleşte legea veche, dar o duce la desăvârşire. Trebuie depăşită tentaţia răzbunării. A învinge răul cu puterea binelui pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte.

„Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (vv. 43-44). Cristos ne cere să iubim dușmanii. Cum să facem? El este cel care ne dă răspunsul: „Rugaţi-vă, pentru vrăjmaşii voştri”. Este vorba despre rugăciune ce face minuni. „Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (v. 44). Sfântul Paul, care a fost persecutorul creştinilor, s-a lăsat transformat de această rugăciune pe care sfântul Ștefan o înălța spre cer. Cristos este „răstignitul fără ură”. El se roagă cu psalmul 22,2: „«Elí, Elí, léma sabactáni?» adică «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»” (Mt 27,46). Și a fost ascultat. Tatăl l-a înviat din morți.

Și Isus termină predica sa prin aceste cuvinte: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!” (v. 48). Isus ne invită să ne uităm către Tatăl: el face ca soarele său să răsară peste cei buni şi peste cei răi. Vrea ca toată lumea să fie iluminată de acest soare… Iubirea sa este pentru toţi: pentru cei buni şi pentru cei răi. A-i iubi pe cei care nu ne iubesc, înseamnă a-l imita pe Dumnezeu. Nu înseamnă să fi ajuns la scopul sublim – iubirea universală – dar înseamnă să încerci să tinzi spre ea în fiecare zi.

Un rabin bătrân întrebă o dată pe elevii săi când se putea recunoaște momentul precis în care se termină noaptea şi începe o nouă zi. „Poate că din momentul în care se distinge cu uşurinţă un câine de o oaie?” „Nu”, a spus rabinul. „Când un copac se distinge față de un smochin?” „Nu”, a repetat el. „Dar atuncea când?”, întrebară toți elevii. Rabinul a răspuns: „Atunci când privind o persoană oarecare tu reconoști pe un frate tău sau pe sora ta. Până la acel moment încă este noapte în inima ta!”

Să ne dea, Domnul, această lumină…

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974].

---

† Duminica a 7-a de peste an (A): Rugați-vă pentru dușmanii voștrii [19.02.2017]

Rugați-vă pentru dușmanii voștrii - de Patxi Velasco Fano.

Evanghelia Matei 5,38-48: În acel timp, Isus îi învăţa, zicând: „Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt! Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două! Celui care îţi cere dă-i şi celui care vrea să împrumute de la tine nu-i întoarce spatele. Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi! Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii? Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!”

Omilie

În cartea Leviticului din prima lectură, găsim două porunci: „Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt, Domnul Dumnezeul vostru!” şi „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Încă nu suntem la Evanghelie. Aceste cuvinte uimitoare se găsesc deja în Vechiul Testament. Cartea Leviticului este deosebit de sensibilă la sfinţenia lui Dumnezeu. Această revelaţie implică unele exigențe. Printre aceste exigențe este iubirea fraternă: „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Din vechea lege, descoperim că iubirea frăţească era mai bună decât toate ritualurile: era semnul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni. Această chemare a Leviticului nu era decât o etapă, un pas. Se limita la legăturile de sânge, de rasă, de naţii, la legăturile familiale.

Cu Noul Testament, vom face un pas înainte. În scrisoarea sa către corintieni, sfântul Paul insistă asupra universalităţii iubirii lui Dumnezeu. Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Fiecare om este un sanctuar în ochii Domnului. Noi aparţinem toți lui Cristos și Cristos este a lui Dumnezeu. Acest lucru provoacă o inversare: suntem chemaţi să fim împreună la un loc prezenţa lui Dumnezeu. Ceea ce contează acum este noua Împărăţie pentru a o construi şi a o manifesta.

În Evanghelie, Isus a început să se ocupe de învățătura cărturarilor, a fariseilor, a învățătorilor de religie, a unor oameni care au mania să corecteze pe alții. Toţi aceşti oameni care îşi exercită autoritatea spun dar nu fac. Ei încarcă pe umerii sărmanilor oamenii dar ei înșiși nu fac. Ceea ce Isus denunţă într-o vreme este de actualitate în interiorul religiei. Dar dacă există o contradicţie între ceea ce el spune şi ceea ce el trăiește, noi o însemnăm.

În Evanghelia acestei duminici, auzim despre Isus că ne vorbește cu autoritatea lui Dumnezeu. El atinge două puncte slabe: instinctul de violenţă şi răzbunare. Suntem de multe ori înconjurați de oameni nu neapărat amabili şi ne luptăm să ne iubească toată lumea. Avem probleme cu iertarea; cum să-i iubim pe cei care ne persecută şi ne fac să suferim? Şi totuşi, acesta este calea pe care Isus a parcurs-o pentru mântuirea noastră. Într-una din omiliile sale, papa Francisc se oprește asupra dificultăților de a iubi pe duşmani. Şi el s-a întrebat cum este posibil de a iubi şi a ierta.

„Noi avem duşmani... unii mic, alții mari. Uneori devenim dușmanii altei persoane; nu-i iubim. Isus ne spune că trebuie să iubim dușmanii” (papa Francisc). Da, dar cum să-l iubeşti pe cel care, pentru iubirea de bani, te lasă fără hrană şi fără medicamente – cei care au nevoie – lăsându-i să moară? Cum să iubim acele persoane care nu caută doar interesul material şi care fac atât de mult rău?

Da, cum să facem? Este adevărat că ne simţim săraci şi nevoiaşi. Astăzi, Isus ne invită să ne uităm către Tatăl: el face ca soarele său să răsară peste cei buni şi peste cei răi. Vrea ca toată lumea să fie iluminată. Iubirea sa este pentru toţi; este pentru cei bun şi pentru răi. Sfântul Paul care a fost persecutorul creştinilor s-a lăsat transformat de această iubire.

Isus termină predica sa prin acest cuvânt: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!” Suntem toţi chemaţi pentru a-l imita perfecţiunea Tatălui în a iubii. Isus ne arată calea: el a iertat pe dușmanii săi; a făcut totul pentru a-i ierta. El e plin de tandrețe când îl primește pe Iuda pe muntele Măslinilor atunci când unii discipoli se gândeau la răzbunare. Se spune că răzbunarea este un fel de mâncare care se mănâncă rece. Dar nu este creştinește; este contrar Evangheliei. Astăzi Cristos ne cere să ne iubim dușmanii. Cum să facem? El este cel care dă răspunsul: „Rugaţi-vă, rugați-vă pentru vrăjmaşii voştri”. Rugăciunea face minuni.

A iubi cum Isus a iubit, i-a iertat pe cei care l-au făcut să moară; este oprirea pentru a asculta strigătul celui care suferă aşa cum a făcut-o pentru cerşetorul căruia toată lumea voia să-l facă să tacă; este a privi fără a-l judeca aşa cum a făcut-o pentru păcătoșii pe care i-a întâlnit; este a prinde timpul de rugăciune pentru a reveni la rădăcinile profunde la izvorul Iubirii.

Uneori cântăm: „Este minunat să iubim!” Dar din experență noi ştim că s-ar putea de asemenea cântă: „Este greu să iubim”, mai ales să iubim în felul Evangheliei. Acestă Euharistie pe ca noi o celebrăm vine să ne redea toată iubirea lui Cristos pentru noi. Ajută-ne să rămânem în această iubire şi de a trăi în fiecare zi. Da, Doamne, „fă-ne artizanii păcii, constructori iubirii”.

(pr. Jean Compazieu [2017]; traducător din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org/6649-homelie-du-7eme-dimanche-du-temps-ordinaire-2/).