† Toți Sfinții: Un imens cortegiu de sfinți (omilie) [duminică - 1 noiembrie]

Toți Sfinții

Apocalipsul 7,2-4.9-14: Eu, Ioan, am văzut un alt înger ridicându-se de la răsăritul soarelui şi având sigiliul Dumnezeului cel viu. El a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora le fusese dat să dăuneze pământului şi mării, spunând: „Nu dăunaţi pământului, nici mării şi nici copacilor, până când nu vom pune sigiliul pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor care au fost însemnaţi cu sigiliul: o sută patruzeci şi patru de mii de însemnaţi, din toate triburile fiilor lui Israel. După acestea, am văzut şi, iată, o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile. Ei stăteau în picioare în faţa tronului şi în faţa mielului, îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini. Ei strigau cu glas puternic: „Mântuirea aparţine Dumnezeului nostru, cel care şade pe tron, şi mielului”. Şi toţi îngerii stăteau în picioare în jurul tronului, al bătrânilor şi al celor patru fiinţe, cădeau cu faţa la pământ înaintea tronului şi-l adorau pe Dumnezeu şi spuneau: „Amin! Binecuvântarea, gloria, înţelepciunea, mulţumirea, cinstea, puterea şi tăria să fie Dumnezeului nostru în vecii vecilor! Amin!” Unul dintre bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Cine sunt şi de unde vin cei care sunt îmbrăcaţi cu haine albe?” I-am zis: „Domnul meu, tu ştii”. Iar el mi-a spus: „Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele mielului”.

 

1Ioan 3,1-3: Iubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. De aceea, lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut pe el. Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că, atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are această speranţă în el devine curat, aşa cum el este curat.

Evanghelia Matei 5,1-12a: În acel timp, văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi! Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul! Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura! Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire! Fericiţi cei curaţi la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu! Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri!”

Omilie

Lecturile din această zi anunță o veste bună: toți suntem chemați să devenim sfinți. Unii ar putea spune: „acest lucru nu este pentru mine un sărac păcătos”. De fapt, sfințenia este un bun pentru toată lumea: căci la cer nu există sfinți. Pentru a ne ajuta să înțelegem această chemare vom reveni la textele biblice din ziua de azi.

Avem Apocalipsul sfântului Ioan. Cuvântul „apocalips” ne face să ne gândim la o catastrofă. În realitate, este vorba de o revelație. Această carte vine să ne descopere scopul vieții creștine. Ea vrea să încurajeze pe creștinii persecutați: „stai ferm, răul nu va avea ultimul cuvânt”. Suntem toți chemați la plinătatea bucuriei. Toți acei morți  sunt cu Isus în fericirea Împărăției sale. Au dobândit răsplata iubirii și a fidelității lor. Ascultând  textul acesta ne gândim, desigur, la numeroși creștinii persecutați de ieri și de azi. Mărturia lor trebuie să trezească credința și speranța noastră.

În a doua lectură, sfântul Ioan ne vorbește nouă. El ne spune că fiecare dintre noi este un „copil iubit de Dumnezeu”; suntem chemați să împărtășim gloria sa. Într-o bună zi, îl vom vedea așa cum este. Cuvintele noastre sărace sunt limitate pentru a spune că această lume este cu totul altfel pentru Dumnezeu. Este o lume care ne va surprinde când se va manifesta. Suntem invitați să acceptăm răspunzând în fiecare zi la iubirea cu care Dumnezeu ne înconjoară. Sfântul Paul ne spune: „Dacă îmi lipsește iubirea, nu sunt nimic... Iubirea nu încetează niciodată”.

Evanghelia proclamată în ziua de astăzi ne vorbește de fericire. Ea ne spune: „Fericiţi sunt cei săraci cu inima… cei ce plâng... Cei care sunt persecutați pentru dreptate... cei cu inima curată... cel milostivi...” Iată un mesaj care contravine la ceea ce cred majoritatea oamenilor. Lumea noastră crede că pentru a fi fericit, trebuie să fie bogat și sănătos mai curând decât sărac și bolnav. Mulți nu ezită a lovi pentru a poseda mai mult. Ei cred că acumularea de bunuri materiale va putea să îi umple. Dar acest lucru nu este adevărat.

Singurul care poate umple cu adevărat este Dumnezeu însuși. Pentru a ajunge la el, trebuie să scăpăm de tot ceea ce ne încurcă, orgoliul nostru, pretențiile noastre. Gândiți-vă la maica Tereza de Calcutta: ea nu avea nimic pentru ea. Totul era pentru Dumnezeu în cei mai săraci dintre săraci. Această mărturie precum și alții ne reamintesc că ceea ce face valoarea unei vieți este iubirea. Dacă dăm lui Dumnezeu primul loc în viața noastră, dacă suntem dispuși să renunțe la tot ceea ce ne distrage de la el, vom găsi adevărata fericire; el singur ne poate umple complet.

Iată calea spre sfințenie care ne este propusă. Să ne înțelegem: sfinții sărbătoriți în ziua de astăzi, nu sunt oameni care nu au nimic de reproșat. Știm istoria fariseul care îi mulțumea lui Dumnezeu pentru că a fost mai bun decât ceilalți. În timp ce vameșul implora: „Dumnezeul meu ai milă de un păcătos care sunt eu”. Tocmai acest păcătos sărac a aflat har de la Dumnezeu. I-a fost deschisă milostivirea divină.

Toate acestea ne amintește că sfințenia nu este cucerită de forța încheieturii mâinii. Nu este vorba despre performanță realizării. Nu se pune problema de a face lucruri pentru „a  avea dreptul” la Împărăție. Ceea ce Dumnezeu așteaptă de la noi este ca noi să ne lăsăm pe mâna lui. Este ca olarul care vrea să facă o capodoperă. El așteaptă ca noi să fim cooperatori pentru a modela imaginea sa. Cu o infinită delicatețe, el ne face să înaintăm pas cu pas; el ne face să abandonăm ceea ce ne ține departe de el; ne vindecă rănile, îndreaptă ceea ce este deformat în noi, fără a o distruge.

Într-o zi o fetiță privea niște vitralii dintr-o biserică. Îi explică personajele, Fecioara Maria, sfântul Iosif, sfânta Tereza... Câteva zile mai târziu, ea este într-un grup de cateheți. Este întrebată de copiii dacă știu ce e un sfânt. Ea îndată a răspuns minunat: „este cineva care permite luminii să treacă”. Adevărata lumină și iubire a lui Dumnezeu trebuie să pătrundă în cea mai adâncă parte a vieții noastre. Astfel vrea Domnul să facă din noi sfinți.

Papa Francisc a canonizat pe Ludovic și Zelia Martin, părinții sfânta Tereza de Lisieux. Ei au trăit o viață simplă de tot, dar au „lasăt să treacă lumina”. În comuniune cu toți creștinii din întreaga lume proclamăm și cântăm: „Dumnezeu, noi te lăudăm, Doamne, mai ales prin imensul cortegiul al tuturor sfinților”.

(pr. Jean Compazieu [23.10.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5509-5509/).

Gândul zilei [iubire]

Cristos apare lui Paul pe drumul Damascului...

 

„Nu noi suntem învingători asupra dușmanilor noștri,
asupra păcatului. Nu.
Noi suntem atât de mult legați de iubirea lui Dumnezeu
încât nici o persoană, nici o putere, nici un lucru
nu va putea să ne separe de această iubire.
În acest dar (apostolul) Paul a văzut mai mult,
l-a văzut pe cel care dă acest dar:
este darul facerii din nou,
este darul noii nașteri în Cristos Isus.
El a văzut iubirea lui Dumnezeu,
o iubire care nu se poate explica”.

„Orice bărbat, orice femeie

– a adăugat papa Francisc –
poate refuza darul acesta”,
poate prefera vanitatea proprie, mândria sa, păcatul său.
Însă „darul continuă să existe”:

„Darul este iubirea lui Dumnezeu,

un Dumnezeu care nu se poate despărți de noi.
Aceasta este neputința lui Dumnezeu.
Noi spunem:
Dumnezeu este puternic, poate să facă orice.
Adevărat, cu o singură excepție:
nu poate să se despartă de noi.

În Evanghelia zilei, imaginea lui Isus care plânge asupra Ierusalimului

ne face să înțelegem această iubire.
Isus a plâns.
A plâns asupra Ierusalimului și în acel plâns
este cuprinsă toată neputința lui Dumnezeu:
incapacitatea lui de a nu iubi,
de a se despărți de noi”.

 (lecturile biblice ale zilei: Rom 8,31-39, Lc 13,31-35).

(sursă: http://ro.radiovaticana.va/news/2015/10/29/papa_francisc__predica_sfintei_liturghii_29_octombrie_2015/1182017).

Etica sexuală (de Isidor Chinez)

 

 



În ultimii ani, fenomenul „sexualității” a dobândit o nouă evaluare în ambientul realității umane, mai ales datorită noilor perspective în care este considerat. Afluxul mare de informații care abundă de abordări libertine, înfățișate sub falsa imagine a libertății, conduc la o relativizare a acestei minunate forțe cu care a fost înzestrat omul: sexualitatea. Se observă așadar necesitatea urgentă de a prezenta lumii de azi viziunea creștină despre sexualitatea umană ca valoare a persoanei în identitatea sa de bărbat și femeie, creată după imaginea lui Dumnezeu iubire și chemată să se realizeze în iubire în cele două moduri specifice: de căsătorie și de virginitate.

 

Acest scop și l-a propus pr. dr. Isidor Chinez, în timp ce preda teologia morală la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași, în cartea Etica sexuală, apărută recent la Editura Sapientia. Formularea corectă a eticii creștine în domeniul sexualității presupune recunoașterea contextului cultural-istoric în care ne aflăm, dar trebuie să facă referință constant la Sfânta Scriptură și la magisteriul Bisericii.

 

Argumentarea are în vedere un fundament antropologic, etica sexuală fiind analizată în dimensiunea biologică, psihologică, dialogică, socio-culturală și existențială a persoanei umane. Pentru că unul dintre aspectele pe care le are în vedere acest tratat este cel doctrinal, sexualitatea este privită din prisma mesajului creștin: Sfânta Scriptură și magisteriu. Unificarea acestor două perspective privește omul în integralitatea sa și presupune elaborarea unei etici sexuale a iubirii, caracterizată de dăruire, responsabilitate și alegere, care pune în valoare tocmai această calitate a omului total.

 

Autorul acordă un capitol special tratării problemelor speciale de etică sexuală, bineînțeles, considerându-le din prisma științelor umane, a Sfintei Scripturi și a tradiției teologice.

 

Finalitatea acestui studiu este de a-l conduce pe cititor la depășirea acelei mentalități care vede în sexualitate doar ceva banal, izolat de totalitatea persoanei, și să descopere valorile înscrise de Dumnezeu în structura persoanei umane, chemată să se realizeze în relație dialogică cu celălalt.

David Eduard Cristian

 

 



La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Etica sexuală, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, formatul 14×20 cm, are 222 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.



 

 

(sursă: http://itrc.ro/etica-sexuala-pr-dr-isidor-chinez/).

 

Experienţa mistică [mistică]

Bernini s-a inspirat din autobiografia sfintei reprezentând-o

pe sfânta Tereza de Avila transfigurată de iubirea lui Dumnezeu,

simbolizat printr-un serafim ce-i zâmbește

și o străpunge cu o săgeată.

(Extazul Sfintei Tereza de Gianlorenzo Bernini

în basilica Santa Maria della Vittoria, Cornaro Chapel, Roma).

 

Dorim să spunem câte ceva despre experienţa mistică,

privită în ceea ce are ea mai nemediat,
în ceea ce se sustrage oricăror interpretări.
Adevăraţii mistici se deschid pur şi simplu valurilor care-i inundă.
Siguri de ei înşişi, simţindu-se locuiţi de ceva mai bun decât ei,
ei se arată a fi mari oameni de acţiune,
spre surprinderea celor care considerau că
misticismul e doar viziune, transcendere, extaz.
Ei s-au lăsat traversaţi, în abisul sufletelor lor,
de un flux descendent ce dorea ca
prin ei să câştige pe toţi ceilalţi oameni.
Misticii simt nevoia de a răspândi în jur ceea ce au primit,
asemenea unui elan de iubire,
iubire căreia fiecare dintre ei
îi imprimă pecetea propriei sale personalităţi,
în fiecare dintre ei, iubirea este deci o emoţie cu totul nouă,
capabilă să transpună viaţa omenească într-un alt ton.
Iubirea face ca fiecare dintre aceşti mari mistici
să fie iubit pentru el însuşi,
iar prin el şi pentru el ceilalţi oameni
îşi vor deschide sufletul iubirii pentru umanitate.
Prin intermediul unei persoane ataşată lor
sau amintirii lor păstrată vie,
iubirea se va putea transmite, modificând şi alte vieţi după chipul ei.
Dar să mergem mai departe.
Dacă spusa vreunui mare mistic,
sau a unuia dintre imitatorii lui,
îşi află un ecou în unul dintre noi,
nu înseamnă oare că există şi în noi un mistic ce somnolează,
aşteptând doar ocazia pentru a se deştepta?


(Henri Bergson, Cele două surse ale moralei și religiei, Editura Institutul European 1993, pag. 119).
 

Zile de toamna

Ieri vedeam pe luncă flori…
Mândri fluturi zburători,
Și vedeam zburând albine!
Ieri era și cald și bine.

Azi e frig și nori și vânt,

Frunzele cad la pământ,
Florile stau supărate,
Veștejesc de brumă toate.

Ieri era frumos pe-afară

Ca-ntr-o caldă zi de vară.
Azi e toamnă pe pământ
Vreme rea și bate vânt.

de George Cosbuc

The Choir of New College, Oxford - Sacred Choral Music

New College Choir - Oxford

Orbul Bartimeu



Vindecarea orbului Bartimeu

Păşeam pe un pământ întunecat
Prin veacuri de beton şi de rugină
Iar sufletu-mi striga încătuşat
Lumină vreau, doresc să am lumină.

Buchete mari de flori de mucegai
Am adunat pe câmpul vieţii mele
Buchete mari, dar cui să i le dai
Şi cine-ţi dă garoafe pentru ele?

Un cerşetor lângă al vieţii drum
Un orb ce cere-ntr-una de pomană
Aceast’aş fi Isuse şi acum
De nu m-ai fi băgat nici tu în seamă.

Când într-o zi un zvon am auzit
Şi-n jurul meu un vuiet de mulţime
Şi voci care şopteau necontenit
Isus din Nazaret, Mesia, vine!

Cu-ochii deschişi privind spre nicăieri
Împins de oameni cu dispreţ şi silă
Am început să strig din răsputeri
Isuse, Fiul lui David, ai milă!

Mulţi mă certau şi îmi spuneau să tac
Dar tu m-ai auzit, erai aproape
Şi când m-ai întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?”
Eu am simţit lumina ta pe pleoape.

Şi ţi-am răspuns cu lacrime fierbinţi
În ochii mei cei stinşi ca şi tăciunii
Din noaptea nesfârşitei biruinţi
„Vederea să mi-o capăt, vreau, Rabuni!”

Şi în cuvântul care l-ai rostit
Vorbi atunci iubirea şi puterea
„Credinţa ta pe tin’te-a mântuit!
Du-te în pace! Capătă-ţi vederea!”

Iar când lumina primului foton
Se furişă prin ochii mei spre mine
Eu orbul Bartimeu din Ierihon
Am înţeles ce n-am simţit’nainte

Că întunericu’n care-am trăit
E-un vid imens, e-o mare nulitate,
Pe când Lumina ce l-a biruit
E viaţă, e lumină, libertate.

Se stinse-n urmă al cetăţii zvon
Iar noaptea îşi lăsa încet cortina
Pe drumul ce urca din Ierihon
Eu, noul Bartimeu, urmam Lumina. Amin.

de Costache Ioanid

 

† Duminica a 30-a de peste an (B): Bucură-te (omilie)

Cristos vindecă orbul - de Carl Heinrich Bloch

Evanghelia Marcu 10,46-52: În acel timp, ieşind din Ierihon Isus cu discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, stătea lângă drum. Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige şi să spună: „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!” Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” Oprindu-se, Isus a spus: „Chemaţi-l!” Şi l-au chemat pe orb spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă!” Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus. Isus, întrebându-l, i-a zis: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”. Atunci Isus i-a zis: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” Îndată şi-a recăpătat vederea şi îl urma pe cale.

 

 

Omilie

 

„Strigați! Strigă de bucurie! Bucurați-vă!” Cum să nu fie fericit poporul căruia le-a fost adresate astfel de cuvinte! Cu toate acestea, Ieremia în fața oamenilor se simte cu totul pierdut. Învingătorul babilonian duce poporul evreu în captivitate. Dar profetul privește dincolo de dezastrul care îi apasă. Înțelege că, dacă poporul stă ferm în credință, Dumnezeu îl va elibera. Se va întoarce în țara lor cei care au fost dezrădăcinați. Va fi un timp de bucurie: orbii vor vedea, șchiopii vor umbla. Imposibil să se îndoiască vreunul care a recunoscut pe Dumnezeu ca un tată iubitor pentru copilul său. Dumnezeu nu poate să abandoneze pe termen nelimitat pe cel care este legat, chiar dacă ei l-au abandonat.

 

Acest Dumnezeu plin de iubire s-a revelat în Isus Cristos. Scrisoarea către Evrei ne prezintă ca „mare preot” prin excelență. Preotul este cel care stabilește relația dintre Dumnezeu și om. Cum spunea Ioan Paul al II-lea, „el dă pe Dumnezeu oamenilor și oamenilor pe Dumnezeu”. El eliberează de păcatele lor pentru a le permite să meargă la Dumnezeu. El s-a oferit o dată pentru totdeauna printr-un act liber și ascultător față de Dumnezeu. El este mijlocitorul unei noi alianțe între Dumnezeu și oameni. Aparținând la lumea divină și cea umană, el pune cele două lumi în comuniune.

 

Cu Evanghelia, aceasta promisiunea a profetului Ieremia se realizează. Se întâmplă la Ierihon, un oraș cel mai de jos din lume (400 de metri sub nivelul mării). Acest oraș reprezintă lumea sub păcat, departe de Dumnezeu. Isus intră în Ierihon și iese imediat. El vine în această lume de păcat pentru a ne scoate. El nu ne va lăsa singuri, abandonați în noi înșine. Este întâlnirea cu Bartimeu. Numele său înseamnă „fiu al gloriei”: Dumnezeu ne-a creat pentru a fi divinizați, pentru a ne împărtăși de gloria sa. Dar, iată, că acum Bartimeu a devenit orb și cerșetor; aceasta este imaginea omenirii căzute în păcat.

 

Evanghelia ne spune că acest om orb stă așezat. E un bun lucru. În Biblie, a fi așezat, este atitudinea celui care ascultă. Bartimeu s-a așezat ca să asculte pe Isus, să asculte pe Isus trecând. El îl imploră cu mare insistență. S-ar fi voit să tacă. Dar cu cât voiau să tacă, el mai tare striga. Este un frumos exemplu de perseverență și de statornicie în rugăciune. Poți avea numeroase motive ca să nu te rogi. Dar Bartimeu ne învață să nu ne descurajăm.

 

Chiar și astăzi, viața atâtor bărbați și femei este un strigăt de a încerca să se tacă: persoane bolnave în spitale, oameni izolați, refugiați întorși la frontiere... Și noi înșine, suntem adesea orbi încuiați în îndoielile noastre, în temerile noastre, în neliniștile noastre. Toate acestea ne fac incapabili să vedem drumul ce se desfășoară în fața noastră. Bartimeu ne învață să îndrăznim a avea încredere. Această încredere ne va face să ne aruncăm asupra lui Isus. Să nu ne fie teamă să strigăm revolta noastră, incapacitatea noastră, dorința noastră după dreptate. Bartimeu ne face să înțelegem că încrederea și speranța nu vor fi dezamăgite.

 

Este ceea ce se întâmplă cu el. Isus îl cheamă. Orb, aruncându-şi haina, a sărit. Mantaua este singura sa învelitoare. Toată posesia sa, toată protecția sa. Pentru a merge la Isus, el trebuie să respingă trecutul său, toate povoara sa, toate bunurile sale. În Biserica primară, catehetul se dezbrăcă de tunica sa pentru a fi îmbrăcat cu lumina lui Dumnezeu. Fără să vadă nimic, Bartimeu a făcut acest salt de credință. Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” El a răspuns: „Să-mi recapăt vederea!” Și Isus i-a zis: „Du-te, credința ta ți-a salvat”.

 

Acest om va fi ascultat în toate sensurile termenului. El va găsi lumina zilei; dar mai ales va putea să contempleze în Isus adevărul și să-i devină discipol. El devine model pentru ucenici, model care va trăi un nou început încercând o adevărata lumină. Vindecat nu numai în trupul său, dar și în sufletul său, Bartimeu este un model de credință.

 

Este important pentru noi: Dumnezeu nu încetează să vină să ne întâlnească. El a făcut totdeauna primul pas spre noi. Credința pe care o așteaptă de la noi poate fi doar un răspuns la iubirea sa. Acesta este un dar extraordinar pe care ni-l oferă. În celebrarea Euharistiei, noi îți ducem mulțumiri, Doamne, pentru toate minunile pe care tu nu încetezi să ni le faci în viața noastră. Tu privești cu tandrețe pe toți cei răniți de viață. Fă să putem trăi în tine și să găsim în tine fericirea veșnică. Amin.

 

(pr. Jean Compazieu [17 octombrie 2015]; trad. pr.  Isidor Chinez; sursa:

http://dimancheprochain.org/5497-homelie-du-30eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

 

Actul moral în „Veritatis Splendor”

Întoarcerea fiului risipitor - by Edouard de Jans

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/23/actul-moral-in-veritatis-splendor/

În cercăm acum să examinăm enciclica lui Ioan Paul al II-lea Veritatis Splendor cu privire la tema pe care am tratat-o, adică actul uman.

 

Enciclica – a zecea din pontificatul lui Ioan Paul al II-lea – publicată la 5 octombrie 1993, precizează deja în titlu obiectul său specific: „Scrisoarea Enciclică Veritatis splendor a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea către toţi episcopii Bisericii Catolice cu privire la câteva probleme fundamentale din învăţătura morală a Bisericii”. Ea nu vrea aşadar să trateze toată morala specială şi nici toată morala fundamentală, ci unele probleme fundamentale din învăţătura morală care, după Ioan Paul II, necesită astăzi un discernământ special, aşa cum afirmă subtitlul capitolului al doilea, central în enciclică.

 

Destinatarii direcţi sunt episcopii Bisericii Catolice, aşa cum apare din titlu şi din salutul iniţial, dar prin ei se îndreaptă spre toţi credincioşii Bisericii (VS 114) cu scopul de ai conduce pe calea lui Dumnezeu şi a binelui.

 

În plus, vrea să-i aibă ca interlocutori pe toţi oamenii, întrucât „Biserica ştie că instanţa morală atinge în profunzime pe fiecare om, îi implică pe toţi, chiar şi pe cei care nu-l cunosc pe Cristos şi evanghelia sa şi nici pe Dumnezeu. Ştie că tocmai pe strada vieţii morale este deschisă tuturor calea mântuirii, aşa cum a amintit în mod clar Conciliul Vatican al II-lea” (VS 3).

 

(Aflați mai multe, accesați link-ul de mai jos:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/23/actul-moral-in-veritatis-splendor/).

Un Dumnezeu care iese…

Întoarcerea fiului fisipitor  - de Lemon Swindle (sursa:

http://www.reparteegallery.com/).

 

Fără măsură precum tatăl din parabola evanghelică, care în toate zilele scrutează orizontul pentru a vedea pe fiul său care s-a decis să se întoarcă la el. „Inima lui Dumnezeu – spune Francisc – nu este închisă: întotdeauna este deschisă. Și când ajungem, ca acel fiu, ne îmbrățișează, ne sărută: un Dumnezeu care face sărbătoarea”:

 

Papa Francisc ține o omilie în capela din Casa Sfintei Marta (20.10.2015).

 



„Dumnezeu nu este un Dumnezeu meschin: El nu cunoaște josnicia. El dă totul. Dumnezeu nu este un Dumnezeu care nu se mișcă: El privește, așteaptă ca noi să ne convertim. Dumnezeu este un Dumnezeu care iese: iese să caute, să caute pe fiecare din noi. Dar acest lucru este adevărat! În fiecare zi ne caută, suntem căutați. După ce a făcut-o, după cum am spus-o deja în Cuvântul despre oaia pierdută sau moneda pierdută: caută. Întotdeauna așa”. (papa Francisc în omilia sa în capela în Casa Sfintei Marta [20.10.2015]; trad. I.C. – sursă: http://it.radiovaticana.va/news/2015/10/20/papa_dio_non_sta_fermo,_ci_cerca_per_amarci_senza_misura/1180519).



 

Știu că sunt lut

(via 500px - Autumn along the way by Andy 58)

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
să-mi scoata mir din mărăcine,
din bălării, împărtăşanii.

Minunea mea se-ntamplă vie
din mofturi mici şi biete fleacuri…
Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,
o zi de-a mea răsfrânge veacuri.

De nu strâng mările in braţe,
prin câte-o baltă tot deretic
si gheara mea tot stă să-nhaţe
din orice taină câte-un petic.

Și dacă-ncălecat pe-o rază
ea nu mă urcă-n cer, incalte
de-o schioapă-n aer tot cutează
peste coteţe să mă salte.

 

 de Radu Gyr

Gândul zilei [sfințenia]

Toamnă...

 

„Căci sfinţenia,

atâta vreme cât nu a realizat unitatea totală a omului,

implică totdeauna un fel de dedublare –

o luptă între centrul divin al sufletului

şi pasiunile cărnii şi ale eului.

Dar dacă această dedublare se face rău, dacă

– precum în operaţia unui cancer –

câteva celule impure

(orgoliu, resentiment, dispreţ pentru oameni)

rămân amestecate cu sâmburele divin,

atunci, dualismul «sfântului» devine

cel al unui actor care joacă un rol eroic,

iar cultul perfecţiunii degenerează în reprezentaţie teatrală”

(G. THIBON, Ignoranţa înstelată, 65).

Giornata Missionaria Mondiale [Ziua Mondială a Misiunilor]

 

Periferia - inima misiunilor...

Ziua Mondiala a Misiunilor - Mesajul sfântului părinte papa Francisc [2015]

Ziua Mondiala a Misiunilor (2015)
(sursa: http://cmdiasi.ro/mesajul-sfantului-parinte-francisc-pentru-a-89-a-zi-mondiala-a-misiunilor-2015/).

Iubiţi fraţi şi surori,

Ziua Misionară Mondială 2015 are loc pe fundalul Anului Vieţii Consacrate şi primeşte un stimulent pentru rugăciune şi reflecţie. De fapt, dacă fiecare botezat este chemat să dea mărturie despre Domnul Isus vestind credinţa primită în dar, acest lucru este valabil în mod deosebit pentru persoana consacrată, pentru că între viaţa consacrată şi misiune subzistă o legătură puternică. Urmarea lui Isus, care a determinat apariţia vieţii consacrate în Biserică, răspunde la chemarea de a lua crucea şi de a merge în urma Lui, de a imita dedicarea sa Tatălui şi gesturile sale de slujire şi de iubire, de a pierde viaţa pentru a o regăsi. Şi pentru că toată existenţa lui Cristos are caracter misionar, bărbaţii şi femeile care-l urmează mai îndeaproape asumă pe deplin acelaşi caracter.

Dimensiunea misionară, aparţinând însăşi naturii Bisericii, este intrinsecă şi oricărei forme de viaţă consacrată şi nu poate să fie neglijată fără a lăsa un gol care desfigurează carisma. Misiunea nu este prozelitism sau simplă strategie; misiunea face parte din „gramatica” credinţei, este ceva de care nu poate face abstracţie acelea care se pune în ascultarea Duhului care şopteşte „vino” şi „mergi”. Cel care-l urmează pe Cristos nu poate decât să devină misionar şi ştie că Isus „merge cu el, vorbeşte cu el, respiră cu el. Îl simte pe Isus viu împreună cu el în mijlocul angajării misionare” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 266).

Misiunea este pasiune pentru Isus Cristos şi în acelaşi timp pasiune pentru oameni. Când rămânem în rugăciune în faţa lui Isus răstignit, recunoaştem măreţia iubirii sale care ne dă demnitate şi ne susţine; şi în acelaşi timp percepem că acea iubire care porneşte din inima sa străpunsă se extinde la tot poporul lui Dumnezeu şi la întreaga omenire; şi tocmai aşa simţim şi că El vrea să se folosească de noi pentru a ajunge tot mai aproape de poporul său iubit (cf. ibid., 268) şi de toţi cei care îl caută cu inimă sinceră. În porunca lui Isus: „mergeţi” sunt prezente scenariile şi provocările mereu noi ale misiunii evanghelizatoare ale Bisericii. În ea toţi sunt chemaţi să vestească Evanghelia cu mărturia vieţii; şi în mod special le este cerut celor consacraţi să asculte glasul Duhului care îi cheamă spre marile periferii ale misiunii, printre oamenii la care încă n-a ajuns Evanghelia.

† Duminica a 29-a de peste an (B): Putere, slujire [omilie]



Servire și dăruire a vieții... de Bernardette Lopez



Evanghelia Marcu 10,35-45: În acel timp, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de Isus şi i-au spus: „Învăţătorule, vrem să faci pentru noi ceea ce îţi cerem”. El le-a spus: „Ce vreţi să fac pentru voi?” Atunci ei i-au spus: „Fă-ne să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta în gloria ta!” Dar Isus le-a spus: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi potirul pe care-l beau eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care eu sunt botezat?” Ei i-au spus: „Putem”. Iar Isus le-a zis: „Potirul pe care-l beau eu îl veţi bea, iar cu botezul cu care sunt botezat eu veţi fi botezaţi.  Însă a sta la dreapta sau la stânga mea nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit”. Când au auzit, cei zece au fost cuprinşi de indignare faţă de Iacob şi Ioan. Chemându-i la sine, Isus le-a spus: „Voi ştiţi că cei care sunt consideraţi conducători ai popoarelor le domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie aşa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor! Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”.

 

 

Omilie

 

 

Prima lectură este luată din Cartea lui Isaia. Profetul se adresează unui popor de deportați într-o țară străină. Ne face să înțelegem că eliberarea sa nu poate veni de la un războinic puternic cu puterea sa militară.  Nu poate veni doar de la un om capabil să dezorienteze inima omului agățând tot felul de iluziile. Acest text este un mesaj de speranță pentru noi toți. El ne spune că Dumnezeu nu abandonează poporul său. Profetul vorbește despre un servitor care „va justifica pe mulți”.

 

Acest poem al slujitorul suferind, Isus și l-a însușit el însuși. L-a făcut programul misiunii sale de răscumpărător. Astăzi vrea să ne asociem toți la această misiune. El ne trimite spre alții, în special la cei greu încercați de suferință, de boală și de excludere. Acesta implică vizite, gesturi de primire, împărțire și prietenie. A merge spre cel care nu e moral, spre cel care suferă, este o modalitate de a participa la misiunea lui Cristos servitorul. Când vom merge la ei cu Isus și Maria, vizitele noastre devin ca „vizitele” lor.

 

Scrisoarea către Evrei ne arată pe Cristos, marele preot, care a împărtășit încercările noastre. El este acela care a binevoit să ne obțină milostivirea. El a făcut legătura între pământ și cer. El vorbește oamenilor despre Dumnezeu și de Dumnezeu oamenilor. El mijlocește pentru mântuirea lor. Toți suntem chemați să participăm la preoția lui Cristos. Misiunea noastră este de a arăta milostivirea, de a iertă, de a primi pe toți cei care vin pe cale noastră. Și mai ales de a-i purta în rugăciunea noastră. Astfel devenim martori credincioși ai Evangheliei.

 

Dar tentația de a merge înapoi este întotdeauna prezentă. Duminica trecută Evanghelia ne-a vorbit despre avere și pericolele sale. Astăzi, abordează problema puterii. Sunt mulți cei care caută locurile bune din profesie, politică națională sau internațională. Acest lucru ne conduce la o societate bazată pe raporturi de putere care pot duce doar la violență și nedreptate .

 

Evanghelia ne arată pe discipolii Iacob și Ioan care pretindeau a fi la dreapta și la stânga lui Isus în Împărăția sa. Ceilalți ucenici sunt supărați împotriva celor care voiau să se „împingă”. Acest lucru este normal, căci își spuneau: „De ce nu noi?” Dar Isus nu este indignat. El știe ce este în inima omului. Dacă intervine, este pentru a veni și a schimba perspectiva. El denunță raporturile de putere și de superioritate. Puterea de a strivi pe alții nu ar trebui să fie printre discipoli.  

 

Gloria lui Cristos se manifestă pe cruce. La dreapta și stânga sa, îi vom găsi pe doi tâlhari. Paharul pe care îl bea va fi cel al pătimirii care îl va introduce în Împărăție. Acolo, toate relațiile vor fi transformate. Fiecare va descoperi că locul său este un dar al lui Dumnezeu. Astfel, Isus a desființat legea celui mai puternic. A fost înlocuită cu slujire. Este o convertire în fiecare zi că vom obține contemplând și primind pe „Isus servitor”. El este cel care „ne-a iubit cum nu ne-a iubit niciodată”.

 

Este foarte important pentru noi astăzi. Lumea noastră judecă un creştinism prin cei care îl practică, adică prin noi. Prima îndatorire a noastră este să ne lăsăm umpluți de Duhul Sfânt pentru a nu falsifica mesajul Evangheliei. Munca noastră este de a continua misiunea lui Cristos; de a anunța veste cea bună a iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare dintre copiii săi. Dar în lumea noastră, doi oameni din trei nu se cunosc. Acesta este un motiv în plus pentru a da o mărturie la timp potrivit și la timp nepotrivit despre vestea cea bună a Evangheliei.

 

Pentru această zi a misiunilor, papa Francisc ne amintește că Evanghelia trebuie să fie proclamată la toate popoarele mai ales la acelea care nu au auzit vreodată. Acești oameni care au nevoie de anunțul Evangheliei sunt și în mijlocul nostru, în marile orașe sau zone rurale. Cel care îl urmează pe Cristos nu poate fi decât un misionar. El este trimis să vestească Evanghelia care este sursă de bucurie.

 

În concluzie vom face proprii cuvintele acestui cântec:

„Merge-ți în piețele lumii

și în piețele din fața bisericii!

Merge-ți în piețele lumii,

Aici căutați-mi prietenii,

pe toți copii luminii

care trăiesc în întuneric.

Merge-ți în piețele lumii

Și fiți martorii mei în fiecare zi!” Amin.

 

[Allez vous en sur les places

et sur les parvis!
Allez vous en sur les places,

y chercher tous mes amis,
tous mes enfants de lumière

qui vivent dans la nuit.
Allez vous en sur les places
Et soyez mes témoins chaque jour].

 

 

(pr. Jean Compazieu [10.10.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5487-homelie-du-29e-dimanche-du-temps-ordinaire/).