Ziua Mondiala a Misiunilor - Mesajul sfântului părinte papa Francisc [2015]

Ziua Mondiala a Misiunilor (2015)
(sursa: http://cmdiasi.ro/mesajul-sfantului-parinte-francisc-pentru-a-89-a-zi-mondiala-a-misiunilor-2015/).

Iubiţi fraţi şi surori,

Ziua Misionară Mondială 2015 are loc pe fundalul Anului Vieţii Consacrate şi primeşte un stimulent pentru rugăciune şi reflecţie. De fapt, dacă fiecare botezat este chemat să dea mărturie despre Domnul Isus vestind credinţa primită în dar, acest lucru este valabil în mod deosebit pentru persoana consacrată, pentru că între viaţa consacrată şi misiune subzistă o legătură puternică. Urmarea lui Isus, care a determinat apariţia vieţii consacrate în Biserică, răspunde la chemarea de a lua crucea şi de a merge în urma Lui, de a imita dedicarea sa Tatălui şi gesturile sale de slujire şi de iubire, de a pierde viaţa pentru a o regăsi. Şi pentru că toată existenţa lui Cristos are caracter misionar, bărbaţii şi femeile care-l urmează mai îndeaproape asumă pe deplin acelaşi caracter.

Dimensiunea misionară, aparţinând însăşi naturii Bisericii, este intrinsecă şi oricărei forme de viaţă consacrată şi nu poate să fie neglijată fără a lăsa un gol care desfigurează carisma. Misiunea nu este prozelitism sau simplă strategie; misiunea face parte din „gramatica” credinţei, este ceva de care nu poate face abstracţie acelea care se pune în ascultarea Duhului care şopteşte „vino” şi „mergi”. Cel care-l urmează pe Cristos nu poate decât să devină misionar şi ştie că Isus „merge cu el, vorbeşte cu el, respiră cu el. Îl simte pe Isus viu împreună cu el în mijlocul angajării misionare” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 266).

Misiunea este pasiune pentru Isus Cristos şi în acelaşi timp pasiune pentru oameni. Când rămânem în rugăciune în faţa lui Isus răstignit, recunoaştem măreţia iubirii sale care ne dă demnitate şi ne susţine; şi în acelaşi timp percepem că acea iubire care porneşte din inima sa străpunsă se extinde la tot poporul lui Dumnezeu şi la întreaga omenire; şi tocmai aşa simţim şi că El vrea să se folosească de noi pentru a ajunge tot mai aproape de poporul său iubit (cf. ibid., 268) şi de toţi cei care îl caută cu inimă sinceră. În porunca lui Isus: „mergeţi” sunt prezente scenariile şi provocările mereu noi ale misiunii evanghelizatoare ale Bisericii. În ea toţi sunt chemaţi să vestească Evanghelia cu mărturia vieţii; şi în mod special le este cerut celor consacraţi să asculte glasul Duhului care îi cheamă spre marile periferii ale misiunii, printre oamenii la care încă n-a ajuns Evanghelia.

A cincizecea aniversare a decretului conciliar Ad gentes ne invită să recitim şi să medităm acest document care a trezit un puternic elan misionar în Institutele de viaţă consacrată. În comunităţile contemplative a reluat lumină şi elocvenţă figura sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroană a misiunilor, ca inspiratoare a legăturii intime a vieţii contemplative cu misiunea. Pentru multe congregaţii călugăreşti de viaţă activă dorinţa misionară provenită din Conciliul al II-lea din Vatican s-a realizat cu o extraordinară deschidere la misiunea ad gentes, adesea însoţită de primirea de fraţi şi surori care proveneau din ţinuturile şi din culturile întâlnite în evanghelizare, aşa încât astăzi se poate vorbi despre o interculturalitate răspândite în viaţa consacrată. Tocmai pentru aceasta este urgent să se propună din nou idealul misiunii în centrul său: Isus Cristos, şi în exigenţa sa: dăruirea totală de sine pentru vestirea Evangheliei. Nu pot să existe compromisuri în acest sens:cel care, cu harul lui Dumnezeu, primeşte misiunea, este chemat să trăiască din misiune. Pentru aceste persoane, vestirea lui Cristos, în multiplele periferii ale lumii, devine modul de a trăi urmarea Lui şi răsplata atâtor trude şi privaţiuni. Orice tendinţă de a devia de la această vocaţie, chiar dacă este însoţită de nobile motivaţii legate de multele necesităţi pastorale, ecleziale sau umanitare, nu se acordează cu chemarea personală a Domnului în slujba Evangheliei. În Institutele misionare formatorii sunt chemaţi fie să indice cu claritate şi onestitate această perspectivă de viaţă şi de acţiune, fie să fie autoritari în discernământul de vocaţii misionare autentice. Mă adresez mai ales tinerilor, care încă sunt capabili de mărturii curajoase şi de acţiuni generoase şi uneori împotriva curentului: nu lăsaţi să vi se fure visul unei misiuni adevărate, al unei urmări a lui Isus care implică dăruirea totală de sine. În secretul conştiinţei voastre, întrebaţi-vă care este motivul pentru care aţi ales viaţa călugărească misionară şi măsuraţi disponibilitatea de a o accepta pentru ceea ce este ea: o dăruire de iubire în slujba vestirii Evangheliei, amintindu-vă că, înainte de a fi o necesitate pentru cei care n-o cunosc, vestirea Evangheliei este o necesitate pentru cel care-l iubeşte pe Învăţătorul.

Astăzi, misiunea este pusă în faţa provocării de a respecta necesitatea tuturor popoarelor de a porni din nou de la propriile rădăcini şi de a salvgarda valorile respectivelor culturi. Este vorba de a cunoaşte şi a respecta alte tradiţii şi sisteme filozofice şi a recunoaşte fiecărui popor şi cultură dreptul de a se lăsa ajutat de propria tradiţie în înţelegerea misterului lui Dumnezeu şi în primirea Evangheliei lui Isus, care este lumină pentru culturi şi forţă transformatoare a lor.

În cadrul acestei dinamici complexe ne punem întrebarea: „Cine sunt destinatarii privilegiaţi ai vestirii evanghelice?”. Răspunsul este clar şi îl găsim chiar în Evanghelie: săracii, cei mici şi bolnavii, cei care sunt dispreţuiţi şi uitaţi, cei care nu au să dea înapoi (cf. Lc 14,13-14). Evanghelizarea îndreptată în mod preferenţial spre ei este semn al Împărăţiei pe care Isus a venit să o aducă: „Există o legătură inseparabilă între credinţa noastră şi săraci. Să nu-i lăsăm niciodată singuri” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 48). Acest lucru trebuie să fie clar în special pentru persoanele care îmbrăţişează viaţa consacrată misionare: cu votul de sărăcie se alege să fie urmat Cristos în această preferinţă a sa, nu ideologic, ci asemenea Lui identificându-se cu săracii, trăind ca ei în precaritatea existenţei zilnice şi în renunţarea la exercitarea oricărei puteri pentru a putea deveni fraţi şi surori ai celor din urmă, ducându-le mărturia bucuriei Evangheliei şi exprimarea carităţii lui Dumnezeu.

Pentru a trăi mărturia creştină şi semnele iubirii Tatălui printre cei mici şi cei săraci, consacraţii sunt chemaţi să promoveze în slujba misiunii prezenţa laicilor. Deja Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican afirma. „Laicii să coopereze la opera evanghelizatoare a Bisericii, participând ca martori şi instrumente vii ale misiunii sale mântuitoare” (Ad gentes, 41). Este necesar ca persoanele consacrate misionare să se deschidă tot mai curajos faţă de cei care sunt dispuşi să colaboreze cu ei, chiar şi pentru un timp limitat, pentru o experienţă pe teren. Sunt fraţi şi surori care doresc să împărtăşească vocaţia misionară conţinută în Botez. Casele şi structurile misiunilor sunt locuri naturale pentru primirea lor şi susţinerea lor umană, spirituală şi apostolică.

Instituţiile şi Operele misionare ale Bisericii sunt în totalitate puse în slujba celor care nu cunosc Evanghelia lui Isus. Pentru a realiza în mod eficace acest scop, ele au nevoie de carismele şi de angajarea misionară a celor consacraţi, dar şi consacraţii au nevoie de o structură de slujire, expresie a grijii Episcopului de Roma pentru a garanta koinonia, aşa încât colaborarea şi sinergia să fie parte integrantă a mărturiei misionare. Isus a pus unitatea discipolilor drept condiţie pentru ca lumea să creadă (cf. In 17,21). Această convergenţă nu echivalează cu o supunere juridico-organizatoare faţă de organisme internaţionale, sau cu o mortificare a fanteziei Duhului care trezeşte diversitatea, ci înseamnă a da mai multă eficacitate mesajului evanghelic şi a promova acea unitate de intenţii care este şi ea rod al Duhului.

Opera Misionară a Succesorului lui Petru are un orizont apostolic universal. Pentru aceasta are nevoie şi de multele carisme ale vieţii consacrate, pentru a se adresa orizontului vast al evanghelizării şi a fi în măsură să asigure o prezenţă adecvată la frontiere şi în teritoriile dobândite.

Iubiţi fraţi şi surori, pasiunea misionarului este Evanghelia. Sfântul Paul putea să afirme: „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!” (1Cor 9,16). Evanghelia este izvor de bucurie, de eliberare şi de mântuire pentru orice om. Biserica este conştientă de acest dar, de aceea nu încetează să vestească neîncetat tuturor „Ceea cea era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri” (1In 1,1). Misiunea slujitorilor Cuvântului – episcopi, preoţi, călugări şi laici – este aceea de a-i pune pe toţi, nimeni exclus, în raport personal cu Cristos. În ogorul imens al acţiunii misionare a Bisericii fiecare botezat este chemat să trăiască angajarea sa în cel mai bun mod, după situaţia sa personală. Un răspuns generos la această vocaţie universală îl pot oferi consacraţii şi consacratele, printr-o intensă viaţă de rugăciune şi de unire cu Domnul şi cu jertfa sa mântuitoare.

În timp ce încredinţez Mariei, Maica Bisericii şi model de misionarietate, toţi cei care, ad gentes sau în propriul teritoriu, în orice stare de viaţă cooperează la vestirea Evangheliei, din inimă trimit fiecăruia Binecuvântarea Apostolică.

 

Din Vatican, 24 mai 1915 - Solemnitatea Rusaliilor

 

       Franciscus