Realitatea convertirii: colaborarea omului cu harul divin

Convertirea este cea mai concretă expresie a operii iubirii şi prezenţei Duhului în omul transformat de har. Semnificaţia adevărată şi proprie a milostivirii divine nu constă numai în privirea pătrunzătoare şi plină de compătimire îndreptată spre răul moral, fizic sau material, ci se manifestă mai ales când reevaluează, promovează şi scoate binele din toate forţele răului existente în om şi în lume. Iubirea lui Dumnezeu nu se lasă învinsă de rău (cf. Rom 12,21), dar învinge răul cu binele. Harul său îndurător este recreator, mai puternic decât orice păcat şi decât toate urmările acestuia (cf. Ioan Paul II, Dives in misericordia, n. 5-6). Împărăţia lui Dumnezeu este un dar pe care Dumnezeu îl face gratuit omenirii: „Nu te teme turmă mică, căci Tatălui i-a plăcut să vă dea vouă Împărăţia” (Lc 12,32). Omul trebuie să corespundă acestei „alegeri” cooperând cu planul mântuitor al lui Dumnezeu. Nu este suficient să fi intrat în Împărăţie, trebuie să foloseşti cum trebuie binefacerile divine (cf. Mt 7,13-27; 25,14). (cf. E. Ferenţ, Antropologia, 40-41).

Sf. Barbara - film artistic grecesc dublat in română

 

În rândul celor 14 sfinţi pe care evlavia evului mediu i-a numit "sfinţii ajutători", Sfânta Barbara, sau Varvara, ori Vîrvara, era invocată împotriva primejdiei de moarte subită şi de fulgere. Ea a fost martirizată în oraşul Nicomedia, din Bitimia, pe vremea împăratului Maximin Tracul (235-238), un om de statură herculeană, care consuma o amforă de vin pe zi şi zdrobea cu o lovitură de pumn capul unui cal şi care a voit să persecute pe creştini numai pentru că antecesorul său Alexandru Sever fusese îngăduitor fată de ei.

 

Actele Sfintei Barbara ne spun că era fiica unui om bogat din Nicomedia. Tatăl ei, Dioscor, a închis-o într-un turn înalt pentru a o pune la adăpost de vizitele unor peţitori nedoriţi, dar aici ea primea pe filozofii, oratorii şi poeţii angajaţi să o introducă în tainele ştiinţei şi artelor. Nemulţumită de ceea ce afla de la dânşii, a chemat la ea şi pe renumitul Origene; acesta l-a trimis pe ucenicul său Valentinian, care i-a expus pe larg adevărurile învăţăturii creştine şi apoi, la dorinţa ei, a botezat-o în secret. Urmînd convingerile sale noi, a distrus toate statuile zeilor din castelul său şi a făcut semnul crucii pe pereţii casei. Când tatăl a văzut acestea, cuprins de mânie a voit să o omoare cu mâna lui, dar ea a scăpat şi a fugit în pădure. El a alergat după dânsa, a prins-o şi trăgând-o de păr a dus-o direct la judecătorul Marcian, trimisul împăratului pentru condamnarea creştinilor. Deoarece a refuzat să sacrifice zeilor, a fost bătută cu vergi, zgâriată cu ghiarele de fier înroşite, strânsă între plăci metalice înfierbântate; în cele din urmă, tatăl a cerut să i se facă onoarea de a pune el însuşi capăt vieţii acestei fiinţe care a insultat pe zeii imperiului; a scos-o afară din cetate şi cu o lovitură de secure i-a tăiat capul. În aceeaşi clipă, un fulger ca din senin l-a transformat în cenuşă pe acest tată lipsit de omenie. De atunci Sfânta Barbara este invocată împotriva primejdiei de moarte neaşteptată şi de loviturile fulgerului. (Adaptare după "Vieţile Sfinţilor" Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti).

Gândul zilei

„Un creştin nu poate să-şi piardă speranţa în om.

Ce sper eu?

O mobilizare generală şi universală

a tuturor forţelor spiritului,

în scopul de a-i reda omului conştiinţa demnităţii sale.

În acest punct de vedere Biserica are un rol imens de jucat.
 Ea îl joacă imediat sau târziu, va fi forţată să-l joace.  [...]
 Omenirea în întregime este bolnavă. 

Omenirea este aceea care trebuie vindecată.

Trebuie, mai întâi şi înainte de toate, respiritualizat omul”

(G. Bernanos, La liberté, EEC II, 1321).

Gândul zilei

Referindu-se la păcat,

acesta e văzut nu drept o călcare a legii,

ori chiar a poruncii în sine,

ci înseamnă un „eşec existenţial”,

o cădere la nivelul existenţei,

o rupere, un refuz a unei relaţiei cu Dumnezeu.

E o dimensiune accentuat personală
în dinamica păcatului,
 ceea ce, de altfel, face posibilă
şi ridicarea prin pocăinţa.
Viziunea lui Yannaras – fidelă spiritualităţii ortodoxe –
 elimină zgura ideologică ce s-a cuibărit
în anumite medii teologice şi bisericeşti,
unde există o tiranie a păcatului,

o instituţionalizare, chiar substanţializare a lui.

Nu, nimic din toate acestea.

Este, spune Yannaras, eşec personal, de relaţie,

iar acest fond, al relaţiei vii, în desfăşurare,

dă şi putinţa ridicării, întoarcerii.

„Păcatul nu este o natură, una rea,

care există fundamental ca pol de existenţă

opus existenţei divine şi vieţii iubirii.

Nimic din creaţia lui Dumnezeu nu este

în mod fundamental şi natural rău,
nici măcar diavolul.
Păcatul este un eşec, existenţial şi vital,

al persoanelor neînstare să-şi atingă ţinta,

să confirme şi să păstreze

întru iubire unicitatea ipostasului lor”

(C. YANNARAS, Libertatea moralei, p. 28).

Sfântul Augustin, episcop şi învăţător al Bisericii (354-430)

Despre sfântul care a vorbit mai mult decât oricare altul despre sine însuşi - dar a făcut-o cu sinceritate şi simplitate, transformând în mărturisire, adică în laudă adusă lui Dumnezeu, tot ceea ce îi aparţine - nu este uşor de vorbit. Om şi învăţător, teolog şi filozof, moralist şi apologet, sfânt şi polemist: toate acestea, imagini care transpar ca în filigran şi toate valabile pentru cel care îl observă de aproape pe Augustin de Hippona, episcop şi învăţător al Bisericii. Om, în primul rând, cu neliniştile, slăbiciunile, anxietăţile, cu care ni se prezintă în lectura Confesiunilor sale, în care îşi deschide sufletul cu sinceritate şi candoare.

 

În pragul tinereţii (se născuse la Tagaste, în Tunisia, în anul 354 din păgânul Patriciu şi din creştina Monica), Augustin experimentează contradicţiile sufletului său, care este însetat de adevăr şi se lasă sedus de eroare. Studiul unei anumite filozofii îl duce spre erezia maniheistă. Îşi dă seama de chemarea la perfecţiunea morală, dar se simte "cufundat în întunecimea cărnii". Învaţă retorica la Cartagina, apoi predă gramatica la Tagaste până când, la 29 de ani, porneşte pe mare şi, după o scurtă etapă la Roma, ajunge la Milano, unde era episcop marele sfânt Ambrozie.

 

Convertirea sa la creştinism, dobândită prin grija plină de iubire şi lacrimile mamei, care a reuşit chiar să-l convingă să se separe de femeia cu care trăia de 14 ani şi îi dăruise un fiu, Adeodat, ajunge la maturizare printr-un episod deosebit şi misterios pentru însuşi Augustin care, acceptând misterioasa invitaţie "Ia şi citeşte", găseşte în cuvintele apostolului decisiva lovitură de bici: "Nu vă lăsaţi stăpâniţi de trup şi de poftele lui!". Augustin cere botezul de la episcopul Ambrozie, apoi se întoarce în haină de penitent în Africa, unde este consacrat preot, iar apoi episcop de Hippona, găsind în aderarea sinceră la adevărul creştin şi în multilaterala activitate pastorală pacea inimii spre care suspina sufletul său chinuit de afectele pământeşti şi de setea de adevăr: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi nefericită este inima noastră până când nu se va odihni în tine".

 

Iubit şi venerat, pentru darurile foarte umane ale inimii şi ale inteligenţei, moare la 28 august a anului 430 la Hippo Regius, un vechi oraş lângă modernul Bona din Algeria, în timp ce vandalii îl asediau. Cu 20 de ani în urmă, în Roma imperială, cunoscuse umilirea pricinuită de regele barbar Alaric şi acest eveniment nemaiauzit pentru cei care erau convinşi de invincibilitatea oraşului l-a determinat pe episcopul de Hippona să scrie o altă capodoperă a sa, Cetatea lui Dumnezeu.  (Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei).

 

 

 

Sf. Augustin -  convertirea sa

.

Sfânta Monica (332-387)

Monica se afla cu Augustin la Cassiciaco, aproape de Milano, şi din voinţa fiu­lui, participa la conversaţiile pe care grupul de prieteni le ţinea pe teme reli­gioase şi filozofice. Într-o zi, mama şi-a spus gândul ei cu privire la o anumită problemă şi Augustin i-a cerut lui Alipiu să-l noteze în cartea pe care o scria. Mama s-a mirat: „Ce faci? Nu am auzit niciodată spunându-se că în scrierile voastre pe care le citiţi sunt admise la asemenea dezbateri şi femeile!” De aici, răspunsul fiului, pe care l-am prezentat la începutul acestui articol.

Şi avea dreptate, deoarece Monica a fost tipul de femeie care a ştiut să o imite pe Maria,

„scaunul înţelepciunii, stăpâna casei”, şi a reuşit să transmită înţelepciunea în inima fiilor, dând lumii acel geniu care a fost Augustin.

Soţie şi mamă exemplară

S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.

Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obişnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai multe tinere care mergeau să ia vin din butoaiele fami­liei pentru a aduce la masă. Monica i-a prins gustul şi alerga cu plăcere să bea câte un pahar, în ascuns, şi un pahar cerea un altul, până ce ajungea să nu se mai ţină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-şi seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în faţă fără menajamente: „Eşti o beţivă!”. Monica a plâns de ruşine, şi atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.

„Cine eşti tu?“

Editura elveţiană Ad Solem a publicat o ediţie bilingvă a poeziilor lui Edith Stein, sub titlul, potrivit cu vocaţia de martiră a unei istorii întunecate asumate de Sf. Tereza Benedicta a Crucii, Malgré la nuit1. Această carte reprezintă şi prima ediţie completă a poeziilor lui Edith Stein.

(Edith Stein , Malgré la nuit. Poésies complètes, Genève, Editura Ad Solem, 2009, 170 p.).

Edith Stein nu a fost o poetă „profesionistă“. Această carte ne-o prezintă mai curînd ca pe o poetă de ocazie, care compunea în grabă cîte o poezie pentru evenimentele speciale din viaţa familiei sau a comunităţii ei religioase (botezul sorei ei, Rosa, profesiunea unei călugăriţe, marile sărbători creştine sau solemnităţile cele mai importante ale ordinului ei etc.). Pentru cei obişnuiţi cu stilul ştiinţific al scrierilor filozofice ale lui Edith Stein, lectura cărţii poate fi surprinzătoare. Deşi nici stilul ei ştiinţific nu este lipsit de farmec şi de o reală profunzime, aici întîlnim o Edith Stein vie şi autentic meditativă, care versifică cu uşurinţă, într-un stil care vădeşte familiaritatea cu marea lirică germană a lui Heine, Goethe şi Schiller. Desigur, aceste poezii poartă de la un capăt la altul amprenta spiritualităţii creştine a Carmelului şi a Bisericii romano-catolice, fiind liturgice şi evanghelice prin excelenţă. La fel ca poemele Doctorului Mistic (Sf. Ioan al Crucii), ele fac parte din tezaurul literaturii religioase occidentale, depăşind  sfera estetică a literaturii. Cécile Rastoine (Sr. Cécile de Jésus-Alliance), care semnează prefaţa acestei ediţii, precizează la rîndul ei că poeziile lui Edith Stein nu invită, la fel ca lucrările ei erudite, la o meditaţie filozofică şi teologică, ci sînt concepute ca o invitaţie la experienţa mai înaltă a rugăciunii.

XXI (B): Acel limbaj „dificil”

Continuăm lectura capitolului şase din evanghelia după sfântul Ioan. În fragmentul care ne este propus în această duminică spre meditaţie, îi vedem pe ucenici scandalizaţi din cauza întorsăturii pe care o iau cuvintele lui Isus: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică”. Evanghelistul adaugă: „mulţi dintre ucenicii lui, care-l auziseră, au spus: Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?” Necredinţa nu este numai a mulţimii sau a iudeilor, dar cuprinde şi cercul ucenicilor. Ei „murmură” împotriva lui, exact ca poporul israelit în pustiu şi ca iudeii care se scandalizează în faţa lui Isus care pretinde că a coborât din cer şi este mântuirea lumii.

Care este motivul acestei necredinţe? Iată-l: „Greu este cuvântul acesta. Cum putem să-l ascultăm?”

Relaţia Isus-ucenici trece printr-o criză profundă. Ceilalţi evanghelişti (sinopticii) situiază acest moment de criză chiar în centrul mărturisirii lui Petru la Cezarea, unde Isus îi întreabă: „Iar voi, cine spuneţi că sunt eu? Pentru voi cine sunt eu?” (cf. Mc 8,27-33; Mt 16,13-22; Lc 9,18-22). Aceasta ne ajută să înţelegem că accentul fragmentului din sfântul Ioan pe care-l citim în această duminică nu este atât ce spune Isus, dar cine este el pentru ucenicii săi, pentru fiecare dintre noi... Căci ceea ce a şocat pe cea mai mare parte dintre ucenici nu este că Isus pretinde să le dea trupul său să-l mănânce – în sensul propriu al termenului; ei au înţeles că el nu vrea ca ei să fie canibali, au presupus că este poate o metaforă pe care o foloseşte, n-aveau ei atunci cum să se gândească la euharistie – ceea ce i-a deranjat era faptul că el pretinde că este de origine divină şi se prezintă lor ca darul ultim şi definitiv al lui Dumnezeu. Mai clar: un evreu practicant avea această credinţă: cel care împlineşte Legea (Torah) se va bucura de împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu... Isus spune: nu! Numai cel care „mă mănâncă pe mine” are viaţa veşnică, adică este făcut părtaş nu numai la promisiunile lui Dumnezeu, care sunt binecuvântare, belşug, bunăstare, sănătate,... ci chiar de acum, din această viaţă pământească, este făcut părtaş la viaţa lui Dumnezeu, la viaţa veşnică. Să nu uităm că Isus face această cateheză – ne spune evanghelistul Ioan – la Cafarnaum. Aici toţi îl cunoşteau că este fiul tâmplarului din satul vecin, de la Nazaret. Iar el le spune: Voi puteţi să intraţi în împărăţia lui Dumnezeu numai prin mine. Adică, dacă mă primiţi pe mine...

Binecuvântată fii, închisoare!

Filmul, bazat pe fapte reale, ne poartă în România sfârşitului anilor 1940 şi începutul anilor 1950, o Românie stalinistă unde regimul la putere începe prigoana împotriva propriului Neam şi propriei credinţe. Nicoleta (interpretată magistral de actriţa Maria Ploae), o tânără intelectuală româncă este arestată. Crima sa este dublă: ea face parte dintr-un partid politic de opoziţie şi este nepoata pe linie maternă a lui Iuliu Maniu. În prima perioadă a detenţiei la Malmaison, eroina este interogată şi torturată până la extenuare, până aproape de acea graniţă nevăzută între viaţă şi moarte. Regăsindu-se singură în faţa acestei insuportabile şi interminabile suferinţe, când nimeni şi nimic nu mai lăsa să se întrevadă vreo speranţă, Nicoleta descoperă în adâncurile misterioase ale firii puterea credinţei. Întâlnirea cu Dumnezeu îi dă eroinei libertatea interioară şi curajul să se opună şi să reziste monstruozităţii anchetatorilor. Ea reuşeşte să-şi apere nu numai convingerile politice ci şi pe cele religioase. Când suferi până la limita suportabilului „poţi să mori sau poţi să-l găseşti pe Dumnezeu”. Dar, din momentul când Dumnezeu apare în viaţa celei care suferă, forţa ei este fără margini... Filmul este ecranizarea scrierii cu caracter autobiografic, a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu „Bénie sois-tu, prison”. Regizorul Nicolae Mărgineanu a realizat acest film ca o „datorie morală”, deoarece tatăl său, psihologul Nicolae Mărgineanu, a fost închis de comunişti 16 ani ca deţinut politic.

Fratelui meu din exil (Vladimir Ghika)

Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika prinţ, preot şi martir: o corespondenţă inedită, semnată de Vladimir Ghika şi adresată fratelui său Dimitrie, în Elveţia, în perioada 1948-1952.

Astăzi, după deschiderea arhivelor fostei Securităţi, suntem în măsură să înţelegem ce s-a întâmplat acum mai bine de 50 de ani în România. Aceste arhive permit, între altele, să regăsim şi urmele anumitor documente rămase ascunse. Astfel, în timpul anchetelor la care a fost supus Vladimir Ghika în beciurile Securităţii de la închisoarea Uranus, s-a făcut referire la scrisorile sale către fratele său, Dimitrie. Şi, odată ce am aflat de existenţa acestora, am sperat să le şi găsim. O incredibilă surpriză a fost trăită de nepoata lui Dimitrie, Genevieve d'Hoop, şi de fraţii ei, când, în mai 2007, au descoperit, împreună cu Anca Berlogea, un număr de 30 de scrisori, bine păstrate în arhiva familiei – în cutiile cu nenumărate fotografii şi documente, strânse de Elisabeth Ghika, soţia lui Dimitrie, şi păstrate apoi de Manola, fiica lor.

Rugăciunea cu Maria

Maria eşti celebrată şi eşti rugată de toate popoarele,

în toate timpurile, în toate manierele.

Tu eşti prezentă în liturgia Bisericilor creştine,

în spiritualitatea sfinţilor şi a călugărilor,

în devoţiunea mulţimilor.

Se descoperă când,

de la începutul Bisericii,

în tot universul,

naţiunile şi sfinţii

au glorificat-o

într-o uimitoare diversitate de rugăciuni

şi de expresii de pietate filială,

mai mult decât vreo altă creatură,

astfel încât a profeţit:

„Toţi mă vor chema fericită!”

(trad. pr. Isidor Chinez).  

Există tăceri şi tăceri

Unii tac pentru că visează o elocinţă mai profundă decât a cuvintelor. În schimb, alţii tac pentru că nu mai vor să spună nimic. Pentru că nu mai cred în nimic. Nu mai cred în dragoste şi se hotărăsc să nu-i mai pronunte numele, nu mai cred în fericire şi se hotărăsc să uite de ea.

Eu cred că tăcerea e oribilă. Tăcerea exprima foarte multe. De la necunoaştere la cunoaşterea totală, de la prostie la genialitate, de la indiferenţă la interes. Tăcerea poate exprima adesea mai mult decât o pot face cuvintele. Ea poate indigna, enerva sau jigni o persoană. Ceea ce tăcerea are în plus faţă de cuvinte e superioritatea şi uşurinţa folosirii ei.

Cine tace şi face e mai inteligent, dacă tăceai, filosof rămâneai şi tăcerea e de aur sunt doar câteva zicale care aduc tăcerea mai sus de cuvinte. Dar mă întreb, cum ar arăta o poezie fără cuvinte în ea? Doar titlu şi câteva rânduri goale. Hai, imaginaţi-vă cu mine. Pagini întregi goale. Goale dar filozofice.

La limba română s-ar citi de pe foi albe, scriitorii ar sta în faţa colilor şi după ore şi ore de gândit ar preda spre publicare teancuri de coli albe. Interesant, nu-i aşa?

Pentru mine cuvântul are valoare deasupra tăcerii. Tăcere e neparticipare pe când cuvântul e avantare în necunoscut. Tăcerea e nimic, cuvantul e totul. Tăcerea, în final, e doar pauză între cuvinte. (Autor: Octavian Paler)

Sf. Bernard, abate şi învăţător al Bisericii

Persoana şi viaţa Sf. Bernard sunt caracterizate printr-o extraordinară putere de atracţie; fiinţa lui a fost pătrunsă de idealul vieţii călugăreşti benedictine în atare măsură, încât a devenit un magnet puternic, care a atras între zidurile aspre ale mănăstirilor sute de suflete, începând cu propria-i familie.

Bernard s-a născut în 1090, într-un castel de lângă localitatea Fontaine, aproape de oraşul Dijon, în partea de est a Franţei. Era al treilea între şase fraţi. Copilăria şi adolescenţa a petrecut-o urmând şcoala mănăstirească din apropiere şi apoi cursurile superioare. Pe când era student, colegii săi îi respectau atât de mult delicateţea şi seriozitatea, încât, atunci când se apropia el, dacă eventual se aflau în conversaţii uşuratice, spuneau: „Să tăcem, se apropie Bernard " Sufletul lui Bernard era stăpânit de două mari iubiri: crucea lui Isu, şi mama. Deseori, îi văzuse în casa părintească pe pelerinii care veneau de la Locurile Sfinte, purtând semnul crucii pe haine şi pământ de pe Muntele Golgota în sacul de pe spate; inima lui se aprinse de o mare iubire faţă de Cristos răstignit. Fiinţa care îl înţelegea deplin, căruia el îi destăinuia elanurile inimii, era mama lui; sufletele lor erau atât de unite, încât, la moartea mamei, Bernard a hotărât să părăsească bucuriile şi splendorile castelului părintesc, spre a se retrage în mănăstire.

XX (B): Isus euharistic, pâinea vieţii veşnice

E ziua Domnului. Învaţă Conciliul Vatican II: „În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, Sfânta Maică Biserică sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita Lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui” (Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium 102).

1. Liturghia, ospăţul pregătit de Înţelepciunea divină. Duminica este deci sărbătoarea săptămânală a Paştelui pe care o celebrăm prin sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, ospăţul pregătit nouă de înţelepciunea divină despre care citim azi în prima lectură luată din cartea Proverbelor 9,1-6: Înţelepciunea şi-a construit casa şi a sculptat cele şapte coloane. Şi-a tăiat vitele, a pregătit vinul şi a pus masa. Şi-a trimis slugile ca să-i invite pe oameni din punctele cele mai înalte ale cetăţii: "Dacă nu aveţi înţelepciune, veniţi la mine!" Celor neştiutori, ea le spune: "Veniţi, mâncaţi la ospăţul meu şi beţi din vinul meu pe care l-am pregătit! Lăsaţi-vă de nebunia voastră, ca să trăiţi; păşiţi pe calea înţelepciunii!"

Isus e bucuria mea

XX (B): În acea Pâine este adevărul lui Isus

În acest fragment din evanghelia lui Ioan (6,52-59), pâinea nu simbolizează numai Cuvântul lui Isus care trebuie primit în credinţă, dar sacramentul Euharistiei. Cuvintele cele mai repetate sunt de fapt „trupul şi sângele” şi „a mânca şi a bea". Dar după ce am înţeles aceasta, este important a nu uita că discursul lui Isus a voit în mod intenţionat să unească cele două teme: Cuvântul şi sacramentul. El le-a unit până acolo că nu se vede unde se termină unul şi începe celălalt.

Ioan nu ia în consideraţie doar Euharistia sacrament, dar şi (aşa cum ar trebui să fie!) întreaga existenţă a lui Cristos şi proiectul de viaţă al ucenicului. În gestul euharistic este întreaga întrupare care îşi găseşte explicaţia: gestul euharistic este revelator al „adevărului” lui Isus în întregime. Unele expresii cum sunt „coborâtă din cer”, „dăruită de Tatăl” se referă la originea lui Isus, la întrupare; altele ca „trup şi sânge”, „dat pentru viaţa lumii” se referă la ministerul lui Isus, la pătimire şi la crucea sa. Reflecţia lui Ioan cuprinde aşadar întreaga existenţă a lui Isus şi îi descoperă în profunzime semnificaţia: Isus este cel care vine din cer, Isus este cel care se oferă pentru viaţa lumii. Sunt două aspectele care-l definesc pe Isus în persoana sa şi în misiunea sa: originea sa divină (Fiul lui Dumnezeu şi darul Tatălui) şi semnificaţia sa pentru noi (este pâinea care dă viaţă, este mântuirea noastră). Şi mai sunt două aspecte care-l definesc pe ucenic: un fiu al lui Dumnezeu în slujirea fraţilor.

Iubirea

“In miezul celor mai sterile ceasuri pe care le-am trait, nu exista, daca voi cerceta atent, decât aceeaşi greşeală repetată în forme diferite: n-am înţeles că, tot ceea ce n-am iubit la timp, am pierdut”. (Scrisori imaginare. A sasea iubire).

De ce dispare dragostea după un timp, de ce doi oameni care s-au iubit ajung să se urască, să-şi creeze zile negre unul altuia ori să cunoască suferinţe interioare de neimaginat?

Unde piere frumuseţea şi atracţia de la început, căldura şi blândeţea, unde se rupe lanţul virtuos al vieţii care pulsa in inimile îndrăgostiţilor, de vreme ce iubirea este atât de puternică? Nu-i aşa că experienţa umană în dragoste ne convinge cu vârf şi îndesat că dragostea dispare si, dacă dispare, merită să n-o alegem?

Poate că nu-i aşa de important să iubim, de vreme ce iubim vreo doi-trei ani şi apoi ne întoarcem la apatie, la singurătate, la instabilitate emoţională şi la dorinţa de a întâlni din nou iubirea?

Poate că experienţa vieţii ne convinge să alegem un partener pe alte criterii decât iubirea de vreme ce iubirea oricum se „termină”?

De fapt, dragostea nu dispare, dar dispare cu certitudine capacitatea minţii de a o percepe! Iubirea – în forma ei divina, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginăm. Este puterea care ţine universul întreg într-o ordine firească. Este puterea care-i dă viaţă seminţei şi puterea fără de care niciunul dintre noi n-am putea respira nici măcar o secundă.

Mergeţi la Georges Bernanos!



Georges Bernanos (1888-1948)

Georges Bernanos este un scriitor francez citit şi preţuit în lumea catolică. În România i-au fost traduse până acum două romane: Un preot de ţară (ed. Allfa, 1999) şi O crimă (ed. Humanitas, 2004). Trebuie să recunoaştem că lansările acestor două scrieri în librăriile noastre nu au atras atenţia publicului într-un mod deosebit. Numele autorului abia dacă depăşeşte cu puţin cercul de cititori ai României literare. Comentariile critice în revistele de specialitate sunt quasi-nule, iar referinţele teologice şi spirituale sporadice. Ici-colo se aminteşte de numele lui, pe la unele întâlniri teologico-pastorale sau pe la vreo predică de hram. Şi totuşi, Bernanos este un mare scriitor. De ce nu se bucură de mai multă popularitate? Pentru că e catolic şi francez? Pentru că meditează asupra unor teme existenţiale pe care cultura românească nu le-a găzduit (încă)? Pentru că nu se mai citeşte sau nu mai există interes pentru marea literatură universală? Poate că da.

Venind dintr-o altă direcţie decât aceea a ignoranţei şi a indiferenţei faţă de Georges Bernanos, lucrarea părintelui Isidor Chinez – Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos – completează un gol şi lansează o provocare.

Maria, Doamna Pâinii

 

Maria Neprihănită,

îmi place să te contemplu şi

a te numi „femeia pâinii”.

Te laud

pentru că eşti brutăreasa

Pâinii Divine.

Sânul tău este cuptorul

unde, cu ajutorul căldurii Iubirii,

a crescut acela care a spus:

„Eu sunt Pâinea Vie”.

 Tu, care eşti cuptorul arzând,

face să crească în mine bucuria

de a gusta intimitatea cu fiul tău.

Lectio Divina: Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului

Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei

şi lumină pentru cărările mele

(Psalmul 119,105)

TEXTUL BIBLIC: Luca 1,39-56

Maria o vizitează pe Elisabeta

39 În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii. 40 Ajunsă acolo, a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. 41 Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt 42 şi a strigat cu glas tare: - Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău. 43 Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? 44 Căci, iată, cum au ajuns la urechile mele cuvintele salutului tău, a tresărit pruncul în sânul meu. 45 Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul!

Maria îl laudă pe Dumnezeu

46 Atunci Maria a spus: «Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul

47 şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu,

48 căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, 49 căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, al cărui nume este sfânt. 50 Milostivirea lui dăinuie din neam în neam peste cei ce se tem de dânsul. 51 El arată puterea braţului său; risipeşte pe cei mândri în inima lor. 52 Dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi înalţă pe cei smeriţi. 53 Pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri,iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale. 54 A sprijinit pe slujitorul său Israel, amintindu-şi de îndurarea sa, 55 după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci».

56 Şi a rămas Maria trei luni împreună cu Elisabeta; apoi s-a întors acasă.

Salve Mater Misericordiae

Salve máter misericórdiæ,

Máter Déi, et máter véniæ,

Máter spéi, et máter grátiæ,

máter pléna sanctæ lætítiæ.

O María!

1. Sálve, décus humáni géneris,

Sálve Vírgo dígnior céteris,

Quæ vírgines ómnes transgréderis,

et áltius sédes in súperis,

O María!

* Salve máter misericórdiæ,...

Adormirea Maicii Domnului (15.08.2012)

„Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos”. Aceste cuvinte îndepărtează enigma existenţei umane: existenţă pentru moarte şi destinată morţii, sau existenţă (= om) pentru viaţă şi destinată vieţii? Desigur, „instinctul inimii sale îl face (pe om) să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă” (GS 18). Numai în lumina învierii lui Cristos omul atinge certitudinea că „Dumnezeu... l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze de el cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de viaţă dumnezeiască nepieritoare” (GS 18). Apostolul ne-a zis: „toţi vor primi viaţa în Cristos” din moment ce „Cristos a înviat din morţi, fiind dintre cei morţi, cel dintâi care a înviat”.

Cel dintâi: primul dintr-o serie, începutul unui har care va fi dăruit oricărui om care crede.

Celebrând astăzi ridicarea persoanei Mariei în gloria veşnică, în toată realitatea sa, trup şi suflet, noi celebrăm puterea învierii lui Cristos. Acesta nu a voit ca Aceea care l-a născut să fie victima putrezirii din mormânt atunci când şi-a terminat zilele pe acest pământ. Maria a fost făcută cu trupul şi sufletul să posede viaţa divină veşnică. În ea victoria lui Cristos asupra morţii a fost deja atestată în toată splendoarea sa. Preamărind-o astăzi pe Maria, noi mărturisim credinţa noastră în învierea lui Cristos ca şi cauză exemplară a victoriei noastre asupra morţii.

Mântuirea oamenilor

1. Adresându-vă urarea mea cordială de bun venit şi un afectuos salut, vreau să-mi exprim aprecierea pentru lucrările Congresului vostru internaţional, mulţumind părinţilor Passionişti că au promovat această iniţiativă oportună în cursul Anului Jubiliar al Mântuirii.

Mă bucur pentru tema aleasă: „Înţelepciunea crucii astăzi”, oprindu-vă în special asupra cuvintelor sfântului petru relatate de Faptele Apostolilor: „În nimeni altul nu este mântuire, decât în Isus Cristos” (Fap 4,12).

Cu aceste cuvinte, Petru în faţa sinedriului declara ceea ce Biserica astăzi, la sfârşitul celui de al doilea mileniu al Răscumpărării, repetă societăţii contemporane, împlinind datoria sublimă de animatoare a lumii (AA 5; cf. Ep. Ad Diognetum, 6,1: PG 2, 1173), şi „sacrament de mântuire” (GS 43; cf. LG 11): acea mântuire care este împlinită de cel care a venit ca să ne dea viaţa şi să ne-o dea din plin (In 10,10), scoţând-o din plinătatea sa nesecată (In 10,16), căci pentru prin el toate au fost create, toate subsistă în el, în timp ce el primatul asupra tutuor, care-l face Mediatorul prin excelenţă (Gal 3,20; Col 1,16-18), Vestitorul păcii (Ef 2,17), unicul Rege (Mt 2,2; 21,5; 27,37; Mc 15,26; In 18,37; 19,14.19) şi Domn (Mc 10,25; In 13,13; 20,28), Păstor (In 10,11.14.16) şi Învăţător (Mt 23,8; In 13,14), Viaţa şi Învierea (In 11,25).

Mântuirea pe care o oferă este aşadar respect şi apărare, recuperare şi potenţare a tuturor valorilor, care în persoana umană transcend orice limită a creaţiei vizibile, şi în Cristos participă la demnitatea infinită a Cuvântului în cea mai sublimă „reîntoarcere” a întregii creaţii în „sânul Tatălui”.

2. Evident, „mântuirea” în misterul creştin presupune o cădere – păcatul originar – care a avut gravitatea de a fi „vina” înţeleasă ca refuz a tot ceea ce a dăruit Dumnezeu omului făcându-l stăpânul creaţiei, prietenul îngerilor, şi destinat fericirii veşnice (cf. Gal 4,7; Rm 8,17; Ev 2,6-8). Acum, în Cristos, Dumnezeu Tatăl s-a dat pe sine însuşi şi în el a mântuit toate: „El nu l-a trimis pe Fiul în lume ca să judece lumea, dar ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17).

XIX (B): Întoarcerea la izvoare

E Ziua Domnului. Aminteşte Catehismul Bisericii Catolice: Celebrarea duminicală a Zilei şi a Euharistiei Domnului este în centrul vieţii Bisericii. „Duminica, în care, în numele tradiţiei apostolice, este celebrat Misterul pascal, trebuie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă”. Această practică a adunării creştine datează de la începuturile epocii apostolice. Scrisoarea către evrei reaminteşte: „Nu părăsiţi adunarea, aşa cum au unii obiceiul; ci încurajaţi-vă unii pe alţii” (Evr 10,25). Tradiţia păstrează amintirea unui îndemn mereu actual: „Veniţi devreme la biserică, apropiaţi-vă de Domnul şi mărturisiţi-vă păcatele, căiţi-vă în rugăciune (...). Luaţi parte la sfânta şi dumnezeiasca liturghie, terminaţi-vă rugăciunea şi nu plecaţi înainte de încheiere (...). Am spus deseori: această zi vă este dată pentru rugăciune şi odihnă. Este ziua pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa (CBC 2177-2178).

Într-adevăr, „izvor şi culme a întregii vieţi creştine (…) Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăşi (…) Prin celebrarea euharistică noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică, atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi. Pe scurt, Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre după cum afirmă Sfântul Irineu: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rându-i, confirmă modul nostru de a gândi” (Cf CBC 1324-1327).

XIX (B): Pâinea vieţii

Iudeii murmurau împotriva lui Isus, deoarece spusese: „Eu sunt pâinea coborâtă din cer”. Şi ziceau: „Nu este el Isus, fiul lui Iosif? Nu cunoaştem noi pe tatăl şi pe mama lui? Atunci cum poate spune: ‘Eu m‑am coborât din cer’?”

Cu marea tradiţie spirituală din toate timpurile, putem să credem că nici un detaliu din Sfânta Scriptură nu este inutil sau lipsit de importanţă. Faptul că „primii auditori” ai lui Isus au „murmurat” când l‑a auzit vorbind despre „liturghie” este semnificativ. Nu numai oamenii de azi refuză misterul central al credinţei. Actuala  părăsire a credinţei de către atâţia tineri şi adulţi nu este o noutate: a început chiar din timpurile lui Isus, când Isus în persoană ţinea predica şi făcea cateheza!

Să ştim mai întâi să recunoaştem, cu umilinţă, enormitatea afirmaţiei lui Isus... Ar trebui să recunoaştem că cel care nu crede nu este un anormal… El urmează foarte simplu „raţiunea” umană. Aceasta subliniază cu atât mai mult „specificitatea” credinţei, care nu se poate reduce la puncte de vedere raţionale.

Giosy Cento: Chiara e Francesco

Sf. Clara din Assisi, fecioară, călugăriţă

Oraşul Assisi, în provincia Umbria, din centrul Italiei, este locul binecuvântat unde au văzut lumina zilei doi dintre cei mai mari îndrăgostiţi de Cristos cel răstignit şi sărac: Sfântul Francisc de Assisi şi Sfânta Clara. Când, în toamna anului 1205, tânărul Francisc, fiul marelui negustor Bearnardone, a renunţat la averea şi la moştenirea părinţilor săi, pentru a începe o viaţă de pocăinţă, de muncă şi rugăciune, mulţi locuitori ai oraşului l-au considerat „nebun", dar, după doi ani, doisprezece dintre ei, unii cu averi şi situaţii deosebite, îşi vânduseră averile, le împărţiseră săracilor şi, împreună cu Francisc şi-au stabilit locuinţa lângă Biserica „Sfânta Maria a Îngerilor", de la marginea oraşului. Elanul, bunătatea şi seninătatea penitenţilor din Assisi au trezit în alte multe inimi dorinţa de a le urma exemplul: între acestea, un loc cu totul aparte îl are tânăra Clara Offreduccio.

Născută în anul 1193, într-o familie nobilă şi foarte bogată, Clara era înzestrată cu o frumuseţe şi o inteligenţă pe care toţi concetăţenii săi le admirau.

Spre surprinderea tuturor, la vârsta de 19 ani, destăinuie familiei gândul de a urma felul de viaţă aspră a lui Francisc şi a tovarăşilor săi. Familia a luat măsuri severe ca să o împiedice, dar, în noaptea de 18 martie 1212, a doua zi după Duminica Floriilor, Clara, împreună cu verişoara ei, Pacifica, fuge la Biserica „Sfânta Maria a Îngerilor", unde Francisc şi fraţii lui le aşteptau cu făclii aprinse. Fără întârziere, urmând ritualul intrării în viaţa călugărească, Francisc taie părul bogat al Clarei, îi dă o îmbrăcăminte aspră de culoare cenuşie şi primeşte jurământul ei de ascultare, sărăcie şi castitate, având ca martor cerul înstelat. De acum, ori de câte ori va privi stelele cerului, Clara îi va mulţumi lui Dumnezeu pentru clipa solemnă când în sufletul ei a răsărit steaua păcii şi a bucuriei.

Sf. Laurențiu, diacon martir

„Actele" martirului Sfântul Laurenţiu ne relatează că, înainte de a fi întins pe grătarul de fier, ars pe cărbunii aprinşi, Laurenţiu s-a rugat pentru oraşul Roma. Cetatea eternă i-a fost recunoscătoare pentru acest semn de iubire şi a ridicat în cinstea lui treizeci şi patru de biserici, dintre care prima, conform obiceiului, a fost înălţată pe locul unde a fost chinuit, „in agro Verano", actualul cimitir roman. O atât de mare cinstire nu au avut nici chiar patronii principali ai Romei, Sfinţii apostoli Petru şi Pavel. Cum s-ar putea explica popularitatea incontestabilă a acestui martir (la Roma, până în secolul trecut, sărbătoarea lui era sărbătoare de poruncă), fără a da crezare faptelor istorisite de „Passio" - istoria suferinţelor - şi de scriitorii secolului al IV-lea, care s-au inspirat din ea?

Imaginea lui, trecută în legendă chiar la scriitorii foarte apropiaţi de epoca sa (cum ar fi Prudenţiu), ne este familiară prin actul împărţirii la săraci a daniilor strânse de creştinii din Roma, imagine imortalizată în frescele lui Fra Angelico din capela vaticană a papei Nicolae al V-lea.

Gândul zilei

"Dacă mai credeţi încă în Europa, trebuie să salvaţi omul european. Este timp. Timpul nu ne este prea măsurat. Civilizaţia europeană este în biblioeteci, fără îndoială, aşa cum a scris Paul Valéry câteva zile înainte de a muri, bibiotecile sunt cimitire. Civilzaţia europeană este omul european. Trebuie mai întâi salvat omul Europei. [...] Mi se va răspunde poate că omul Europei trebuie să reuşească să se salveze singur, prin propriile mijloace (G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1346).

  

Formaţia Nostalgy

www.formatianostalgy.ro

O melodie de suflet din partea formaţiei Nostalgy!
Formaţia Nostalgy din Bacau în august 2012!

Tel: 0740.538.617.

Nai şi acompaniament - Farţade Robert,

flaut şi voce - Farţade Camelia,

saxofon şi voce - Delia Farţade,

tambal - Denis Samson,

clape - Alex Ursei,

percuţie - Alois Farţade.

Fraţii Farţade susţinem orice petrecere,

onomastica, cumetrii, nunţi, spectacole.

Genuri muzicale: cafe concert, latino, folclor, blues,

dace, rock'n roll, muzica populara, greceasca, etc.

Sf. Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), fecioară, martiră, patroană a Europei

În ziua de 12 octombrie 1891, în familia evreiască Stein din Breslau se naşte al şaptelea copil, Edith. La nici doi ani de la fericitul eveniment moare capul familiei, Siegfried. Edith îşi începe studiile primare la 6 ani şi continuă mai apoi cu liceul. Este o elevă foarte dotată, cu o sensibilitate vie. Îşi pierde credinţa în Dumnezeu la 15 ani.

Îşi descoperă pasiunea pentru problemele sociale în timp ce studiază istoria şi filosofia la Universitatea din Breslau; este singura studentã ce urmează cursurile lui Stern şi Honigswald. În 1912 citeşte "Cercetări logice" de Husserl, devenind în următorul an eleva  acestuia, la Universitatea Göttingen, descoperind fenomenologia. Îşi urmează profesorul la Freiburg-in-Brisgau  fiind asistenta  acestuia la moartea lui Reinach. Îşi susţine teza de doctorat despre problema simpatiei. Încearcă în zadar să-şi găsească un post datorită reputaţiei nu foarte plăcute a lui Husserl printre colegii săi Kantieni.

În vara lui 1921 citeşte autobiografia Sfintei Tereza de Avila şi se converteşte la catolicism. Prima zi a anului 1922 e marcat de unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa sfintei: botezul. Timp de 8 ani  predă germana la Spire, iar apoi predă un an la Institutul de pedagogie din Münster. Reuşeşte să se împrietenească cu mai mulţi preoţi şi surori. Reputaţia îi e din ce în ce mai considerabilă în cercurile catolice şi intelectuale.

La scurt timp, Hitler începe persecuţia evreilor, iar Edith este nevoită să-şi părăsească postul din cauza originii sale. În toamna aceluiaşi an, 1933, intrã în mânăstirea Carmelita din Köln după câteva zile petrecute cu mama sa distrusă de durere. Odată cu îmbrăcarea hainei monahale, Edith îşi schimbă numele în Tereza Benedicta a Crucii. După un an are loc profesiunea religioasă.

Tereza este sfâşiată de durere la moartea mamei, iar după puţin timp la moartea lui Husserl. Sora sa, Rose, o urmează la mânăstire fiind amândouă prigonite din Germania în Olanda la mânăstirea din Echt. Mânăstirea hotărâse să o trimită în Elveţia la mânăstirea Le Pasquier.

La 2 august 1942, cele două surori sunt ucise împreunã cu toţi evreii. În testamentul religios Tereza scrie: "Începând de azi accept cu bucurie moartea pe care Dumnezeu mi-a destinat-o, într-o perfectă supunere faţă de preasfânta Sa voinţă". Este beatificată de Papa Ioan Paul al ll-lea la Köln în mai 1987.

--------------------------------------------------------------------------------------------

Au luptat o luptă dură împotriva naturii proprii, pentru ca viaţa păcatului în ei să moară şi să dea spaţiu vieţii Duhului. În această luptă se cere cea mai mare tărie. Însă crucea nu este scop; crucea este înălţată ca să arate cerul. Nu numai că este semn, dar este chiar armura nebiruită a lui Cristos (Tereza Benedicta a Crucii, “Scientia Crucis”, Werke, I, Friburgi in Br. 1983, 15‑16).

Edith Stein s-a născut la Wroc»aw (Breslau), capitala Sileziei prusace, la 12 octombrie 1891, într-o familie de evrei rezidenţi în Germania. Educată în valorile religiei izraelite, la 14 ani abandonează religia părinţilor şi devine atee. Studiază filozofia la Göttingen, devenind discipolă a lui Edmund Husserl, fondatorul Şcolii fenomenologice. Dobândeşte faima unui filozof strălucit. În 1921, se converteşte la catolicism şi primeşte Botezul în 1922. Timp de opt ani, predă la Speyer (1923-1931). În 1932, este chemată să predea la Institutul Pedagogic din Münster, în Westfalia, dar activitatea sa este suspendată după un an din cauza legilor rasiale. În 1933, urmând o dorinţă pe care a îmbrăţişat-o de mult timp, intră ca postulantă la Carmelul din Köln. Îşi ia numele de sora Tereza-Benedicta a Crucii. La 2 august 1942, este luată de Gestapo şi dusă în câmpul de exterminare de al Auschwitz-Birkenau, unde, la 9 august, moare în camera de gazare. În 1987, este proclamată fericită şi apoi canonizată de Ioan Paul al II-lea, la 11 octombrie 1998. Împreună cu sfânta Brigitta a Suediei şi sfânta Ecaterina de Siena, este declarată, în 1999, co-patroană a Europei.

Un pumn de cenuşă şi de ţărână
Un pumn de cenuşă şi de pământ negru trecut prin focul cuptoarelor de la Auschwitz: este ceea ce mai rămâne astăzi din sfânta Tereza Benedicta a Crucii, cunoscută în lume cu numele de Edith Stein. Dar într-un fel simbolic, pentru că din ea, practic, nu mai este nimic. O amintire a tuturor celor nevinovaţi exterminaţi, şi au fost cu milioanele, în lagărele naziste. Acest pumn de pulbere se găseşte sub pavimentul bisericii parohiale “Sfântul Mihai”, în nordul oraşului Breslau, astăzi Wroc»aw, la câţiva paşi de palatul cenuşiu, anonim, pe uliţa “Sfântul Mihai”, 38, care a fost timp de mulţi ani casa familiei Stein. Locul frământatei tinereţe a lui Edith, a durerii şi a despărţirii sale.

Pe peretele luminos al bisericii, reconstruită după război şi încredinţată salezienilor, este un arc în care este sculptat numele ei. În capelă, la începutul navatei din stânga se ridică două blocuri de marmură albă. Unul are forma unei mari cărţi deschise, pentru a simboliza studiile ei în filozofie; celălalt reproduce un mare număr de foi îngrămădite una peste alta, pentru a aminti scrierile sale, realizarea ei teologică. Dar ce rămâne cu adevărat din călugăriţa carmelită, moartă la Auschwitz, într-o cameră de gazare, în august 1942?

Cu siguranţă, mult mai mult decât un pumn simbolic de pulbere sau de o amintire sculptată pe marmură. După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, cazul său a revenit mereu în atenţia comunităţii mondiale, punând în lumină marea sa figură, nu numai filozofică, dar şi religioasă, şi drumul său original de sfinţenie: fusese un filozof din Şcoala fenomenologică a lui Husserl, o feministă ante litteram, teolog şi mistic, autoare de lucrări de spiritualitate profundă, evreică şi agnostică, apoi călugăriţă şi martiră: “O personalitate B a spus despre ea Ioan Paul al II-lea B care poartă în viaţa sa intensă o sinteză dramatică a secolului nostru”.

Ridicată la cinstea altarelor la 11 octombrie 1998, sfinţenia ei nu poate fi înţeleasă decât în lumina Mariei, modelul oricărui suflet consacrat, cea care provoacă şi plăsmuieşte marii sfinţi din istoria Bisericii. Fiind beatificată, în mai 1987, şi declarată sfântă, în octombrie 1998, amândouă luni închinate sfintei Fecioare Maria, este vorba numai despre o fericită coincidenţă întâmplătoare?

Dimensiunea mariană a spiritualităţii
Există, în realitate, un “fir marian” ce se desfăşoară de-a lungul întregii experienţe umane şi spirituale a acestei martire carmelite. Şi aceasta începând de la o dată precisă, 1917. În Italia este anul înfrângerii dureroase de la Caporetto, în Rusia este anul Revoluţiei Bolşevice; pentru Edith, însă, 1917 este anul cheie al drumului ei de convertire, anul pasului încet al lui Dumnezeu. În timp ce ea, evreică agnostică şi intelectuală în criză, bâjbâie în întuneric, nereuşind încă să se decidă pentru Dumnezeu, la mulţi kilometri de Universitatea din Frieburg, unde era asistentă la catedra lui Husserl, în Cetatea Eternă, franciscanul polonez Maximilian Maria Kolbe, cu o mână de confraţi, înfiinţa Armata Neprihănitei, o mişcare spirituală care, în impulsul său puternic misionar, sub stindardul Mariei, avea să ajungă în anii următori în lumea întreagă pentru a-i consacra Neprihănitei numărul cel mai mare de suflete. De altfel B şi cum poţi să uiţi? B, acelaşi an 1917 este şi anul apariţiilor sfintei Fecioare în faţa păstoraşilor de la Fatima. Un fir marian marchează, în mod misterios, vieţile unor oameni, străbătând drama secretă a omenirii.

Descoperirea Carmelului
Decisivă pentru convertirea lui Stein la catolicism a fost viaţa sfintei Tereza de Avila, citită într-o noapte de vară. Era 1921. Edith era singură în casa de la ţară a unor prieteni, soţii Conrad-Martius, care au lipsit puţin timp lăsându-i cheile bibliotecii. Era deja noaptea târziu, dar ea nu reuşea să doarmă. Povesteşte: “Am luat, la întâmplare, o carte din bibliotecă. Avea titlul Viaţa sfintei Tereza relatată de ea însăşi. Am început s-o citesc şi n-am putut s-o mai las până când n-am terminat-o. Când am închis-o, mi-am zis: Acesta-i adevărul”. A căutat îndelung adevărul şi l-a găsit în misterul crucii. Descoperise că adevărul nu este o idee, un concept, ci o persoană, ba, mai mult, Persoana prin excelenţă. Astfel, tânăra evreică filozof, asistenta strălucită a lui Husserl, în ianuarie 1922, primea Botezul în Biserica Catolică.

O dată convertită la catolicism, Edith este atrasă de îndată de Carmel, un ordin contemplativ, apărut în secolul al XII-lea în Palestina, adevărată “grădină” a vieţii creştine B cuvântul karmel înseamnă, de fapt, grădină B, orientată în întregime spre devoţiunea specifică adusă Mariei ca semn al ascultării absolute faţă de Dumnezeu. Un amănunt de netrecut cu vederea B o altă coincidenţă? B ziua în care Stein a obţinut răspunsul de a fi fost acceptată din partea conventului din Lindenthal, pentru care tremurase atât de mult de teamă să nu fi fost refuzată, este 16 iulie 1933, în solemnitatea “Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel”. În felul acesta, Edith îi va oferi ei, Mamei cereşti, ca omagiu al intervenţiei sale providenţiale, buchetele imense de trandafiri pe care le-a primit de la colegii profesori şi de la studentele sale din Colegiul “Marianum”, în ziua plecării sale spre doritul “Carmel” din Köln.

Ştiinţa crucii
La 21 aprilie 1938, sora Tereza Benedicta a Crucii a făcut profesiunea perpetuă. Până în 1938, evreii mai puteau să se expatrieze, în America sau în Palestina, însă după aceea B după incendierea tuturor sinagogilor în oraşele germane, în noaptea dintre 9-10 noiembrie, cunoscută în istorie ca “Noaptea de Cristal” B era nevoie de invitaţii, de permisiuni, de toate actele în regulă. Era foarte dificil să se mai plece. În Germania începuse deja vânătoarea deschisă a fiecărui evreu.

Prezenţa lui Edith în Carmelul din Köln reprezenta un pericol pentru toată comunitatea: în dosarele înspăimântătoarei poliţii hitleriste, sora Tereza Benedicta este înregistrată ca “neariană”. Superioarele sale hotărăsc atunci să o expatrieze în Olanda, la Echt, unde carmelitele aveau un convent.

Înainte de a lăsa în grabă Germania, la 31 decembrie 1938, în inima nopţii, sora Tereza cere să se oprească pentru câteva minute în Biserica “Maria a Păcii”, pentru a îngenunchea la picioarele Fecioarei şi a-i cere protecţia maternă, în fuga aventuroasă spre Carmelul din Echt. “Ea B spusese B poate să-i formeze după chipul ei pe aceia care îi aparţin”. “Şi cine stă sub protecţia Mariei, B concludea ea B este bine păzit”.

Anul 1942 a însemnat începutul deportării în masă spre est, actualizată în mod sistematic pentru a duce la îndeplinire ceea ce fusese definit ca Endlösung sau “soluţia finală” a problemei ebraice. Nici Olanda nu mai este sigură pentru Edith. În după-amiaza zilei de 2 august, doi agenţi de la Gestapo au bătut la poarta Carmelului din Echt, pentru a o lua pe sora Stein, împreună cu sora ei, Roza. Destinaţia: “Câmpul de triere” de la Westerbork, în nordul Olandei. De aici, la 7 august, a fost transferată, împreună cu alţi prizonieri, în câmpul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. La 9 august, împreună cu alţi deportaţi, printre care şi sora ei, Roza, a trecut pragul camerei de gazare, sigilându-şi propria viaţă cu martiriul. Nu împlinise încă 51 de ani. (Maria di Lorenzo: www.santiebeati.it.).