Mântuirea oamenilor

1. Adresându-vă urarea mea cordială de bun venit şi un afectuos salut, vreau să-mi exprim aprecierea pentru lucrările Congresului vostru internaţional, mulţumind părinţilor Passionişti că au promovat această iniţiativă oportună în cursul Anului Jubiliar al Mântuirii.

Mă bucur pentru tema aleasă: „Înţelepciunea crucii astăzi”, oprindu-vă în special asupra cuvintelor sfântului petru relatate de Faptele Apostolilor: „În nimeni altul nu este mântuire, decât în Isus Cristos” (Fap 4,12).

Cu aceste cuvinte, Petru în faţa sinedriului declara ceea ce Biserica astăzi, la sfârşitul celui de al doilea mileniu al Răscumpărării, repetă societăţii contemporane, împlinind datoria sublimă de animatoare a lumii (AA 5; cf. Ep. Ad Diognetum, 6,1: PG 2, 1173), şi „sacrament de mântuire” (GS 43; cf. LG 11): acea mântuire care este împlinită de cel care a venit ca să ne dea viaţa şi să ne-o dea din plin (In 10,10), scoţând-o din plinătatea sa nesecată (In 10,16), căci pentru prin el toate au fost create, toate subsistă în el, în timp ce el primatul asupra tutuor, care-l face Mediatorul prin excelenţă (Gal 3,20; Col 1,16-18), Vestitorul păcii (Ef 2,17), unicul Rege (Mt 2,2; 21,5; 27,37; Mc 15,26; In 18,37; 19,14.19) şi Domn (Mc 10,25; In 13,13; 20,28), Păstor (In 10,11.14.16) şi Învăţător (Mt 23,8; In 13,14), Viaţa şi Învierea (In 11,25).

Mântuirea pe care o oferă este aşadar respect şi apărare, recuperare şi potenţare a tuturor valorilor, care în persoana umană transcend orice limită a creaţiei vizibile, şi în Cristos participă la demnitatea infinită a Cuvântului în cea mai sublimă „reîntoarcere” a întregii creaţii în „sânul Tatălui”.

2. Evident, „mântuirea” în misterul creştin presupune o cădere – păcatul originar – care a avut gravitatea de a fi „vina” înţeleasă ca refuz a tot ceea ce a dăruit Dumnezeu omului făcându-l stăpânul creaţiei, prietenul îngerilor, şi destinat fericirii veşnice (cf. Gal 4,7; Rm 8,17; Ev 2,6-8). Acum, în Cristos, Dumnezeu Tatăl s-a dat pe sine însuşi şi în el a mântuit toate: „El nu l-a trimis pe Fiul în lume ca să judece lumea, dar ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17).

Spun „lumea”, întreaga lume: de la cele mai umile structuri ale materiei la cele mai luminoase înălţimi ale spiritului; poli extremi între care se deschide sfera nemărginită a influenţei Cuvântului care crează şi răscumpără, depăşind în sine orice dihotomie, anulând orice distanţă, reconciliind „în sângele crucii sale” cerul şi pământul (Col 1,20): mediaţia răscumpărătoare a Fiului este cea mai înaltă celebrare şi înălţare a operei creatoare a Tatălui.

Acesta este fundamentul unicului „umanism” posibil, pentru că respinge atât pesimismul oricărei orientări manichee, cât şi optimismul oricărei concepţii imanentiste, primul responsabil al tragediilor lumii moderne.

3. „De fapt – aşa cum spune Conciliul Vatican al II-lea – numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului... Cristos, noul Adam, prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării sale” (GS 22). De aceea omul îşi atinge scopul său supraomenesc numai dacă, depăşite limitele oricărui „mod” natural de a fi şi de a gândi, de a iubi şi de a produce, se transfigurează în Cristos şi se angajează să desfăşoare nesecatele sale virtualităţi de dezvoltare: cine nu este cu el, este împotriva sa, pentru că „în nimeni altul nu este mântuire” (Fap 4,12). Aceasta înseamnă că umanismul adevărat şi deplin este doar cel creştin.

În perspectiva atingerii acestui umanism supranatural, creştinul trebuie să poată răspunde în mod constructiv instanţelor profunde ale societăţii şi culturii contemporane, demonstrând în acelaşi timp falsitatea oricărei soluţii incompatibile cu unicul Cuvânt decisiv şi definitiv care este Cristos. „Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră” (1In 5,4).

Acest primat al credinţei fundamentează garanţia adevăratului succes: „Aveţi încredere: eu am învins lumea!” ne asigură Învăţătorul (In 16,33). „În el locuieşte toată plinătatea dumnezeirii trupeşte” (Col 2,9), şi deci aflăm în el acel bine care este incomparabil mai puternic decât răul, aşa cum fiinţa se înalţă peste nimic: „virtuosius est bonum in bonitate quam in malitia malum”, spune Toma de Aquino (Summa contra Gentiles, III, c. 71).

4. Aceasta presupune că umanismul creştin este fundamentat pe un optimism critic, nu naiv...; este demn de eroi, nu adaptat pentru mediocri; proiectat spre viitor, nu închis în trecut, nici rezolvat într-un prezent inevitabil labil, aproape iluzoriu. Este optimismul inspirat dintr-o concepţie realistă şi finalistă a istoriei, nu zădărnicit în perspectiva unei ţinte de neatins... El se fundamentează pe Cristos, „alfa şi omega, primul şi ultimul, începutul şi sfârşitul” (Ap 22,13), care este „acelaşi ieri, astăzi, totdeauna” (Ev 13,8); aşadar, „cel care este, care era şi care vine” (Ap 1,8).

Primatul, în acest umanism, revine totdeauna transcendenţei, singura care deschide trecere avântului vieţii, orientându-i procesele în mod necesar grele ca orice cucerire adevărată, dramatice ca orice efort de recuperare şi de reconciliere cu sine şi cu aproapele. Rămânând la limbajul biblic, este vorba de „renaştere” (In 3,3) şi, chiar, de „înviere” (Col 3,1). De aceea este necesar mai întâi a muri (In 12,24; cf. Mt 10,39; Lc 9,25; Mc 8,35-37), a fi dispuşi să ne „rupem” de totul şi de toţi (cf. Mt 4,20; 19,27.29), a lua propria cruce (Mt 10,38; Lc 9,23), a răstigni trupul şi dorinţele sale (cf. Gal 5,24), a dezbrăca omul vechi pentru a-l îmbrăca pe cel nou, pentru ca Cristos să fie totul în toţi (cf. Col 3,9-11). Vom putea participa la gloria sa, numai dacă vom suferi cu el (cf. Rm 8,17; Fil 3,10-11; 1Pt 4,13). Cei aleşi vor fi numai cei care au trecut prin „marele chin” şi şi-au „spălat hainele lor în sângele Mielului” (Ap 7,14).

5. Asceza aşadar se impune ca datorie fundamentală a unei ispăşiri îndreptate spre răscumpărare; este cerută de o dreptate care se transformă în milostivire (cf. Rm 5,15-20; cf. S. Toma, Summa Theologiae, III, Q. 46, a. 1, 2; ibidem, q. 19, a. 3, c; Sent. III, d. 18, a. 6, sol. 1, 1; ibidem, d. 20, a. 1, sol. 2 şi 3; Comp. Th., c. 201; De rationibus fidei, c. 5). De aici paradoxul aparent al „morţii” care dă naştere „vieţii”, şi cel al „scandalului crucii” (Gal 5,11) care, simbol al renunţării creştine, este luat în derâdere de lumea incapabilă să-l accepte pe om cu acea caracteristică deschidere a sa spre infinit, care îl face să nu sufere din cauza limitei şi a relativului, dispunându-l să accepte planul mântuirii.

Astăzi omul ignoră sau exclude o „mântuire” pentru că a pierdut conştiinţa păcatului şi a consecinţelor sale şi refuză – în închiderea sa în faţa transcendenţei – orice înălţare ipotetică ce subânţelege restaurarea naturii sale şi cere depăşirea limitelor sale, ceea ce de altfel este posibil numai prin acea „moarte” care, în Cristos, tinde să-l transfigureze până la a face din el o „creatură nouă” (2Cor 5,17; cf. Ef 4,24).

Totuşi, o anumită concepţie antropocentrică riscă să facă zadarnică crucea lui Cristos (cf. 1Cor 1,17). Pretinde să o substituie sau să o suprime, cu presumţia că, făcând astfel, creştinismul devine mai credibil; el care, în schimb, îşi trage tocmai din ea puterea care îl înalţă deasupra tuturor creaţiilor culturii, dominând întregul ciclu al istoriei. Crucea este minunea unei „nebunii a lui Dumnezeu, mai înţeleaptă decât oamenii” şi a unei slăbiciuni mai puternice decât toate visele lor de putere (cf. 1Cor 1,18-25). „Duşmanii crucii lui Cristos” (Fil 3,18) nu ştiu că prin ea Isus „a devenit înţelepciune, dreptate, sfinţenie şi răscumpărare” (1Cor 1,30).

6. În faţa acestor constatări, se poate simţi o pierdere, care riscă să invadeze sufletul şi să devină nelinişte; în schimb, în cel care crede, ea trebuie să se traducă în strigăt plin de încredere adresat Învăţătorului în timpul furtunii: „Salvează-ne, Doamne, suntem pierduţi!” (Mt 8,25), şi în protestul plin de mâhnire al lui Petru: „La cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” (In 6,68): acea „viaţă veşnică” ce este lumină şi forţă a unui Adevăr pe care întunericul nu poate să-l curpindă (cf. In 1,4-5), pentru că este absolut şi eliberator (cf. In 8,32); Adevăr făcut viaţă şi mărturie (In 3,21; 1In 1,6), capabil să sfideze moartea, aşa cum a făcut totdeauna Biserica în toţi martirii, fericiţi că împlinesc ceea ce lipseşte Pătimirii răscumpărătoare (cf. Col 1,24). Nu există altceva care să poată conduce la „libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rm 8,21): ceea ce „nu înşeală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul care ne-a fost dăruit” (Rm 5,5) şi care, eliberându-ne din sclavia trupului şi a legii (cf. Gal 5,16-25), confirmă adopţia noastră de fii în Fiul (cf. Rm 8,15), prin care putem aprecia şi ne putem bucura de „tot ceea ce este adevărat, nobil, drept, curat, amabil, cinstit, virtuos, demn de laudă” (Fil 4,8).

„Preamăriţi omul – îndrăznea să spună predecesorul meu Paul al VI-lea – scoateţi în evidenţă mai mult deficienţa sa, incompletul său, necesitatea secretă de a fi mântuit. S-o spunem imediat şi să spunem totul: necesitatea sa după un salvator; om ca să se unească cu oamenii; dar în acelaşi timp Dumnezeu ca să poarte omului măreţia la care prima sa şi imanenta sa concepţie îl destinează: măreţia divină” (Paul VI, Nuntius die natali Christi datus, 25 dec. 1973: Insegnamenti di Paolo VI, XI [1973], 1243).

Urarea mea plină de fervoare este ca lucrările Congresului vostru să poată constitui o îmbogăţire pentru spiritul vostru, aşa încât să vă facă vestitorii Salvatorului mai eficienţi şi mai convinşi, ocrotiţi de Maica sa preasfântă şi cu binecuvântarea mea afectuoasă. (Discursul lui Ioan Paul al II-lea adresat teologilor participanţi la Congresul Internaţional pe tema "Soteriologia creştină ţi culturile de astăzi" - 9 februarie 1984).