În acest fragment din evanghelia lui Ioan (6,52-59), pâinea nu simbolizează numai Cuvântul lui Isus care trebuie primit în credinţă, dar sacramentul Euharistiei. Cuvintele cele mai repetate sunt de fapt „trupul şi sângele” şi „a mânca şi a bea". Dar după ce am înţeles aceasta, este important a nu uita că discursul lui Isus a voit în mod intenţionat să unească cele două teme: Cuvântul şi sacramentul. El le-a unit până acolo că nu se vede unde se termină unul şi începe celălalt.
Ioan nu ia în consideraţie doar Euharistia sacrament, dar şi (aşa cum ar trebui să fie!) întreaga existenţă a lui Cristos şi proiectul de viaţă al ucenicului. În gestul euharistic este întreaga întrupare care îşi găseşte explicaţia: gestul euharistic este revelator al „adevărului” lui Isus în întregime. Unele expresii cum sunt „coborâtă din cer”, „dăruită de Tatăl” se referă la originea lui Isus, la întrupare; altele ca „trup şi sânge”, „dat pentru viaţa lumii” se referă la ministerul lui Isus, la pătimire şi la crucea sa. Reflecţia lui Ioan cuprinde aşadar întreaga existenţă a lui Isus şi îi descoperă în profunzime semnificaţia: Isus este cel care vine din cer, Isus este cel care se oferă pentru viaţa lumii. Sunt două aspectele care-l definesc pe Isus în persoana sa şi în misiunea sa: originea sa divină (Fiul lui Dumnezeu şi darul Tatălui) şi semnificaţia sa pentru noi (este pâinea care dă viaţă, este mântuirea noastră). Şi mai sunt două aspecte care-l definesc pe ucenic: un fiu al lui Dumnezeu în slujirea fraţilor.
A mânca trupul lui Cristos şi a bea sângele său nu înseamnă doar a crede în prezenţa reală a Domnului şi în darul său de iubire, dar înseamnă „a primi” acel dar, a te pune în sintonie cu el şi a-l prelungi în viaţă. Este o legătură strânsă între euharistie şi viaţă, şi pe această legătură pare că evanghelistul insistă într-un mod special: conceptul este repetat de şase ori în fragmentul nostru. Nu este vorba despre o viaţă oarecare, ci de viaţa veşnică, iar în vocabularul lui Ioan „veşnic” înseamnă totdeauna o realitate care aparţine lumii lui Dumnezeu şi care totuşi este dăruită şi omului. Şi deci, o viaţă care poate să fie numită divină nu doar pentru că vine de la Dumnezeu ca un dar, însă şi pentru că este o comuniune cu chiar viaţa lui Dumnezeu. Şi nu este doar o realitate viitoare („îl voi învia în ziua de apoi”, dar o realitate deja prezentă, fie în starea germinală: „a locui cu Dumnezeu” este deja posibil pentru comul care se deschide Cuvântului Domnului şi se aşează cu el la masa euharistică. (Autor: Bruno Maggioni, trad. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu