E ziua Domnului. Învaţă Conciliul Vatican II: „În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, Sfânta Maică Biserică sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita Lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui” (Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium 102).
1. Liturghia, ospăţul pregătit de Înţelepciunea divină. Duminica este deci sărbătoarea săptămânală a Paştelui pe care o celebrăm prin sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, ospăţul pregătit nouă de înţelepciunea divină despre care citim azi în prima lectură luată din cartea Proverbelor 9,1-6: Înţelepciunea şi-a construit casa şi a sculptat cele şapte coloane. Şi-a tăiat vitele, a pregătit vinul şi a pus masa. Şi-a trimis slugile ca să-i invite pe oameni din punctele cele mai înalte ale cetăţii: "Dacă nu aveţi înţelepciune, veniţi la mine!" Celor neştiutori, ea le spune: "Veniţi, mâncaţi la ospăţul meu şi beţi din vinul meu pe care l-am pregătit! Lăsaţi-vă de nebunia voastră, ca să trăiţi; păşiţi pe calea înţelepciunii!"
Păşind pragul lăcaşului de închinare, asemenea unuia dintre pelerinii la templul din Ierusalim, ne exprimăm bucuria de a fi ajuns în faţa lui Dumnezeu. Antifonul intrării este luat din Psalmul 83/84, 10-11): Priveşte, Doamne, scutul nostru, caută la faţa Unsului tău, căci pentru noi mai mult valorează o zi în casa ta, decât mii de zile în altă parte.
Cântarea pelerinului ce tresaltă de bucurie şi de dorul după Dumnezeu devine cântare de speranţă şi de încredere pentru toţi creştinii aflaţi în drum spre casa Tatălui unde vor cânta un nesfârşit Aleluia.
2. Fără duminică şi euharistie nu putem trăi. La sfârşitul lunii mai 2005, în oraşul italian Bari de pe coasta Mării Adriatice s-a celebrat al 24-lea Congres Euharistic Naţional care a urmărit să prezinte duminica drept „Paştele săptămânal”, expresie a identităţii comunităţii creştine şi centru al vieţii şi misiunii sale.
La predica Liturghiei de încheiere, Benedict al XVI s-a referit mai întâi la tema Congresului: ”Fără duminică nu putem trăi”. Este afirmaţia făcută în anul 304, când împăratul roman Diocleţian a interzis creştinilor, sub pedeapsa cu moartea, să posede Scripturile, să se reunească duminica pentru celebrarea Sfintei Liturghii, adică a Euharistiei, şi să construiască locuri pentru adunările lor. La Abitene, o mică localitate din Tunisia de azi, 49 de creştini au fost surprinşi într-o duminică pe când, reuniţi în casa lui Octavius Felix, celebrau Sfânta Liturghie sfidând interdicţiile împăratului. Arestaţi, au fost duşi la Cartagina pentru a fi interogaţi de proconsulul Anulin. Semnificativ, între altele, este răspunsul pe care Emerit l-a dat proconsulului care îl întreba de ce au încălcat ordinul împăratului. El a răspuns: Sine dominico non possumus: fără a ne reuni duminica pentru celebrarea Sfintei Liturghii nu putem trăi. Ne-ar lipsi forţele pentru a înfrunta dificultăţile zilnice şi pentru a nu muri. După ce au fost torturaţi cumplit, cei 49 de martiri din Abitene au fost ucişi. Au întărit astfel prin vărsarea sângelui credinţa lor.
Şi Benedict al XVI-lea observa: „Au murit, dar au învins: noi astăzi îi amintim în slava lui Cristos înviat. Şi mai departe: „Asupra experienţei martirilor din Abitene trebuie să reflectăm şi noi creştinii celui de-al 21-lea secol. Nici pentru noi nu este uşor să trăim ca şi creştini. Dintr-un punct de vedere spiritual, lumea în care ne găsim, marcată adesea de consumismul fără frâu, de indiferenţa religioasă, de o secularizare închisă la tot ce este transcendent, poate apărea un pustiu nu mai puţin aspru decât acela „întins şi înfricoşător” despre care vorbeşte cartea Deuteronomului (8,15). Poporului evreu în dificultate, Dumnezeu i-a venit în ajutor prin darul manei, pentru a-l face să înţeleagă că „omul nu trăieşte numai cu pâine ci şi cu tot cuvântul care ce vine din gura Domnului”. Iar în Evanghelie Isus ne-a explicat la care pâine voia Dumnezeu să pregătească poporul Noului Legământ, prin darul manei. Făcând aluzie la Sfânta Împărtăşanie, la Euharistie, a spus: „Aceasta este pâinea care se coboară din cer, nu ca aceea din care au mâncat părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci” (In 6,58).
3. Cum e posibil? În Duminica a XX-a din Timpul liturgic ordinar continuăm la Sfânta Liturghie lectura discursului lui Isus despre pâinea vieţii, din Evanghelia după Ioan 6,51-59: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, rămâne în mine şi eu în el” (v.56) spune Domnul. „Trupul meu cu adevărat este mâncare şi sângele meu cu adevărat băutură” (v.55)
„Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm?” Aceasta era obiecţia, bine cunoscută a lui Ioan, pe care iudeii o puneau creştinilor din timpul său, care la rândul lor se întrebau: „Dar este oare adevărat că în Euharistie este prezent Isus”. Şi cum, în ce mod?
Întrebarea este lăsată fără răspuns, deoarece euharistia este un mister al credinţei, şi un mister se acceptă ca atare: este o revelaţie a lui Dumnezeu. Orice răspuns am da, suscită altă întrebare şi din una în alta se ajunge la discuţii interminabile.
În schimb, întrebarea este urmată de o declaraţie în care sunt folosiţi termenii unui adevăr de credinţă: „Adevăr, adevăr zic vouă: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi” (In 6,53).
Declaraţia iniţială „Adevăr, adevăr zic vouă” este formula proprie care în Evanghelia după Ioan indică revelarea unui adevăr.
4. Carne şi întrupare. Această declaraţie de credinţă euharistică este repetată de patru ori la Ioan într-o rapidă succesiune, deşi în formulări diferite. Şi în doar opt versete descoperim 21 de termeni ce se referă la mâncare, precum, carne, sânge, a mânca, a bea, mâncare şi băutură.
Nu este nici o îndoială, că în discursul din sinagoga din Cafarnaum, după ce a vorbit despre pâinea vieţii în termeni de credinţă cristologică, adică în sensul de credinţa în Cristos ca adevărat aliment de viaţă veşnică, Ioan vorbeşte în final despre Isus pâinea vieţii în termeni de credinţă euharistică. Iar termenul de legătură dintre aceste două interpretări se poate evidenţia în cuvântul „carne”, „trup”, care nu indică doar prezenţa corporală a lui Isus în Euharistie, dar aminteşte misterul întrupării Cuvântului „care s-a făcut trup pentru a-şi pune cortul între noi (In 1,14).
5. Roadele Euharistiei. Ne întrebăm. La ce foloseşte această lungă cateheză care a ocupat patru duminici consecutive şi va continua şi duminica viitoare? Primul efect al Euharistiei în cine o primeşte este învierea sa în ziua de apoi (v.54) şi viaţa veşnică (vv.53.58). De fapt, cine îl primeşte pe Isus cu credinţa fermă că el este pâinea vieţii, cine îl primeşte prezent cu trupul şi sângele său în Euharistie, acela primeşte şi Duhul, Spiritul său, care constituie „germenul”, „sămânţa” vieţii viitoare. Cântă Biserica într-un imn atribuit Sfântului Toma de Aquino: O sacrum convivium! / in quo Christus sumitur: / recolitur memoria passionis ejus: / mens impletur gratia: / et futurae gloriae nobis pignus datur.
Traducem liber: O masă sfântă în care Cristos devine mâncarea noastră; se perpetuează amintirea patimilor sale; sufletul ne este umplut de har şi ne este dată chezăşia slavei viitoare.
În al doilea rând, creştinul care primeşte Euharistia se uneşte cu Isus aşa cum El însuşi este unit cu Tatăl său (vv 56-57). Iar verbul a rămâne, folosit de Ioan, indică tocmai realitatea acestei uniri, care începe în credincios pe acest pământ şi se completează, după învierea sa, în cer. "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu rămân în el" (In 6,57). Fiul lui Dumnezeu, făcându-se trup, putea deveni Pâine, şi fi astfel hrană pentru poporul său în drum spre ţara promisă a Cerului.
6. Pâine de drum până în viaţa de dincolo. Avem nevoie de această Pâine pentru depăşi a greutăţile şi oboselile călătoriei. Duminica, Ziua Domnului, este ocazia prielnică pentru a prinde puteri de la El, care este Stăpânul vieţii. Preceptul festiv, porunca zilei domnului nu este prin urmare o datorie impusă din exterior. A participa la celebrarea duminicală şi a se hrăni cu Pâinea euharistică, Sfânta împărtăşanie este o necesitate pentru creştin, care poate găsi astfel energia necesară pentru drumul de parcurs. Un drum, de altfel, nu arbitrar: drumul pe care Dumnezeu îl indică prin Legea sa duce în direcţia înscrisă în însăşi esenţa omului. A-l urma, înseamnă pentru om a se realiza pe sine; a-l rătăci, echivalează cu a se pierde.
Dar Domnul nu ne lasă singuri pe acest drum; din contra, doreşte să împărtăşească soarta noastră până la a se identifica cu noi. „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56).
7. Realismul Euharistiei scandalizează. Cum să nu ne bucurăm de o atare promisiune? Şi totuşi, am auzit că la acel prim anunţ, lumea în loc să se bucure a început să discute şi să se certe:”Cum poate acesta să ne dea trupul său să-l mâncăm?” (In 6,52). Apoi, e adevărat, acea atitudine s-a repetat de multe alte ori în decursul istoriei. S-ar spune, în fond, că lumea nu vrea să-l aibă pe Dumnezeu atât de aproape, atât de la îndemână, atât de părtaş la problemele sale. Lumea îl vrea mare şi, în definitiv, mai degrabă departe de ea. Se ridică atunci chestiuni care vor să demonstreze, la sfârşit, că o atare apropiere este imposibilă. Dar rămân în toată claritatea lor icastică cuvintele pe care Isus le-a rostit chiar în acea împrejurare: ”Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi” (In 6,53).
În faţa murmurării de protest, Isus ar fi putut să revină asupra cuvintelor asigurându-i: ”Prietenii mei, nu vă preocupaţi! Am vorbit de trup, de carne, dar este vorba doar de un simbol. Ceea ce vreau să spun este doar o profundă comuniune de sentimente”. Dar Isus nu a recurs la asemenea explicaţii atenuante care schimbă sensul. A menţinut fermă afirmaţia sa, chiar în faţa abandonării multora dintre ucenici. Mai mult, Isus s-a arătat dispus să accepte chiar să fie părăsit de unii dintre discipoli - cum vom vedea duminica viitoare - pentru a nu schimba cu nimic sensul concret al intenţiei sale.
8. Euharistia, prezenţă dinamică. În Euharistie Cristos este realmente prezent între noi. Prezenţa sa nu este una statică. Este o prezenţă dinamică, ce ne cuprinde pentru a ne face să fim ai săi, pentru a ne asimila. A înţeles bine aceasta Sfântul Augustin, care, fiind de formaţie platonică, a acceptat cu greu dimensiunea „întrupată” a creştinismului. Îndeosebi, reacţiona în faţa perspectivei „mâncării euharistice”, care i se părea nedemnă de Dumnezeu: în mod normal, mâncând, omul devine mai tare, întrucât el asimilează hrana, făcând-o să devină un element din propria realitate corporală. Abia într-un al doilea moment, Augustin a înţeles că în Euharistie, în Sfânta Împărtăşanie lucrurile se petrec exact invers: centrul este Cristos care ne atrage la sine, ne face să ieşim din noi înşine pentru a face din noi o singură realitate cu el (Confesiuni VII,10,16). În felul acesta Isus ne inserează şi în comunitatea fraţilor.
A consuma sângele şi trupul Domnului, înseamnă a primi darul total al lui Dumnezeu şi a-l invita pentru totdeauna în viaţa noastră; înseamnă a trăi experienţa porţii inimii larg deschise pentru Cristos şi toţi cei pe care el ni-i trimite. Astfel ne pregătim la ospăţul veşnic. Cum să nu avem deci pe buze cuvintele de laudă propuse azi de psalmul 33? „Voi lăuda pe Domnul întotdeauna, lauda lui va fi fără încetare pe buzele mele, să se laude sufletul meu în Domnul! Să audă cei blânzi şi să se bucure! Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!"
(Radio Vatican - mons. A. Lucaci, material omiletic din 13/14 august 1994, revăzut, întregit şi structurat sâmbătă 18 august 2012).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu