Continuăm lectura capitolului şase din evanghelia după sfântul Ioan. În fragmentul care ne este propus în această duminică spre meditaţie, îi vedem pe ucenici scandalizaţi din cauza întorsăturii pe care o iau cuvintele lui Isus: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică”. Evanghelistul adaugă: „mulţi dintre ucenicii lui, care-l auziseră, au spus: Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?” Necredinţa nu este numai a mulţimii sau a iudeilor, dar cuprinde şi cercul ucenicilor. Ei „murmură” împotriva lui, exact ca poporul israelit în pustiu şi ca iudeii care se scandalizează în faţa lui Isus care pretinde că a coborât din cer şi este mântuirea lumii.
Care este motivul acestei necredinţe? Iată-l: „Greu este cuvântul acesta. Cum putem să-l ascultăm?”
Relaţia Isus-ucenici trece printr-o criză profundă. Ceilalţi evanghelişti (sinopticii) situiază acest moment de criză chiar în centrul mărturisirii lui Petru la Cezarea, unde Isus îi întreabă: „Iar voi, cine spuneţi că sunt eu? Pentru voi cine sunt eu?” (cf. Mc 8,27-33; Mt 16,13-22; Lc 9,18-22). Aceasta ne ajută să înţelegem că accentul fragmentului din sfântul Ioan pe care-l citim în această duminică nu este atât ce spune Isus, dar cine este el pentru ucenicii săi, pentru fiecare dintre noi... Căci ceea ce a şocat pe cea mai mare parte dintre ucenici nu este că Isus pretinde să le dea trupul său să-l mănânce – în sensul propriu al termenului; ei au înţeles că el nu vrea ca ei să fie canibali, au presupus că este poate o metaforă pe care o foloseşte, n-aveau ei atunci cum să se gândească la euharistie – ceea ce i-a deranjat era faptul că el pretinde că este de origine divină şi se prezintă lor ca darul ultim şi definitiv al lui Dumnezeu. Mai clar: un evreu practicant avea această credinţă: cel care împlineşte Legea (Torah) se va bucura de împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu... Isus spune: nu! Numai cel care „mă mănâncă pe mine” are viaţa veşnică, adică este făcut părtaş nu numai la promisiunile lui Dumnezeu, care sunt binecuvântare, belşug, bunăstare, sănătate,... ci chiar de acum, din această viaţă pământească, este făcut părtaş la viaţa lui Dumnezeu, la viaţa veşnică. Să nu uităm că Isus face această cateheză – ne spune evanghelistul Ioan – la Cafarnaum. Aici toţi îl cunoşteau că este fiul tâmplarului din satul vecin, de la Nazaret. Iar el le spune: Voi puteţi să intraţi în împărăţia lui Dumnezeu numai prin mine. Adică, dacă mă primiţi pe mine...
Întrebarea tuturor era: cum, el, un om poate să ne dea viaţa lui Dumnezeu? Dacă e om, e om şi atât. Yahweh e Yahweh. Cum poate el să ne dea viaţa lui Dumnezeu?
Iar Isus, de altfel, a înţeles bine că cuvintele lui rănesc. Iată de ce insistă asupra divinităţii sale revelându-se lor ca cel care vine să împlinească profeţia despre Fiul Omului din profetul Daniel (cf. Dan 3,14): „Vă scandalizează lucrul acesta? Dar dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-se acolo unde era mai înainte? Duhul este cel care dă viaţă, trupul nu ajută la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă”. Astfel Isus pune punctul pe „i”, adică ne arată adevărul credinţei noastre, care constă nu în a ţine ca adevărat ceea ce ni s-a descoperit... ci modul de a ne situa în raport cu misterul persoanei sale. Astfel şi noi, astăzi, ca şi ucenicii săi, suntem invitaţi să luăm o poziţie clară faţă de el. Isus este pentru noi Fiul lui Dumnezeu sau doar un predicator ca atâţia alţii? Îl considerăm noi ca fiind singurul capabil să potolească setea noastră de fericire, recunoscând în el Cuvântul divin al vieţii veşnice? În fond, a fi creştin, înseamnă a sta în fiecare zi cu aceste întrebări şi a răspunde asemenea sfântului Petru care mărturiseşte: „Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”.
Evanghelia de astăzi ne arată că un astfel de răspuns nu poate să ne vină decât dintr-un act de credinţă. De fapt, a-l urma pe Isus este mai mult decât rezultatul unei simpatii umane: pe drumul urmării sale, ni se întâmplă tuturor să trecem printr-un moment în care omenescul nu este suficient şi unde este necesar să alegem să-i rămânem fideli numai prin credinţă.
Fragmentul din sfântul Ioan face trimitere astfel la prima lectură şi la scena reînnoirii Alianţei cu Dumnezeu la capătul intrării în ţara promisă, chiar înainte ca Iosua să moară după ce şi-a împlinit misiunea. Textul pare să ne spună că ceea ce contează cel mai mult nu este de a avea un pământ unde să locuieşti, dar să te decizi pe care Dumnezeu să-l urmezi şi să-l slujeşti. De ce? Pentru că adevărata noastră patrie este Domnul! Este deci vorba de a ne decide pentru el. Ascultăm răsunând aceste cuvinte ale lui Iosua pentru noi: „Dacă nu vă place să slujiţi Domnului, alegeţi-l astăzi pe acela căruia vreţi să-i slujiţi: pe zeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Eufrat sau pe zeii amoriţilor în ţara cărora locuiţi. Eu şi casa mea vrem să-i slujim Domnului!” Asemenea poporului lui Israel, în acea zi la Sichem, putem să răspundem din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea noastră: „Noi vrem să-i slujim Domnului, pentru că el este Dumnezeul nostru!”
Iată: în faţa lui Isus nu este numai necredinţă (necredinţa mulţimii, a iudeilor şi a multor ucenici), este şi credinţă. Şi Isus îi ajută. Cum? În faţa necredinţei care acum a pătruns în sânul comunităţii sale, Isus nu schimbă cuvintele sale, nici nu le explică din nou. El merge mai departe. Poartă reflecţia la rădăcina credinţei, în acea profunzime tainică în care harul Tatălui şi responsabilitatea omului sunt chemate să se întâlnească. „Duhul este acela care dă viaţă, trupul nu ajută cu nimic”; „cuvintele mele sunt Duh şi viaţă”; „nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl”. Aceste fraze ne pun în faţă harul. Credinţa este un dar pe care îl oferă Tatăl şi în faţa căruia omul nu poate sta inert, nemişcat... Tocmai de aceea, în faţa ucenicilor săi blocaţi, Isus intervine, constrângându-i pe cei doisprezece, cercul cel mai restrâns al comunităţii sale, să nu fugă de problemă. În faţa harului trebuie să iei o atitudine: ori îl accepţi, ori îl refuzi... nu poţi sta pe muchie de cuţit. Adică trebuie să te decizi. De aceea îi provoacă: „Vreţi şi voi să plecaţi?” Şi în numele întregului grup, Petru răspunde cu cuvintele care exprimă credinţa fiecărui ucenic: „Tu ai cuvintele adevărului!” Adică, Isus este singurul salvator, singurul care face prezentă în mijlocul nostru mântuirea lui Dumnezeu.
Care este diferenţa dintre Petru cu apostolii care au rămas cu Isus şi ceilalţi ucenici care l-au părăsit? Petru împreună cu cei doisprezece nu au înţeles învăţătura lui Isus mai mult decât ceilalţi ucenici. Şi ei, ca şi ceilalţi, nu reuşeau să înţeleagă prea bine cum vine aceasta: să mănânci trupul şi să bei sângele cuiva. Dar asemănarea dintre cele două grupuri se opreşte aici. Diferenţa esenţială stă în atitudinea lui Petru: faptul că nu înţelegea complet o învăţătură a lui Isus nu a fost pentru el un motiv suficient de serios ca să renunţe de a-l urma pe Învăţător. Ceilalţi ucenici îl vedeau probabil pe Isus ca o cale între multe altele, şi de aceea dacă nu erau de acord cu ceva considerau că pot merge mai departe şi să caute pe alticineva care să le placă... Petru, dimpotrivă, îl vedea pe Isus ca singura cale, ca pe unicul mesager al lui Dumnezeu. El a considerat că este mai bine să îl urmeze pe Isus chiar şi fără să priceapă intelectual lucrurile, decât să pornească în căutarea înţelegerii intelectuale cu preţul pierderii Domnului.
E greu să înţelegi oferta din partea lui Dumnezeu a unei mântuiri care depăşeşte aşteptările meschine ale mulţimii; e greu să înţelegi pretenţia unui fiu de lemnar că este Fiul lui Dumnezeu... şi mai ales este greu să înţelegi necesitatea de a împărtăşi existenţa sa, viaţa sa oferită în dar... E greu de înţeles, dar şi mai greu de practicat...
Iosua a ales... Petru a ales să creadă chiar dacă nu a înţeles. Evanghelia de astăzi este o invitaţi şi pentru noi la a pune credinţa înainte şi deasupra înţelegerii, aşa cum a făcut Petru, este o invitaţie la a nu putea înţelegerea înainte şi deasupra credinţei, aşa cum au făcut ucenicii care l-au părăsit pe Isus. Urmează aşadar alegerea nostră... (Autor: pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu