Enciclica „Veritatis splendor” a papei Ioan Paul al II-lea... după un ziar

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/veritatis-splendor-scrisoarea-enciclica-de-ioan-paul-al-ii-lea.pdf

 

Enciclica Veritatis splendor a papei Ioan Paul al II-lea

 

de pr. Isidor Chinez (Roma) [octombrie 1993]

 

 

Enciclica, după un ziar…

 

 

Luni, 4 octombrie, după o lungă vacanţă, mergeam să mă rog în Bazilica „San Pietro”. Am văzut că era multă mişcare în piaţă, aşa ca în preajma unei mari celebrări la care participă papa. Am aflat că a doua zi avea să fie publicată enciclica asupra moralei Veritatis splendor. Nu am fost prezent la celebrarea din Vatican. Nici nu am reuşit să ascult la radio. Doar o zi după aceea am dat peste singurul ziar italian, aici, în Colegiul Englez, „La Repubblica”. Pe pagina întâia era imaginea papei care semna noua enciclică şi un titlu: „Și Wojtyla înfruntă anul două mii” iar cu litere mai mici stătea scris provocator şi nu lipsit de ironie: „Adevărul este numai în Biserică”. M-am dus la cele două pagini unde se dădea trimiterea pentru a mă informa asupra documentului pontifical. Un titlu mare: „E ca o întoarcere la Inchiziţie”. Era afirmaţia teologului elveţian Hans Küng, „patriarhul teologilor rebeli” care „se ridică împotriva dictatului de la Roma”. Ce să înţeleg din interviul cu acest teolog? Că Veritatis splendor nu este altceva decât „o amestecătură de exigenţe drepte şi de interpretări dubioase”, „interpretări care condamnă fără drept de apel autoerotismul, fecundarea artificială, relaţiile prematrimoniale”; că la originea enciclicii este frica unui papă care „nu a încercat niciodată o întâlnire cu cei care ocupă poziţii critice în Biserică”, un papă care „prin educaţie, prin formare şi prin modul său de a gândi nu este gata pentru un colocviu autentic”; că e „mărturia unui faliment”, că e „eşecul a 15 ani de pontificat”, că e „întoarcere la metodele inchisitorii ale luptei antimoderniste a lui Pius X”; că e „o interpretare rigoristică” a normelor etice…

 

Dând apoi pagina, un alt titlu mare: „Ultima cruciadă a papei Wojtyla” cu câteva explicaţii pentru cei neiniţiaţi: era prezentată o schiţă cu cele două table ale legii având notat: «Sex, cei şase nu ai lui Wojtyla», nu contraconcepţiei, nu sterilizării directe, nu autoerotismului, nu relaţiilor prematrimoniale, nu relaţiilor homosexuale, nu fecundaţiei artificiale. Pe scurt, Marco Politi în articolul său vorbea despre enciclică ca despre „testamentul spiritual al lui Karol Wojtyla în pragul anului două mii” în care îşi pune tot sufletul: „furia, pasiunea, visele, duritatea, teama de a încheia mileniul cu un cuvânt definitiv, dorinţa arzătoare pentru misiunea universală”, „credinţa sa în urgenţa de a se abandona lui Dumnezeu, voinţa sa de a-i purta pe toţi să-l urmeze pe Cristos, exaltarea demnităţii umane, idealul unei libertăţi care constă în a fi «scutiţi de crime», supărarea împotriva nedreptăţii sociale şi economice, indignare în faţa corupţiei politice, solidaritatea cu popoarele lovite în propriile lor drepturi fundamentale, refuzul totalitarismului vechi şi nou”. Pentru autorul articolului enciclica „rămânea un diktat pentru cei care nu se pleacă în faţa doctrinei tradiţionale învăţată de papi”.

 

Într-un alt articol, pe aceeaşi pagină erau prezentate cu litere îngroşate criticile protestanţilor, anglicanilor şi comunităţilor creştine de bază. Ceea ce m-a lovit era expresia unui pastor, decanul Bisericii Luterane din Italia: „Citind ceea ce enciclica spune, sau mai bine, nu spune, doresc fiicei mele o formaţie «necreştină» în câmp sexual”.

 

Până acum tot ceea ce se spunea era dezgustător, nimic pozitiv. Totul numai critică, reducerea moralei la problemele vieţii sexuale, prognosticuri pline de pesimism cu privire la viitorul Bisericii din cauza acestui ultim document.

 

Oare numai aceasta să fie această enciclică pentru care a fost nevoie de şase ani pentru a o scrie?

 

Din fericire la mijlocul paginii descopăr cu caractere cursive articolul – ce-i drept de proporţii reduse în comparaţie cu celelalte două – lui Gianni Baget Bozzo care declară cu toată convingerea, chiar în titlu: „Dar nu este o listă de porunci…” şi că „contrar a ceea ce se spune, eu afirm că creştinii şi teologii sunt astăzi mai liberi” (subtitlu). Papa intră în planul credinţei, se limitează să înveţe adevărul şi obiectivitatea legii morale. Ceea ce vrea să spună: omul stă înaintea lui Dumnezeu, acţionează înaintea lui. Dumnezeu mai este un unghi al actului uman. A amintit teologilor obiectivitatea moralei creştine, nu mai mult de aceasta. Ioan Paul II a rămas papa libertăţii, chiar atunci când a intrat în planul învăţăturii adevărului. A lăsat planul exortaţiei morale pentru a-l atinge pe cel al doctrinei credinţei. Revine teologilor dar şi credincioşilor să folosească libertatea cu acelaşi Spirit cu care papa a exercitat autoritatea sa.

 

Am înţeles că există o altă faţă – cea adevărată – a documentului. Voiam să descoper „Splendoarea adevărului” în ea însăşi. Am plecat la librărie să caut noua enciclică. 

Sfinții Mihail, Gabriel și Rafael

Sfântul Mihail, arhanghel

 

Sf. Mihail -

de Luca Giordano (1666)

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3150/Sf-MIHAIL-arhanghel.aspx).

Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.

Sfântul Mihail, patronul Sinagogii, este acum patronul Bisericii universale; Sfântul Gabriel este acela care a vestit Întruparea Domnului şi, probabil, a fost alături de Isus în Grădina Măslinilor; Sfântul Rafael este ajutorul în călătorii. Sfântul Mihail s-a bucurat de un cult deosebit chiar din primele veacuri ale istoriei creştinismului. Împăratul Constantin a înălţat în cinstea lui o biserică pe malul european al Bosforului, iar Justinian a ridicat o alta pe malul opus. Data de 29 septembrie este cea când a fost consacrată biserica dedicată Sfântului Mihail pe Via Salaria, lângă Roma.

Sărbătoarea Sfântului Mihail s-a răspândit atât în Apus, cât şi în părţile de Răsărit. La Roma, s-a ridicat în cinstea lui un impunător monument pe ruinele celebrului mausoleu al împăratului Adrian, monument cunoscut sub numele de Castelul Sfântului Înger – Castel Sant Angelo. Sfântului Mihail îi este dedicat un sanctuar renumit pe Muntele Gargan, din Sudul Italiei, loc vestit de pelerinaj în tot timpul Evului Mediu. Sub privirile statuii Sfântului Mihail, aşezată pe faţada acestei biserici, la 8 mai 663, longobarzii au câştigat o mare victorie navală împotriva baraunilor; amintirea acestei zile şi a unei apariţii a Sfântului Arhanghel a constituit obiectul unei a doua sărbători, la 8 mai, care acum este transferată la 29 septembrie.

Prenumele Mihail este unul dintre cele mai răspândite nume de persoane la popoarele europene; el reproduce formula ebraică: Mi kha El = „Cine este ca Dumnezeu?” (Elohim). Este folosit deseori şi în forma prescurtată: Mihai; pentru femei există formele: Mihaela, Micaela, Mihelina. Toate aceste nume sunt o repetare a întrebării: „Cine este ca Dumnezeu?” şi, în acelaşi timp, răspunsul subînţeles la întrebare: „Nimeni nu este asemenea lui Dumnezeu!”

 

Sfântul Gabriel, arhanghel

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3151/Sf-GABRIEL-arhanghel.aspx).

Sfântul Gabriel, „cel care stă în faţa lui Dumnezeu”, este mesagerul prin excelenţă al descoperirilor divine. Lui i-a fost încredinţată vestirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Mesia, Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei. Tot lui i-a revenit misiunea cea mai înaltă atribuită vreodată unei făpturi: vestirea întrupării Fiului lui Dumnezeu. El se bucură de o cinstire deosebită chiar şi din partea mahomedanilor.

Numele personal Gabriel, cu forma feminină Gabriela şi cu diminutivul Gabi, provin tot din limba ebraică, având la bază numele prescurtat al lui Dumnezeu (Elohim): El şi perfectul verbului gabar = a fost puternic; împreună înseamnă: „Dumnezeu a fost puternic”. Arhanghelul Gabriel afirmă prin numele pe care îl poartă că împlinirea mesajului adus de el este opera exclusivă a puterii lui Dumnezeu, şi este atât de sigură încât se poate spune că a şi fost deja realizată.

 

Sfântul Rafael, arhanghel

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3152/Sf-RAFAEL-arhanghel.aspx).

Sfântul Rafael, amintit numai într-o singură carte a Sfintei Scripturi, este îngerul care 1-a întovărăşit pe tânărul Tobia în călătoria până la Ecbatana Mediei, l-a ajutat s-o ia de soţie pe Sara, fiica lui Raguel, şi l-a învăţat ce să facă pentru a vindeca orbirea tatălui său. Pentru aceste motive, Arhanghelul Rafael este invocat pentru ajutor şi ocrotire în timpul călătoriilor, pentru vindecarea bolilor de ochi şi pentru pregătirea de o căsătorie fericită. Sărbătorirea lui a fost introdusă în calendar în anul 1921 şi fixată la ziua de 24 octombrie, dar calendarul nou a transferat-o la 29 septembrie.

Mai puţin folosit astăzi, prenumele Rafael, format din: El = Dumnezeu şi rapha = a vindeca, exprimă ideea că Dumnezeu a îndepărtat mâhnirea, durerea, boala. Arhanghelul care l-a condus pe Tobie şi-a descoperit numele numai la sfârşitul călătoriei şi după vindecarea minunată a orbirii bătrânului Tobia; prin numele pe care şi l-a dat, atrăgea atenţia că toate cele întâmplate se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, şi nu lui, care este o făptură a lui Dumnezeu. În limba română veche s-au folosit formele: Rafail, Răfăilă, Rafil; mai recent, prin împrumut din limba italiană, se întâlneşte forma feminină: Rafaela. Se pare că mai cunoscut decât Arhanghelul Rafael este pictorul Rafaello Sanzio (1483-1520), cu tablourile sale scăldate în lumină şi gingăşie; Sfânta Scriptură ne arată că Arhanghelul Rafael poate să aducă lumina şi gingăşia, nu pe pânze, ci în inimile oamenilor.

Dă-mi chipul tău

Dă-mi chipul tău, granit senin,

dă-mi duhul tău, senină iarbă,
în ne'mpăcatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarbă!

Să nu mai spumege în piept,

sub îndoieli ori sub blesteme,
nici câte-n pofta mea le-aștept,
nici câte spaima mea le teme.

Vreau taina neștiinței reci

și-a nepăsării voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoiala nu pătrunde.

Granit, dă-mi neclintirea din

dumnezeiasca-ți împietrire,
pentru-o lumină fără chin
și-o moarte fără răstignire!

Vreau, iarba, 'nțelepciunea ta

de-a nu-ți aduce-n veci aminte,
vreau harul tău de-a înfrunta
făr-a privi nimic 'nainte.

Să cresc în timp și infinit

din duhul tău, senina iarbă,
din duhul tău, senin granit,
în fericirea voastră oarbă.

 de Radu Gyr

Rugăciune [Prayer] - de Libera [muzică sacră]

 

 

† Duminica a 26-a de peste an (B): Schimbați-vă inimile (omilie)

Isus și ucenicii săi...

Evanghelia Marcu 9,38-43.45.47-48: În acel timp, Ioan i-a zis lui Isus: „Învăţătorule, am văzut pe unul care alunga diavoli în numele tău şi i-am interzis, pentru că nu ne urmează”. Dar Isus i-a spus: „Nu-l opriţi; căci nimeni care face o minune în numele meu nu poate îndată să mă vorbească de rău, pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Oricine vă va da să beţi un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteţi ai lui Cristos, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata! Oricine scandalizează pe unul dintre aceştia mai mici care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară trasă de măgar şi ar fi aruncat în mare. Dacă mâna ta te scandalizează, taie-o! Este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă decât, având amândouă mâinile, să mergi în Gheenă, în focul care nu se stinge. Şi dacă piciorul tău te scandalizează, taie-l! Este mai bine pentru tine să intri şchiop în viaţă decât, având amândouă picioarele, să fii aruncat în Gheenă. Iar dacă ochiul tău te scandalizează, scoate-l! Este mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în Gheenă, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”.

 

 

Omilie

 

Lecturile biblice din această duminică ne dezvăluie un Dumnezeu care vrea să ne conducă pe calea vieţii. Pentru aceasta trebuie să ne eliberăm de tot ce ne abate de la Dumnezeu. Pe drumul spre ţara promisă, evreii nu erau decât o mulțime de sclavi.  Moise a fost ales de Dumnezeu pentru a-i conduce spre libertate. Dar sarcina devenea prea grea, el împărțind puterea și numind responsabili. Dumnezeu a promis că va revărsa duhul său peste aceștia din urmă.

 

Dar apare o problemă: doi bărbați, Eldad și Medad profețesc, atunci când nu au fost desemnați. Iosue i-a denunțat lui Moise. El reproșează că fac un „exercițiul ilegal al profeției”. Dar nu poate să-i împiedice: Duhul lui Dumnezeu suflă unde vrea. Nimeni nu are monopol asupra lui. La fel este pentru noi cei de astăzi. Se credea mult că papa, episcopi și preoți sunt singurii care au dreptul de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Astăzi vedem creștini care formează pentru a exercita responsabilități de învățământ religios în colegii, licee sau spitale. Și este extraordinar că Duhul dă de lucru și în afara Bisericii. De asemenea, intervine în inima celor care sunt de o altă religie și în inima tuturor oamenilor.

 

În Evanghelie, cam aceeași problemă este pusă lui Isus. Să ne amintim, au venit pentru a disputa primele locuri. Ei cred că sunt singurii deținători ai puterii. Sunt contrariați că au văzut un om scoțând diavoli în numele lui Isus. Acesta este o concurența neloială. Cristos voiește un pic mai multă umilință. Nu trebuie împiedicat omul  care acționează în numele lui Isus. Se înțelege bine, diavolul este cel care ne conduce pe căile pierzaniei. Dacă îl fugărim, nu putem fi împotriva lui Isus.

 

În continuarea Evangheliei ni se arată avertismentele grave în ceea ce privește căderea celor mici. Să facă să cadă într-un păcat pe unul dintre discipolii care s-au decis să-l urmeze pe Isus este destul de grav. Când sfântul Marcu scrie Evanghelia sa, el se gândește la cei care nu sunt din „Biserica noastră”. Printre aceștia sunt simpatizanți care sunt dispuși să treacă peste prag. Nu trebui respinși. Mai curând, suntem trimiși să lucrăm pentru mântuirea tuturor oamenilor. Dumnezeu îi iubește pe toți și nu vrea o să se piardă niciunul.

 

În Evanghelia găsim trei exemple pentru a preveni căderea. Isus ne vorbește prima dată de mână. Ea ar trebui să primească darurile lui Dumnezeu și să le împărtășească. Mâna care duce la păcat este aceea care încearcă să acumuleze bogății în detrimentul celor mai săraci. Ea nu ezită să lovească pentru a avea mai mult. Această sete de bogăție poate duce la căderea celor mici. Acest lucru este extrem de grav, mai ales atunci când vine vorba de un creștin.

 

Piciorul este independența și autonomia. Acesta permite să vină și să plece. Astăzi, am înțeles că Isus ne cheamă să mergem după el. El este Calea, Adevărul și Viața. Prin el mergem la Tatăl. Putem păcătui cu piciorul atunci când vom alerga spre rău, și să antremăn și pe alții. Păcatul piciorului este îndepărtarea de Dumnezeu și angajarea pe drumul pieirii.

 

Păcatul ochiului este a vedea bun ceea ce Dumnezeu declară rău. Ochiul poate duce la iluzie și să ne distragă atenția de la Dumnezeu și de la altele. Gândim ca bogatul care nu a văzut pe săracul Lazăr la picioarele ușii sale. Păcatul său este a nu vedea decât pe el însuși și interesele sale personale imediate.

 

Este exact ceea ce denunță scrisoarea sfântului Iacob (două lectură). Acuză pe cei care acumulează pentru ei bogăție și argint. Atacă pe cei care exploatează pe lucrătorii care sunt sub comanda lor. Aceste bogății înșeală, „sunt putrede”. Ele deformează relațiile de fraternitate și dreptate. Dacă Dumnezeu ne dă multe bunuri, aceasta este de a ne face mai fericiți. Ceea ce face valoarea unei vieți este iubirea.

 

În Evanghelie, Isus ne cere să tăiem și să decidem. Nu este vorba de o mutilare; ceea ce se cere de la noi este ruperea într-un mod categoric a acestor obiceiuri care ne fac să păcătuim. Domnul așteaptă o veritabilă răsturnare: mâinile noastră să fie mereu întinsă spre Dumnezeu și spre alții, picioarele noastre să meargă în urma lui Isus, ochii noștri să vadă pe celălalt așa cum îi vede Dumnezeu, o privire plină de iubire și sensibilitate.

 

În această zi, vom face propriu cuvintele acestui cântec: „Schimbați-vă inimile voastre și credeți în Vestea cea Bună. Schimbă viața, crezi că Dumnezeu vă iubește!”

 

 

(pr. Jean Compazieu [19.09.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5443-homelie-du-26eme-dimanche-du-temps-ordinaire-4/).

 

Euharistia în viața socială [conferință - 2000]

Pâine frântă...

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/25/euharistia-in-viata-sociala-conferinta-2000/

4. Un exemplu: experiența mântuirii în întâlnirea lui Zaheu cu Isus (Lc 19,1-10)

 

a) Isus creeaza aceasta întâlnire

 

Să încercăm să vedem aceasta realitate cu un exemplu simplu de descifrat. Este vorba despre vameșul Zaheu. Textul subliniază că nu este doar unul dintre vameși, ci un personaj deosebit care, folosindu-se de profesie, și-a facut o pozitie socială și un patrimoniu: este șeful vameșilor și este bogat. Iar dacă vameșii în general sunt considerați păcătoși publici, acest vameș este cu adevarat și pe deplin. A știut să se folosească de condiția sa socială, a știut să-și realizeze viaţa conform propriilor interese. Pe de altă parte, este o persoană care îl cunoaște pe Dumnezeu și aparține unei tradiții de credință. Cunoaște Scriptura, poruncile, adevarurile credinței sale, însă își traiește viaţa sa: o înțelege și o evaluează în baza lui „a avea”, o proiectează orientând propriile sale decizii în mod egoist. Această căutare de sine este urmată de un alt criteriu: acela al încrederii în mâinile proprii, în șiretenie, în propria abilitate. Acest criteriu îi este ghid.

 

Acest om a auzit probabil vorbindu-se despre Isus ca despre o persoană ieșită din comun. Acum, când Isus trece prin oraș, este curios „să vadă cine este”: aici nu este o dorinta de convertire, nu este o căutare a Domnului; nu este nici dorința de a-l întâlni pe acest Isus din Nazaret; este curiozitatea de a vedea cine este, de a-l vedea în față. Însă bogatul șef al vameșilor este mic de statură și Isus nu merge singur, ci înconjurat de mulţime. Zaheu n-are cum să-l vadă pe Isus în față. Ceea ce a auzit despre Isus trebuie să-l fi socat, întrucât curiozitatea de a-l vedea este destul de tenace, nu ca o dorință trecătoare și superficială. Pentru a obține ceea ce urmărește „aleargă” înainte și urcă într-un copac. Desigur, Zaheu nu este unica persoana scundă din Ierihon, dar textul nu ne vorbește despre alți copaci cu alte persoane care s-au suit pentru a-l vedea pe Isus. Putem spune că este vorba despre o curiozitate „serioasă” de a vedea „cine este” Isus.

 

În timp ce Zaheu se gândește că a atins ceea ce urmărea, este surprins de inițiativa altuia. Isus îl privește, și nu din curiozitatea de a-l vedea, ci pentru că vrea să-l întâlnească. Cuvântul lui Isus explică imediat că privirea sa asupra lui nu este privire de judecată și de separare așa cum o aveau toți ceilalți pentru dânsul (cf. Lc 19,7). Isus îl cheamă pe nume și se autoinvită în casa lui. La aceasta nici Zaheu, nici alții nu s-au așteptat. Isus se face aproape pentru Zaheu voind să creeze o relație de adevar, fără scheme prefabricate sau calcule de conveniență. Isus se expune judecății altora. El o știe ca și Zaheu, de fapt. Isus este cel care în realitate creează aceasta întâlnire de la persoană la persoană spunând cu fermitate că acum „se oprește” la el, fără condiționări și fără considerații despre condițiile interioare și exterioare ale vameșului. El îi ofera propria vecinătate acolo unde vameșul trăiește distanța. El intra în viaţa acestui om cu un gest de fraternitate, care nu are alt motiv decât numai bunătatea lui Dumnezeu. Isus își prezintă hotarârea sa de apropiere, cerându-i lui Zaheu să o accepte. Răspunsul lui Zaheu este sigur, dar este creat de propunerea lui Isus. Acum, el, cel curios să-l vadă, are posibilitatea să-l însoțească și să-l primească ca oaspete în casa sa. I-a cerut să coboare imediat din acel copac și el coboară în grabă. I-a cerut să-l primească și el îl primește cu bucurie. Nu a căutat această relație cu Isus, nici prin cap nu i-ar fi trecut lui, cel considerat exclus din comunitatea religioasă a poporului său. Acum însă trăiește acest raport ca pe o realitate dăruită.

Sfântul padre Pio – Toată viaţa dedicată bolnavilor…

Sfântul padre Pio (1887-1968)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/sfantul-padre-pio.pdf
 

Padre Pio a fost omul suferinţei. Toată viaţa şi-a petrecut-o în permanente dureri şi chinuri fizice, mereu însoţite de grele încercări morale şi spirituale care îi însângerau sufletul. Trupul i-a fost crucificat timp de cincizeci de ani; sufletul - de-a lungul întregii existenţe.

 

Ca preot, Padre Pio poate fi definit drept „medicul” suferinţei. Şi-a exersat această misiune în confesional, unde petrecea până la optsprezece, nouăsprezece ore pe zi pentru a „îngriji” bolile sufletului, şi în viaţa socială, construind un mare spital, destinat mai ales bolnavilor lipsiţi de bani, şi căruia a ţinut să-i dea numele „Casa de Alinare a Suferinţei”.

 

La această mare înfăptuire, părintele a început să se gândească din tinereţe. Se spune că ideea i-a fost încredinţată de Isus în timpul unei viziuni mistice.

 

La începutul anilor douăzeci, după ce se răspândise vestea stigmatelor lui Padre Pio, la San Giovanni Rotondo au început să vină mii de bolnavi, în căutarea vindecării miraculoase. Părintele, ştiind că nu-i poate ajuta pe toţi, s-a hotărât să se îngrijească de alinarea acelor suferinţe printr-un tratament medical adecvat, oferit bolnavilor cu cea mai adâncă iubire creştină.

 

Pe atunci, în tot ţinutul Gargano nu exista nici un spital. Cel mai apropiat de San Giovanni Rotondo se găsea la Foggia, şi pentru a ajunge la el trebuia să parcurgi patruzeci de kilometri de drum greu, cu mijloace de transport rudimentare.

 

În centrul localităţii San Giovanni Rotondo se găsea o veche mănăstire de Clarise: Padre Pio a transformat-o într-un spital minuscul, dar funcţional, cu două saloane, douăzeci de paturi, o sală de operaţii cu dotarea respectivă. A fost numit „Spitalul Sfântul Francisc” şi a fost inaugurat în ianuarie 1925.

 

Lasă-mi, toamnă…

E toamnă...

 

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,

Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.

Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi

Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai

Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

de Ana Blandiana

Teologia morală – noțiune și o scurtă istorie

Predica de pe munte - de Carl Heinrich Bloch

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/teologia-moralc483-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez1.pdf

 

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/21/teologia-morala-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez/

 

 

Intoducere

 

Un curs de teologie morală fundamentală trebuie să ţină cont de reflecţia filosofică asupra eticii, de fundamentarea biblică a moralei, de cunoştinţele antropologice.

 

Specificul acestui curs: de a stabili ce este experienţa morală trăită în credinţa creştină, în centrul său de semnificaţie, în raportul său constitutiv cu alte dimensiuni ale trăirii umane, în raportul dintre moralitatea personală (a individului) şi ethos (al unui grup de oameni).

 

Prin expresia teologia morală fundamentală înţelegem morala creştină ca fundamentată biblic, în timp ce prin expresia teologie morală generală înţelegem studiul principiilor generale ale moralei. În manualistica scolastică, acest curs corespunde tratatului De principiis. El priveşte ambele aspecte (fundamental şi general), de aceea nu vor fi despărţite, deşi rămân distincte: vom porni de fapt de la fundamentare pentru a descoperi apoi înţelegerea principiilor.

 

Studiul teologiei morale, ca cel al oricărei ştiinţe, trebuie să înceapă de la delimitarea obiectului său şi a caracteristicilor sale. Teologia morală este ştiinţa despre om şi despre conduita sa, ancorată în Revelaţia divină, care culminează cu Întruparea Cuvântului, care „îi dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (GS 22), înrădăcinată în învăţăturile sale şi în tot ceea ce a făcut să răsară în experienţa acumulată şi transmisă secole de-a rândul de oamenii care l-au cunoscut şi iubit, şi continuă să-l iubească întrucât El trăieşte şi dă viaţă astăzi şi mereu: „Isus Cristos, ieri şi astăzi”. De aceea este ştiinţa supremă despre acţiunea umană, capabilă să-l conducă pe om la perfecţiunea şi la fericirea sa, atât temporală cât şi veşnică.

 

Fiind o ştiinţă specială – ştiinţa credinţei – trebuie să înaintăm ţinând cont de particularitatea sa. Pentru a dobândi această cunoaştere este de folos să considerăm raportul teologiei morale cu celelalte ştiinţe ale comportamentului uman şi dezvoltarea sa în istorie: progresele şi momentele de flexiune, provocările şi promisiunile timpului nostru sintetizate în exigenţele Conciliului Vatican al II-lea pentru ca ea să rămână rodnică şi vitală.

 

Cursul apare ca teoretic, întrucât nu caută să prezinte o serie de cazuri particulare, nici problematici specifice (aşa cum se face în cursurile de morală „specială”). Este un studiu al antropologiei revelate şi al incidenţei sale asupra actului uman, asupra concepţiei despre binele şi despre răul uman, adică despre binele şi răul moral, care se găsesc în noi, în omul istoric – omul existent – chiar de la început chemat la comuniunea cu Dumnezeu, dar căzut în păcat şi răscumpărat de Cristos.



(Aflați mai multe...  https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/21/teologia-morala-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez/).

Organ works - by J. S. Bach

 

Organ works - by J. S. Bach (organist - Ton Koopman)

Fantasia & Fugue in G minor ("Great"), BWV 542
Fugue in G minor ("Little"), BWV 578
Canzona in D minor, BWV 588
Prelude & Fugue in B minor,
Prelude & Fugue in A minor ("The Great"), BWV 543
Fantasia & Fugue in C minor, BWV 562
Prelude & Fugue in C major, BWV 531
Fantasia in C major, BWV 570
Passacaglia & Fugue in C minor, BWV 582
Schubler & Leipzig Chorales.

† Duminica a 25-a de peste an (B): Pe drumul vieții… (omilie)

„Oricine primeşte un astfel de copil în numele meu,
pe mine mă primeşte”,
 de Bernardette Lopez

Evanghelia Marcu 9,30-37: În acel timp, plecând de acolo, Isus străbătea Galileea şi nu voia ca cineva să ştie, căci îi învăţa pe discipolii săi şi le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe. Au venit la Cafarnaum şi, când erau în casă, i-a întrebat: „Despre ce aţi discutat pe drum?” Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare. Aşezându-se, s-a adresat celor doisprezece şi le-a spus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!” Şi, luând un copil, l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în braţe, le-a spus: „Oricine primeşte un astfel de copil în numele meu, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe acela care m-a trimis”.

Omilie

 

 

Duminica trecută, profetul Isaia ne-a vorbit de un om persecutat, pentru că el a primit de la Dumnezeu o misiune și un angajament. Astăzi, Cartea Înțelepciunii ne aduce înainte situația evreilor care au plecat în străinătate. În acest caz este vorba ce cei din Alexandria. Grecii îi luau în râs pentru că pretindeau a avea cunoștințe speciale a lui Dumnezeu. Ei spun că sunt fii ai lui Dumnezeu și sunt puși deoparte.

 

Astfel, îi vedem defăimați în orice mod. Dar ei au ferma convingerea că Dumnezeu nu-i va abandona: „Cei drepți sunt în mâna lui Dumnezeu, care veghează asupra lor”. Sunt victimele urii păgânilor, dar și a evreilor care au renunțat la credința lor. Pentru aceștia din urmă, situația lor este de nesuferit. Fidelitatea lor de credincioși este un reproș viu pentru cei care au renunțat la credința lor. Dar răul și ura nu pot avea ultimul cuvânt. Cineva a spus despre Lourdes: „Acolo unde sunt munți de suferință, există și un Himalaya de iubire” (Himalaya este cel mai înalt munte din lume). Prin urmare, suntem invitați să cerem Domnului să ne facă tari în credință. Niciodată nu abandonează pe cei care se bazează pe el.

 

În a doua lectură, sfântul Iacob se adresează creștinilor care sunt împrăștiați pe tot Imperiul Roman. Mulți sunt orbiți de prestigiul culturii grecești. Ei sfârșesc să abandoneze credința lor și practica religiei lor. I-au zeflemisit și i-au persecutat pe cei care au rămas fideli. Sfântul Iacob denunță această ipocrizie. El le reamintește că războaiele și conflictele provin din aceste instincte care se învălmășesc și duc lupta lor în noi. Toate acestea sfârșesc prin a profana rugăciunea. Nimeni nu se gândește să se roage atunci când este în căutarea cu aviditate a bunurilor aici pe pământ.  Adevărata lumină o putem găsi atunci când vine înțelepciunea de sus de la Dumnezeu. Ea este „dreaptă, paşnică, tolerantă, plină de milă şi de roade bune”. Ea transformă inima noastră. Face posibilă adevărata pace.

 

Evanghelia ne arată opoziție între spiritul lumii și spiritul lui Dumnezeu. Evenimentul care ne este raportat se întâmplă imediat după Schimbarea la față. Apostolii Petru, Iacob și Ioan sunt martorii uimiți ai gloriei lui Dumnezeu. Au auzit glasul Tatălui care a declarat pentru ei pe Fiul „preaiubit al lui Dumnezeu”. Așteptau pentru el un destin glorios și victorios.

 

Dar, iată, că Isus anunță că se va confrunta cu suferință și ura oamenilor. El va fi arestat, condamnat și pedepsit cu moartea pe cruce. Discipolii nu mai înțeleg nimic, pentru că este complet contrar ideii lui Mesia. Ei descoperă că cel care va conduce omenirea va fi tratat ca un rebut.

 

Restul povestirii ne arată că ei nu au înțeles nimic. Într-adevăr, vin să discute între ei care este cel mai mare între ei. Este vechea poveste a puterii. În politică, în economie sau la locul de muncă, voim se ne poziționăm față de alții prin forță, voim să dominăm față de toți ceilalți și să supunem voinței sale personale.

 

Isus nu vede așa lucrurile. Pentru a conduce la o adevărată perfecțiune, i-a un copil din mijlocul lor. În lumea Bibliei, copilul este cel care nu are dreptul de a spune vreun cuvânt. Este ultimul dintre toți. Primind un copil este ca și cum ar primi o mostră, ca și cum ar primi pe Isus însuși. Adevărata măreție stă în a primi și a servi celor mici. Acest serviciul umil este ridicat la rang de slujire a lui Dumnezeu. Este important pentru noi, mai ales pentru cei implicați în asociații de caritate.

 

Prin aceste trei lecturi din Biblie, Dumnezeu este acela care ne vorbește. Dreptul care suferă (din prima lectură) se referă la creștinilor persecutați care sunt nevoiți să-și părăsească țara. Putem să recunoaștem, de asemenea, pe intrigant, de care vorbește sfântul Iacob. Domnul vrea să ne elibereze de aceasta grijă de noi înșine. În Evanghelie se amintește că cu adevărat mare nu sunt cei care caută primele locuri și onoruri, dar cei care au o inimă deschisă pentru alții.

 

Suntem provocați să e revizuim pozițiile noastre, deoarece, în ochii lui Isus, cel mai mare este cel mai mic. Când lumea noastră lucrează în conformitate cu această ordine de valoare, când cele mai fragile vor fi în centrul comunității noastre, viața va fi alta. Oricine poate, la nivelul său, să pună în practică acest cuvânt care va fi acela al primirii finale: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut”. Amin.

 

(pr. Jean Compazieu [12.09.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5436-homelie-du-25eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

Opțiunea fundamentală morală

Încotro?… (sursa: http://mybottomline.info/).

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/optiunea-morala-fundamentala-de-pr-isidor-chinez.pdf

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/17/optiunea-fundamentala-morala-de-pr-isidor-chinez/

 

Introducere

 

În dialogul dintre om şi Dumnezeu, cuvântul omului se întrupează şi ia formă în diferite acţiuni morale, cu care el decide asupra sa însuşi cu privire la vocaţia sa. Experienţa ne arată că persoana nu se află cu aceeaşi intensitate şi în acelaşi mod în toate acţiunile pe care le împlineşte. Aceasta depinde desigur de importanţa pe care o acordă fiecăreia dintre ele. Problema este a şti în baza cărui criteriu sau realităţi persoana trăieşte acele acţiuni cu o intensitate morală diferită.

 

Acesta este contextul în care se pune problema opţiunii fundamentale, adică a unei alegeri care să reprezinte punctul catalizator al tuturor acţiunilor sale, orizontul în care sunt puse.

 

Cunoaştem deja complexitatea poziţiei actului moral din partea subiectului, întrucât executarea unui act presupune o lungă istorie de înţelegere a sensului care s-a acumulat în trăirea existenţială a subiectului şi care apoi se regăseşte exprimată, nu totdeauna în formă explicită, în acel act determinat. În acest sens, fiecare act moral nu este doar expresia cu rază scurtă a unei intenţii subiective, ci şi rezultatul unui tir încrucişat de inputs care, primite şi interpretate de subiect, l-au purtat la acel grad determinat de auto-înţelegere, a cărei expresie este actul. În actul împlinit agentul exprimă nu numai obiectul – conţinutul acţiunii – ci şi o anumită înţelegere despre sine şi despre proiectul vieţii.

 

Astfel, pe de o parte, fiecare act face aluzie la persoană, întrucât îi arată un orizont mai amplu şi semnificativ de viaţă, în timp ce pe de altă parte el nu este niciodată aşa de clar încât să reveleze pe deplin şi fără umbre proiectul de viaţă pe care persoana şi l-a dat. În el îşi află spaţiu desfăşurarea activităţii morale a omului, care, tocmai în baza înţelegerii pe care o are despre sine, va organiza şi va alege acţiuni adaptate pentru a o realiza. Or, din moment ce actele morale implică întreaga persoană umană şi contribuie la formarea identităţii sale, se poate înţelege bine şi că ele (actele) fac referinţă unele la altele, intrând unele în altele şi participând la istorie. Aşadar putem găsi aici motivul pentru care orice act moral depăşeşte simplul scop pentru care a fost făcut şi se deschide spre o înţelegere mai înaltă: lasă să se întrevadă care este luarea de poziţie a agentului faţă de scopul ultim. În acest context stă capitolul acesta despre opţiunea fundamentală, ca şi căutare a realităţii care dă coerenţă vieţii morale şi permite integrarea în mod logic, dincolo de caz, diferitele acte morale.

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/17/optiunea-fundamentala-morala-de-pr-isidor-chinez/).

Balada lui Constantin Brâncoveanul

Sfântul Constantin Brâncoveanu şi fiii săi,
împreună cu sfetnicul Ianache

Balada lui Constantin Brâncoveanul

Melodia 1:
Într-o joi de dimineață
Zi scurtării lui din viață,
Brâncoveanul se scula
Fața blândă el spăla.
Barba alba-și pieptăna,
La icoane se închina
Pe fereastra el căta
Și amar se spăimânta:

Dragii mei coconi iubiți
Lăsați somnul, vă treziți;
Armele vi le gătiți
Că pe noi ne-a'nconjurat
Pașa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari.

Melodia 2:
Bine vorba nu sfârșea
Turcii-n casă năvălea
Pe toți patru mi-I prindea
Și-i ducea de-I închidea;
La 'stambul în turnul mare
Ce se naltă lângă mare,
Unde zac fețe domnești
Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăceau,
Că sultanu i-aducea
Lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.

Melodia 1:
Brâncovene Constantin
Boier vechi și domn creștin,
Adevăr e c-ai gândit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnine
De a noastră-mpărăție
Că de mult ce ești avut
Bani de aur ai bătut,
Făr' a-ți fi de mine teamă,
Făr' a vrea ca să dai seamă.

Melodia 2:
De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o știe,
De-am fost mare pe pământ
Cata-acum de vezi ce sunt.

Melodia 2:
Constantine Brâncovene
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ți-e milă de copii,
Și de vrei ca să mai fi,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

Melodia 1:
Facă Dumnezeu ce-o vrea
Chiar pe toți de ne-ați tăia,
Nu mă las de legea mea.

Monoton:
Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor
Doi gealați veneau curând
Săbiile fluturând
Și spre loc dacă mergeau
Din coconi își alegeau
Pe cel mare și frumos
Și puneau pe scaun jos;
Și când spada repezea,
Capul iute-I reteza,
Brâncoveanul greu ofta:
Și din gură cuvânta:

Doamne, fie voia ta!

Cei gealați iarași mergeau
Și din doi își alegeau
Pe cel gingaș, mijlociu
Cu păr neted și gălbiu
Și pe scaun îl punea,
Și capul îi reteza.
Brancoveanul greu ofta
Și din suflet cuvânta:
Doamne, fie voia Ta!

Sultanul se minuna
Și cu mila îi grăia:

Melodia3:
Brâncovene Constantin
Boier vechi si domn crestin,
Patru fii tu ai avut
Din ei trei ți i-ai pierdut
Numai unul ți-a rămas
Cu zile de vrei să-l las
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

Melodia 1:
Mare-i Domnul Dumnezeu
Creștin bun m-am născut eu
Creștin bun a muri vreu!
Taci drăguță, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge.
Taci și mori în legea ta
Că tu ceru-voi căpăta.

Mono:
Imbrohorul se-ncrunta,
Gealații 'nainta
Și pe blândul copilaș
Dragul tații fecioraș
La pământ îl arunca
Și zilele-i ridica,
Brâncoveanul greu ofta
Și cu lacrimi cuvânta:
Doamne, fie voia ta!

Apoi el se-ntuneca
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi saruta,
Și turbând apoi striga:

Melodia 1:
Alelei, tâlhari păgâni,
Alei, voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toți patru i-ați pierdut.

Melodia 2:
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ștergeți pe pământ,
Cum se șterg norii de vânt!
Să n-aveți loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Mono:
Turcii crunt se oțărau,
Și pe dânsul tăbărau
Haine mândre le rupeau
Trupul de piele-l jupeau

 

Pielea cu paie îl umpleau
Prin noroi îl tăvăleau
Și di-un paltin o legau
Și râzând așa ștrigau:


Melodia 2:
Brâncovene Constantin
Boier vechi și domn creștin,
Cască ochi a te uita
De-s cunoști tu pielea ta.

 

Melodia 1:
Câini turbați, și liftă rea
De-ați mânca și carnea mea,
Să știți c-am murit creștin,
Brâncoveanu Constantin!

Păcatul în viziune etică

„O, păcat a lui Adam, darorită ție a murit Cristos,

care ți-a nimicit și me-a adus mântuirea!”

(Preconiu pascal). 
 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/pacatul-in-viziune-etica-de-pr-isidor-chinez.pdf

 

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic...

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/15/pacatul-in-viziune-etica/

 

Introducere

 

Modul corect de a vorbi despre păcat şi dificultăţile sale. O confruntare sumară între conştiinţa de astăzi a păcatului şi aceea din timpul trecut ne dă un rezultat paradoxal. Evul Mediul a cunoscut o dezvoltare în practica penitenţială şi a dat naştere la discuţii, de exemplu, când este vorba de a determina ce este păcatul venial şi păcatul de moarte. Însă păcatul ca atare nu era o problemă. Orice om se cunoştea pe sine destul de clar ca un păcătos, unul care are nevoie de milostivirea divină. Mii de persoane făceau pelerinaje obositoare pentru a obţine dezlegarea de păcate sau iertarea pedepselor datorate păcatelor. Când bogatul medieval simţea că se apropie de moarte, lăsa adesea ca moştenire Bisericii mari bogăţii, cu speranţa de a-şi asigura astfel bunăvoinţa lui Dumnezeu.

 

Evul Mediu deşi este caracterizat de o conştiinţă vie despre păcat, reflectă puţin sau deloc asupra mecanismelor şi asupra structurilor răului capabile de a determina şi de a aliena omul.

 

Lumea prezenta o ordine stabilită de Dumnezeu în care omul trebuia să dea probă de sine; dacă avea o lipsă la această ordine, aceasta era semnul că a cedat tentaţiilor diavolului şi a devenit un păcătos.

 

Timpul nostru în schimb este sensibil mai ales la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace în a discuta despre ademenirea tuturor de către rău. Psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament sunt angajate în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, în speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. Cu cât omul de astăzi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă.

 

Pierderea conştiinţei păcatului. Într-un radio-mesaj adresat Congresului Catehetic Naţional al SUA, Pius XII afirma în 1946: „Poate păcatul cel mai mare al lumii de astăzi este acela că a început să piardă simţul păcatului”. Această afirmaţie dramatică nu trebuie generalizată. Acel „poate” iniţial ne atrage atenţia să nu o facem. Dar în aceeaşi măsură este un indiciu al unei tendinţe ce nu se poate nega.

 

Faptul că conştiinţa păcatului dispare se constată în primul loc pe planul limbajului. Astăzi cuvântul „păcat” apare mai puţin frecvent decât mai înainte în limbajul de fiecare zi. Însă problema nu stă propriu-zis aici. Indiciul cel mai elocvent este că şi în domeniul religios conceptele care disting omul ca păcătos par să piardă mereu mai mult din conţinutul lor concret. Mulţi credincioşi nu se mai descurcă cu distincţiile tradiţionale dintre păcatele veniale, grave sau mortale sau nu vor să mai ştie de aceste gradaţii. Conceptul de păcat original este supus neînţelegerilor de orice gen. Terminologia tradiţională legată de pedepsele păcatului – purgator, iad, indulgenţă – nu mai este adesea înţeleasă.

 

Secularizare, ca aspect care defineşte lumea actuală, recere o nouă impostaţie a temei păcatului. De aceea vom încerca să ajungem la o formă corectă de prezentare acestei teme din punct de vedere teologic şi să găsim acea formulare care să fie fidelă exigenţelor credinţei şi urgenţelor momentului de faţă. Vom căuta mai întâi să surprindem în valorile credinţei mesajul fundamental al Scripturii referitor la păcat, evaluând într-un al doilea moment formulările în vigoare în teologie şi în pastorală despre culpabilitatea etico-religioasă. La sfârşit – consider foarte necesar pentru studenţii teologi de la noi din ţară din cauza contextului istoric în care trăim – vreau să prezint păcatul în practica şi în tradiţia orientală.

 

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/15/pacatul-in-viziune-etica/).