 |
„O, păcat a lui Adam, darorită ție a murit Cristos,
care ți-a nimicit și me-a adus mântuirea!”
(Preconiu pascal).
 Dacă vreți să știți mai multe dați clic...
Introducere
Modul corect de a vorbi despre păcat şi dificultăţile sale. O confruntare sumară între conştiinţa de astăzi a păcatului şi aceea din timpul trecut ne dă un rezultat paradoxal. Evul Mediul a cunoscut o dezvoltare în practica penitenţială şi a dat naştere la discuţii, de exemplu, când este vorba de a determina ce este păcatul venial şi păcatul de moarte. Însă păcatul ca atare nu era o problemă. Orice om se cunoştea pe sine destul de clar ca un păcătos, unul care are nevoie de milostivirea divină. Mii de persoane făceau pelerinaje obositoare pentru a obţine dezlegarea de păcate sau iertarea pedepselor datorate păcatelor. Când bogatul medieval simţea că se apropie de moarte, lăsa adesea ca moştenire Bisericii mari bogăţii, cu speranţa de a-şi asigura astfel bunăvoinţa lui Dumnezeu.
Evul Mediu deşi este caracterizat de o conştiinţă vie despre păcat, reflectă puţin sau deloc asupra mecanismelor şi asupra structurilor răului capabile de a determina şi de a aliena omul.
Lumea prezenta o ordine stabilită de Dumnezeu în care omul trebuia să dea probă de sine; dacă avea o lipsă la această ordine, aceasta era semnul că a cedat tentaţiilor diavolului şi a devenit un păcătos.
Timpul nostru în schimb este sensibil mai ales la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace în a discuta despre ademenirea tuturor de către rău. Psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament sunt angajate în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, în speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. Cu cât omul de astăzi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă.
Pierderea conştiinţei păcatului. Într-un radio-mesaj adresat Congresului Catehetic Naţional al SUA, Pius XII afirma în 1946: „Poate păcatul cel mai mare al lumii de astăzi este acela că a început să piardă simţul păcatului”. Această afirmaţie dramatică nu trebuie generalizată. Acel „poate” iniţial ne atrage atenţia să nu o facem. Dar în aceeaşi măsură este un indiciu al unei tendinţe ce nu se poate nega.
Faptul că conştiinţa păcatului dispare se constată în primul loc pe planul limbajului. Astăzi cuvântul „păcat” apare mai puţin frecvent decât mai înainte în limbajul de fiecare zi. Însă problema nu stă propriu-zis aici. Indiciul cel mai elocvent este că şi în domeniul religios conceptele care disting omul ca păcătos par să piardă mereu mai mult din conţinutul lor concret. Mulţi credincioşi nu se mai descurcă cu distincţiile tradiţionale dintre păcatele veniale, grave sau mortale sau nu vor să mai ştie de aceste gradaţii. Conceptul de păcat original este supus neînţelegerilor de orice gen. Terminologia tradiţională legată de pedepsele păcatului – purgator, iad, indulgenţă – nu mai este adesea înţeleasă.
Secularizare, ca aspect care defineşte lumea actuală, recere o nouă impostaţie a temei păcatului. De aceea vom încerca să ajungem la o formă corectă de prezentare acestei teme din punct de vedere teologic şi să găsim acea formulare care să fie fidelă exigenţelor credinţei şi urgenţelor momentului de faţă. Vom căuta mai întâi să surprindem în valorile credinţei mesajul fundamental al Scripturii referitor la păcat, evaluând într-un al doilea moment formulările în vigoare în teologie şi în pastorală despre culpabilitatea etico-religioasă. La sfârşit – consider foarte necesar pentru studenţii teologi de la noi din ţară din cauza contextului istoric în care trăim – vreau să prezint păcatul în practica şi în tradiţia orientală.
|
miercuri, 16 septembrie 2015
Păcatul în viziune etică
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu