„Tu es Petrus” [Tu ești Petru]

 

Papa Francisc se roagă la mormântul sfântului Petru.

 

 



33 de ani de preoție...

În timpul sfintei liturghii de sfințire de la Institutul Teologic Romano-Catolic Iași (29 iunie 1983).  

La sfințire cu episcopul Iakob Antal de la Alba Iulia [29 iunie 1983].

 

Amintire de la primiție de la Mircești (IS)
(03.07.1983).

Pr. Isidor Chinez la primiție la Barticești (iulie 1983);
am făcut primiție pe 3 iulie 1983 în Mircești (IS),
dar la invitația părintelui Ioan Gabor, parohul de Barticești (NT) 
am făcut și în satul părinților mei, Carmil și Maria.

Clasa mea – 29 iunie 1983:

1. Alecu Anton (născut - 01.06.1957, Gheorghe Doja [BC])

2. Antonov (Egner) Anton (născut - 05.08.1956, Sighișoara,
a trăit în Rădăuți [SV])
3. Balint Ioan (născut - 09.05.1949, Mărgineni [BC])
4. Bulai Alois (născut - 02.04.1955, Sagna [NT])
5. Chinez Isidor (născut - 09.05.1958, Mircești [IS])
6. Ciobănică Andrei (născut - 22.11.1954, Răducăneni [IS])
7. Enăşoaie Ieronim (născut - 29.05.1957, Buruienești [NT])
8. Farcaş Gheorghe (născut - 12.041956, Faraoani [BC])
9. Iştoc Aurel (născut - 18.06.1954, Gherăești [NT])
10. Isifovici Ervin (născut - 23.09.1956, Moinești [BC])
11. Matei Gottlieb (născut - 21.01.1955, Sadova Veche [CS])
12. Mărtişcă Valeriu (născut - 27.07.1957, Roman [NT])
13. Mihăică Petru (născut - 01.08.1956, Adjudeni [NT])
14. † Moraru Anton (1956-2014)
15. Petrişor Aurel (născut - 19.01.1956, Scheia [IS])
16. Simon Mihai (născut - 01.10.1956, Buruienești [NT])
17. Temea Marin (născut - 20.03.1958, Horgești [BC].



 

† Sfinții Petru și Paul [miercuri, 29 iunie 2016]

Sfinții Petru și Paul - de El Greco

Evanghelia Matei 16,13-19: În acel timp, venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi, zicând: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au spus: „Unii, «Ioan Botezătorul», alţii, «Ilie», alţii, «Ieremia sau unul dintre profeţi»”. El le-a spus: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” Isus, luând cuvântul, a spus: „Fericit eşti, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: dacă vei lega ceva pe pământ, va fi legat în ceruri, iar dacă vei dezlega ceva pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”.

 

 

Omilie

 

Calendarul face ca sărbătoarea sfinților Petru și Paul să cadă anul acesta duminica [29 iunie 2014]. În timpul săptămânii, am sărbătorit pe sfântul Ioan Botezătorul. Toți trei sărbătoriții au în comun mărturia lui Cristos până la martiriu. Ioan Botezătorul a pregătit venirea lui Mesia. Petru şi Paul au vestit vestea cea bună; ei i-au mărturisit acţiunea lui Dumnezeu prin slujirea lor. Au arătat un Dumnezeu care susţine pe martorii săi şi care salvează poporul său de duşmani.

 

Prima lectură ne spune ceea ce s-a întâmplat după moartea lui Isus. Apostolii au plecat să anunțe Evanghelia; se naște o comunitate creştină. La început, nu a fost prea îngrijorate autorităţile locale. Dar au fost vindecări impresionante şi acest lucru strică totul. Iacob a fost executat. Petru este în închisoare. Astăzi mai mult decât oricând, bărbaţi, femei şi chiar copii au fost uciși pentru credinţei lor în Isus Cristos. Am citit că există în lume o sută cinzeci de milioane de creștini persecutaţi. Mărturia lor ne provoacă: „Ce ați făcut voi cu botezul vostru?” nu putem fi discipolii ai lui Cristos instalându-ne într-o viaţă liniştită cu o indiferenţă şi o mediocritate.

 

În a doua lectură, sfântul Paul ne dă această mărturia. Adresându-se lui Timotei, descrie lupta sa de zi cu zi. Până la capăt, a încercat să anunţe Evanghelia şi a făcut să se audă și în naţiunile păgâne. Domnul i-a dat forță să reziste. Fără această prezenţă şi acţiune, Paul nu ar putea niciodată să fie ce a fost. La fel pentru noi. Mărturia noastră nu poate da roade decât prin acțiunea Domnului. Şi de asemenea, datorită acţiunii Duhului Sfânt care ne precede în inimile acelora care sunt pe drumul nostru.

 

În Evanghelie vedem pe Isus punând o întrebare importantă discipolilor săi: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Mai multe răspunsuri sunt date: unii văd în el pe profetul Ilie. Pentru alţi Ieremia sau unul dintre profeţii din vechime... După aceea este răspunsul lui Petru: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” Pe această credință a lui Petru Isus se angajează la construirea Biserica sale.

 

Ce e surprinzător este că sunt douăzeci de secole după această revelaţie că atâția bărbaţi şi femei nu recunosc încă aspectele profetice atribuite lui Isus în epocă. Acesta vedem în fiecare zi: acest Isus ce e batjocorit, insultat, denigrat a devenit subiectul privilegiat al batjocoririlor. Unele emisiuni, aşa-numitele umoristice,  demonstrează lipsa de respect deplorabil. Această constatare nu ar trebuie să ne descurajeze. Ar trebui să o primim ca un apel la o mărturie încă și mai mult. Așa cum Bernadeta de la Lourdes spunea: noi nu suntem responsabili ca să vă facem să credeți, dar să vă spunem fără încetare. Nimic nu ar trebui să oprească răspândirea Evangheliei.

 

Ca și în zilele lui Petru şi Paul, Domnul contează pe credinţa noastră. Pe această credință vrea să construiască Biserica sa. Dacă ne-am adunat împreună este pentru a-i cere să ne reînsuflețească să-i fim martori. În această zi de iunie, gândurile noastre se duc spre cei sfințiți preoți. Prin această sfințire devin slujitorii Cuvântului, miniştrii ai Euharistie şi ai sacramentelor şi slujitori ai poporului lui Dumnezeu. Ca și Petru şi Paul, ei sunt chemaţi să fi martori de ceea ce ei predică. Ei participă la misiunea lui Cristos care este oferit lui Dumnezeu pentru lume şi lumea lui Dumnezeu. Ştim cuvântul parohului de Ars pentru un mic păstor: „Tu mi-ai arătat calea spre Ars, eu îți voi arăta drumul spre cer”.

 

Dă-i lumea lui Dumnezeu... Evanghelia ne relatează istoria unor oameni care aduc un paralitic. Cum ei nu reuşesc să facă cale pentru a i-l prezenta lui Isus, ei urca pe acoperiș, ridică scândurile şi coboară acest om înainte de Isus. Continuarea o știm: văzând credinţa lor, i-a spus paraliticului: „Păcatele îţi sunt iertate”. Ceea ce a salvat omul paralizat nu este credinţa sa, dar al purtătorilor săi. S-au organizat. Au făcut totul pentru ca acest om este fie vindecat. Şi noi înşine, când vizităm bolnavii, suntem purtători ai misiunii de a-l aduce lui pe Isus.

 

Este important pentru noi astăzi. Dacă suntem creştini, este pentru că alţii au ridicat acoperișul şi ne-a plasat înaintea lui Dumnezeu. Acest acoperiș este o societate indiferentă sau ostilă credinţei. „Astăzi, să cerem să se deschidă acoperișul societăţii noastre, acoperișul conştiinţei noastre şi de a ne decide să plasăm pe toți fraţii noştri înainte lui Isus şi să ne dea probleme pentru asta... Noi, te rugăm, Doamne, să ridici acoperișurile, să deschidem porțile, să țipăm la această realitate!” (cardinalul Bergoglio).

 

Cel care va salva lumea, este credinţa creştinilor. Domnul contează pe credinţa noastră, o credinţă care dă lumină și este comunicativă. Noi nu ne putem mulțumi să fim creștini călduţi sau consumatorii serviciilor Bisericii. A fi creştin, este un angajament pentru întreaga viață.

 

În această duminică, să ascultăm chemarea urgentă a Domnului:

„Merge-ți în piețele lumii și în piețele din fața bisericii!

Merge-ți în piețele lumii, aici căutați-mi prietenii…

Merge-ți în piețele lumii

Și fiți martorii mei în fiecare zi!”

 

(pr. Jean Compazieu [2014]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/4562-homelie-pour-la-fete-de-saint-pierre-et-saint-paul/).

 

 

 

Isus a venit

Friend of the humble [detail] (Supper at Emmaus)
by Léon-Augustin
L'hermitte. Museum of Fine Arts. Boston.

Isus a venit o dată
când în iesle s-a născut
din Fecioara Preacurată,
pentru-acest pamânt pierdut.
– Atunci El ne-a dat Cuvântul
Sfânt al Tatălui ceresc
și s-a dat răscumpărare
pentru toți cei ce-l primesc.

 

Isus vine-a doua oara

când, la ușa fiecui,
stă și bate și asteaptă
să-l primească-n viața lui.
– Atunci El, cui îl primește,
îi dă nașterea de sus
și părtaș îl face slavei
veșnice de care-a spus.

 

Și Isus a treia oara,
o să vina în curând,
punând capăt fărdelegii
și cununile-aducând.
– Atunci El, la fiecare,
răsplăti-va pe deplin
ori cu veșnicu-ntuneric,
ori cu veșnicul senin...

(de Dorz Traian, Calea bunului urmaș, Editura «Oastea Domnului» Sibiu 2005, p. 72).

Cântece gregoriene

Beautiful gregorian chant - Roman catholic church music

† Duminica a 13-a de peste an (C): A-l urma pe Isus [26 iunie 2016]



Urmarea lui Isus - de James Tissot

Evanghelia Luca 9,51-62: În acel timp, când s-au împlinit zilele înălţării sale, Isus s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim şi a trimis soli înaintea sa. Şi, mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească pentru el. Însă nu l-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim. Văzând aceasta, discipolii Iacob şi Ioan i-au spus: „Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer să-i consume?” Dar, întorcându-se, el i-a mustrat. Şi au mers într-un alt sat. În timp ce mergeau pe drum, cineva i-a spus: „Te voi urma oriunde te vei duce”. Dar Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”. Altuia i-a spus: „Urmează-mă!” Acela a răspuns: „Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu!” Dar el i-a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” Un altul i-a zis: „Doamne, te voi urma, însă mai întâi lasă-mă să mă întorc să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea!” Dar Isus i-a spus: „Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu”.

Omilie

Lecturile biblice de această duminică ne vorbesc despre chemarea Domnului și răspunsul dat de către om. Aceste chemări ajung la sfârşitul anului şcolar şi pastoral. Majoritatea dintre noi simt mai degrabă nevoie să răsufle şi să uite responsabilităţile și grijile lor. Ei cred că acum, probabil, nu este momentul potrivit pentru a chema la construirea unei misiunii. Dar liturgia din această duminică ne invită să vedem lucrurile într-un mod diferit. Avem invitație să ne angajăm pentru drum. Dumnezeul nostru nu ia concediu. El continuă să angajeze şi apelul său este pentru toți, fără excepţie.

Domnul ne întâlnește în centrul activităţilor noastre. Elizeu este la lucru pe câmp şi aproape a terminat de arat. Discipolii lui Isus erau la pescuit sau la biroul vamal. Paul era în drumul spre Damasc pentru a lua prizonieri pe creştini; în acea zi, l-a întâlnit pe Isus şi viaţa sa a fost cu totul răvășită. Unul fiecare a părăsit totul pentru a răspunde la chemarea Domnului.

Dar acela care a fost total credincios Tatălui până la sfârşit, a fost însuși Isus. El ar fi putut evita pătimirea şi moartea ascunzându-se în Galileea. Dar Evanghelia ne spune că el luă cu hotărâre drumul spre Ierusalim. El merge ca un sărac dedat la capriciile oamenilor care pot să-l accepte sau să-l respingă. El se abandonează total la voinţa Tatălui său. Oricine vrea să-l urmeze trebuie să accepte sărăcia pe care el a ales-o.

Aceste chemări ale lui Dumnezeu sunt totdeauna actualizate, chiar şi în timpul vacanţelor. Dumnezeu nu încetează niciodată să angajeze copii, tineri și adulți. El ne invită pe toți să-l urmăm şi să-l ascultăm. Apoi ne trimite pe toți ca misionari. El are încredere asupra fiecăruia dintre noi pentru a da mărturie de iubirea sa asupra fiecăruia care nu știe acest lucru. Această lume atât de departe de Dumnezeu are nevoie de creştini convinși care nu se tem a afirma de credinţa lor. Ca și Bernadeta de la Lourdes: noi nu suntem responsabili pentru a vă face să credeți, dar să vă spunem. Principalul lucru este a aceluia care se află în inima celui care se află pe drumul nostru.

Răspunsul nostru la chemare a lui Dumnezeu presupune o mare disponibilitate. Uneori răspundem: „Nu avem timp... Am alte lucruri de făcut în acest moment... Mai târziu, când mă voi pensiona, am mai mult timp...” Dacă aşteptăm să nu facem nimic, nu vom fi niciodată disponibili la chemarea lui Dumnezeu. Lecturile biblice din această duminică ne invită pentru a auzi din nou. Şi în Evanghelie, Cristos ne recomandă de a ne elibera de toate aceste obstacole care ne abat de la el.

Sfântul Paul ne spune în felul său: dacă Cristos ne-a eliberat, suntem cu adevărat liberi. Avem ceea ce ne face sclavi: este ataşamentul faţă de bogăţiile acestei lumi. Dar Domnul este capabil să ne vină să ne caute foarte departe şi foarte jos. Vom găsi numeroase mărturii ale oamenilor pe care el i-a eliberat de iad, de droguri şi de violenţă. Această chemare la libertate este oferită la toată lumea.

Dacă Domnul ne cheamă la o renunțare, nu este ca să ne priveze, dar pentru a ne umple de un bine superior. Ceea ce vrea pentru noi este să ne elibereze pentru a iubi. Sfântul Augustin a spus: „Iubește și fă ce vrei”.  Da, desigur, cu condiţia să urmăm pe Cristos: urmându-l atunci când el refuză să-i pedepsească pe samariteni care îl resping, urmându-l atunci când se roagă Tatălui său pe cruce pentru asasinii săi, urmându-l atunci când el își dă viaţa sa pentru noi şi pentru lumea întreagă.

Un ultim punct: această chemare pentru a părăsi totul pentru a merge acolo unde Dumnezeu ne cheamă nu este rezervată preoților sau super-activiştilor. Acesta se adresează tuturor celor botezații, oricare ar fi situaţia lor. Biserica are nevoie de toți pentru a anunţa vestea cea bună în lume, mai ales pentru cei care sunt fără speranţă. Este necesară oricând, în acest context al violenţei repetate. Dumnezeu iubește această lume aşa cum este. El contează pe noi pentru a o spune celor care nu o ştiu. Este urgent ca vestea buna a Evangheliei să întâlnească pe unul fiecare în situația sa.

În fiecare duminică, Cristos se alătură comunităţilor noastre reunite în numele său. El vine să hrănească credinţa, speranța şi dragostea noastră. Numai el are cuvintele vieţii veşnice. Să ne rugăm pentru ca să ne dea putere şi curaj pentru această misiunea de el încredințată. Să facă din noi martori credincioşi şi pasionați de iubirea care este în el. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6122-homelie-du-13eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

Frica de libertate - de Erich Fromm



 Erich Fromm (1900-1980).

 

Frica de libertate - de Erich Fromm

 



ftp://ftp.ulim.md/Psihologie/2011-2012/Psihologie/Darii%20V/Colectie%20de%20carti%20Psihologie,%20Psihanaliza,Psihologia%20religiilor,Psihologia%20Familiei/Erich%20Fromm%20-%20Frica%20de%20libertate.pdf

 

 

Frica de libertate de Erich Fromm

de Plesca Diana

– rezumat –

 

 

Erich Fromm (1900-1980), psihanalist și scriitor, în anul 1941 scrie o lucrare de bază Frica de libertate. În acestă carte individul este privit din perspectiva societății, și anume la felul cum el se dezvoltă în cadrul modernismului, prin tendința de a fi liber și a nu fi asuprit de cineva sau ceva. Se începe desfășurarea afirmând faptul că istoria modernă se concentrează în jurul efortului de eliberare din lanțurile politice, economice și spirituale care încătușau oamenii. Luptele pentru libertate au fost duse de către cei asupriți, cei care doreau noi libertați, împotriva celor care aveau de apărat privilegii. În ciuda multor eșecuri, libertatea a și câștigat bătălii, mulți au murit în aceste bătălii cu convingerea că a muri în lupta împotriva asupririi era mai bine decât să trăiești lipsit de libertate. Istoria părea să dovedească faptul că omul putea să se conducă singur, să ia decizii pentru sine, să gândească și să simte așa cum credea el de cuviință. Principiile liberalismului economic, ale democrației politice, ale autonomiei religioase și ale individualismului în viața personală dădeau expresie aspirației spre libertate. Una dupa alta, legăturile erau rupte. Omul a învins dominația naturii și a devenit stăpânul ei; a înfrânt dominația bisericii și pe cea a statului absolutist. Abolirea dominației externe părea să fie o condiție necesară și una suficientă pentru a atinge țelul: libertatea.

Războiul Mondial a fost privit de mulți ca o ultimă luptă, iar sfârșitul lui ca victoria definitivă a libertății. Însă n-au trecut prea mulți ani până să se ivească noi sisteme care negau tot ceeea ce oamenii credeau că au câștigat în secole de luptă. Pentru ca esenta acestor noi sisteme care au luat efectiv comanda întregii vieți sociale și personale a omului era supunerea tuturor, cu excepția unora, foarte puțini, față de o autoritate asupra căreia nu aveau nici un control. La început, mulți s-au consolat cu gândul că victoria sistemului autoritarist se datora nebuniei câtorva indivizi și că nebunia va duce la prăbușirea lor, la momentul potrivit. Alții credeau cu înfumurare că italienilor sau germanilor le lipsea o perioadă suficientă de practica democratică. O altă iluzie comună, era că Hitler obținuseră puterea asupra giganticului apărat de stat doar prin viclenie, că întreaga populație era numai obiectul lipsit de voință al înșelăciunii și terorii. În anii care au trecut de atunci a devenit clar faptul că aceste argumente erau greșite. Am fost siliți să recunoaștem că în Germania milioane de oameni erau tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fusesera parinții lor să lupte pentru ea; ca în loc să-și dorească libertatea, ei căutau căi de a fugi de ea; alte milioane erau indiferenți și nu credeau că merită să te bați și să mori pentru apararea libertății. De asemenea, trebuie să recunoaștem că criza democrației nu este o problema specifică Italiei sau Germaniei, ci una cu care se confruntă orice stat modern. Daca vrem sa luptam împotriva fascismului, trebuie să-l înțelegem.

 

Această carte își propune să analizeze acei factori dinamici din structura de caracter a omului modern care în țările fasciste l-au determinat să dorească să renunțe la libertate.

 

Când fascismul a ajuns la putere era incapabil să se creadă că omul ar putea să manifeste asemenea înclinații spre rău, asemenea sete de putere, asemenea lipsă de considerație față de drepturile celor slabi sau asemenea dorință arzătoare de supunere. Doar câțiva au fost conștienți de clocotul vulcanului care precede izbucnirea sa: Nietzsche, Marx și Freud.

Freud și-a îndreptat atenția către observarea și analiza forțelor iraționale și inconștiente care determina parțial comportamentul uman. El a arătat că aceste fenomene iraționale urmau anumite legi și de aceea puteau fi ințelese rațional. A descoperit că aceste manifestări erau reacții la influențele exercitate de lumea exterioară și, în mod special, de cele ce se petrecuseră în prima copilarie. Dar Freud din cauza spiritului culturii sale nu a putut trece peste anumite limite. Aceste limite i-au stânjenit înțelegerea individului normal și a fenomenelor iraționale prezente în viața socială. Freud a acceptat dihotonomia fundamentală dintre oameni și societate, precum și faptul că natura umană este rea. Pentru el omul este antisocial. Societatea trebuie să-l civilizeze, trebuie sa-i permită o anumita satisfacere directă a instinctelor biologice, trebuie să rafineze și să respingă impulsurile de bază ale omului. Ca urmare a acestei reprimări de către societate a impulsurilor naturale se întâmpla ceva miraculos: instinctele reprimate se trasformă în aspirații valoroase din punct de vedere cultural și devin astfel baza umană a culturii. Freud a ales cuvântul „sublimare” pentru aceasta trecere ciudată de la represie la comportament civilizat. În teoria lui Freud relația individului cu societatea este în mod esențial una statică: individul ramâne același, schimbându-se numai în măsura în care societatea exercită o presiune mai mare asupra instinctelor lui naturale sau îi permite o mai mare satisfacție. Freud întotdeauna consideră individul în relațiile sale cu alții. În accepția lui Freud, domeniul relațiilor umane este un schimb de satisfaceri ale nevoilor date biologic, în care relația cu celalalt este întotdeauna un mijloc de atingere a unui scop, dar niciodată un scop în sine.

Sfințenia este mărturia sfântului „smulsă cu fierul”...

 

Sfințenia este mărturia sfântului „smulsă cu fierul” (Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961 în Bernanos G., Sous le soleil de Satan, p. 308).

 

„Sfinţenia – cea mai sublimă realitate pe care poate să o cunoască omul ajutat de har” (Bernanos G., „Interviste”, în NVCR, p. 46).

 

„Sfinţenia este o aventură, ea este chiar singura aventură. Cine a înţeles-o o dată a intrat în inima credinţei catolice, a simţit tresărind în trupul său muritor o altă spaimă decât cea a morţii, o experienţă supraumană” (Bernanos G., Essais et ecrits de combat, I, p. 40).

 

 

Georges Bernanos – Sous le soleil de Satan (1926)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/georges-bernanos-sous-le-soleil-de-satan-1926.pdf

Viaţă unui sfânt este o nouă înflorire spre o simplitate minunată...

San Domenico di Guzman

 

 

„Sfinţenia nu are formule, sau, mai bine zis, ea le are pe toate. Ea adună şi exaltă toate puterile, ea realizează concentraţia orizontală a celor mai înalte facultăţi ale omului. Doar pentru a o cunoaşte, ea cere de la noi un efort şi ca noi să participăm, într-o oarecare măsură, la ritmul său, la imensul său elan”. În această unitate, sfântul fondator luminează într-un fel el însuşi, ca soarele său propriu, elementele succesive ale fundaţiei sale răspândite în timp: „Dacă ar sta în puterea noastră de a ridica o privire unică şi pură spre lucrările lui Dumnezeu, Ordinul Predicatorilor ne-ar apare drept însăşi caritatea sfântului Dominic realizată în spaţiu şi timp, ca rugăciunea sa vizibilă”. Este exact ceea ce scapă în mod natural „metodelor moderne ale criticii istorice”, care nu poate descrie decât o viaţă supusă patimilor de jos, căci acolo se găseşte un „numitor comun” al tuturor oamenilor. Dar în cele din urmă nimic nu este „mai monoton decât patima”. Ea „ia tot ceea ce i se cedează şi nu dă nimic. În schimb caritatea dăruieşte totul, dar i se mai dă încă. Ce compatibilitate supraomenească şi-ar da seama de acest schimb magnific? Dacă istoricul ar rămâne la o exactitate riguroasă, ne-ar învăţa puţin despre existenţa unui sfânt. Vechile legende vorbesc despre el mult mai mult, pentru că ele transcriu în simbol realităţi profunde. Ele au acest caracter de simplitate care pare să deruteze expres logica şi experienţa noastră. Cum să nu aibă ele acest caracter? Fiecare viaţă de sfânt este ca o nouă înflorire, revărsare unei lumi devenite, prin moştenirea păcatului, sclavă a morţilor săi – spre o simplitate minunată, edenică” (Saint Dominique, p. 11-12).

 

(BALTHASAR H.U. VON, Le chrétien Bernanos, Éditions du Seuil, Paris 1956, p. 276-277; trad.  pr. Isidor Chinez).

 

 

 

Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), patron al tineretului [21 iunie]

„Nu este bine să ne credem mari datorită originii noastre: chiar şi principii sunt cenuşă ca şi cei săraci” (cuvinte atribuite sfântului; citat din Bargellini P., Mille santi del giorno, Vallecchi Editore, Firenze 1977, p. 345).

Dacă unor martiri ai antichităţii le-a fost distorsionată imaginea în sensul învăluirii ei în legendă, lucru care i-a făcut, în general, mai simpatici, altor sfinţi, cum sunt Anton de Padova şi Alois de Gonzaga, tradiţia populară, alimentată de unele scrieri hagiografice, le-a rezervat surpriza de a-şi vedea alterată istoria vieţii, fără vreun avantaj pentru propria lor persoană.

 

Anton, învăţatul franciscan, luptător şi apărător al săracilor, admirat până şi de sfântul Francisc pentru sfinţenia şi înţelepciunea sa, a devenit, în fantezia populară, fratele cu chip angelic invocat pentru descoperirea lucrurilor pierdute sau făcătorul de minuni, expert în aranjarea căsătoriilor tinerilor îndrăgostiţi.

 

Gonzaga, de la caracterul hotărât şi de la inteligenţa ascuţită, cunoscător al fastului şi al marilor curţi europene, a fost zugrăvit ca fiind un tânăr cu capul în nori care, pentru a nu-şi atinge curăţia, închidea ochii de fiecare dată când întâlnea o femeie, chiar dacă aceasta ar fi fost mama sa.

 

Însă adevărul este cu totul altul.

 

Alois s-a născut în castelul din Castiglione delle Stiviere, situat între Brescia şi Mantova, la 9 martie 1568, ca fiu al marchizului don Ferrante Gonzaga şi al contesei donna Marta Tana di Santena, doi tineri soţi întorşi de puţin timp de la curtea din Madrid, unde împreună au fost în slujba regelui Filip al II-lea şi a reginei Elisabeta.

O naştere dificilă

 

În timp ce loviturile salvelor de artilerie din curtea castelului anunţau venirea pe lume a primului născut, în camera nupţială era multă preocupare pentru soarta copilului şi a mamei. Naşterea a fost dificilă şi mama, fără să vadă încă micuţul, şi-a chemat soţul aproape pentru a se informa şi, o dată cunoscută situaţia, a făcut cu el vot pentru un pelerinaj la Loreto, dacă Madona ar fi salvat viaţa fiului şi a ei.

Vremea copilăriei noastre...

Rugăciunea de seară - de Ignat Bednarik

 

„De ce oare vremea copilăriei noastre
ni se înfăţişează atât de suavă,
atât de radioasă?
Un copil are suferinţele lui ca toată lumea,
şi, în fond, el e atât de dezarmat în faţa durerii, a bolilor!
Anii copilăriei şi cei ai bătrâneţelor adânci
ar trebui să fie cele două mari încercări ale omului.
Dar din sentimentul propriei sale neputinţe
copilul scoate, cu umilinţă, principiul însuşi al bucuriei sale”.

(Bernanos G., Journal d'un curé de campagne, în Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961, p. 1045; trad. I.C.).

 

The prayer - cu Jackie Evancho

The prayer

 

I pray you'll be our eyes
And watch us where we go
And help us to be wise
In times when we don't know

 

Let this be our prayer
As we go our way
Lead us to a place
Guide us with your grace
To a place where we'll be safe

 

I pray we'll find your light
And hold it in our hearts
When stars go out each night
Remind us where you are

 

Let this be our prayer
When shadows fill our day
Lead us to a place
Guide us with your grace
Give us faith so we'll be safe.

 

We ask that life be kind
And watch us from above
We hope each soul will find
Another soul to love

 

Let this be your prayer
Just like every child
Needs to find a place,
Guide us with your grace
Give us faith so we'll be safe

 

Needs to find a place,
Guide us with your grace
Give us faith so we'll be safe.

 

 

 

† Duminica a 12-a de peste an (C): „Cuvintele care angajează” [19 iunie 2016]

Cappella della Pontificia Facoltà di Scienze dell'Educazione “Auxilium”
di Marko Ivan Rupnik

 

Evanghelia Luca 9,18-24: În acel timp, pe când era singur în rugăciune, iar discipolii erau cu el, Isus i-a întrebat, zicând: „Cine spun mulţimile că sunt eu?” Ei i-au răspuns: „«Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», iar alţii că «a înviat unul dintre profeţii cei vechi»”. El le-a spus: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Atunci, răspunzând, Petru a zis: „Cristosul lui Dumnezeu!” Dar el le-a interzis cu stricteţe să spună aceasta cuiva, zicând: „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie”. Apoi le spunea tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva”.

 

 

Omilie

 

 

Lecturile biblice pentru această duminică adresează o chemare la a crește în credinţă. Adevăratul Dumnezeu este dincolo de ceea ce credem noi. Pentru a-l recunoaşte, avem nevoie de a asculta de Cuvântul său şi de a ne hrăni din el. Ne invită să devenim conştienţi de greşelile noastre şi să ne acomodăm la adevăratul Dumnezeu.

 

Este ceea ce s-a întâmplat în timpul lui Zaharia (din prima lectură). Profetul proclamă un Dumnezeu mântuitor și eliberator. Se adresează asasinilor care merită să fie pedepsiți pentru crimele lor. Dar Dumnezeu schimbă pedeapsa în har. El va transforma prin răspândirea în ei a „un duh de îndurare şi de implorare”. Atunci, vor deplânge că nu au reuşit să-l iubească. „Oamenii vor privi la cel pe care l-au străpuns”. Este nerecunoştinţa, infidelitatea, păcatele noastre care l-au străpuns de durere. Dar cu un duh nou, putem să ne întoarcem spre Dumnezeu. Putem cere iertare aceluia pe care trebuie să-l iubim mai presus decât orice.

 

Când privim la cruce, ştim mai mult decât Zaharia, că inima lui Dumnezeu este străpunsă de păcatele noastre. Dar iubirea sa este mult mai mare decât toate rătăcirile noastre. Nu trebuie să repetăm greşelile noastre. A ne afunda în vinovăţie nu este un lucru bun. Ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi este să ne ridicăm ochii spre el. Este pentru noi o sursă ce însuflețește, care încercă să ne purifice. Este ceea ce se întâmplă de fiecare dată când ne mărturisim. Atunci când primim iertarea lui Dumnezeu, totul se reînnoiește. Putem să-i ajutăm pe fraţii noştri prizonieri în sentimentul lor de vinovăţie.

 

Sfântul Paul (din lectură a doua) a trebuit să treacă de această etapă de convertire. Altădată, credea că este fidel lui Moise persecutând creştinii. Dar când l-a întâlnit pe Cristos, viaţa sa s-a întors complet; a descoperit că trebuia să schimbe convingerile sale religioase. A înţeles că mântuirea lui Dumnezeu nu este rezervată unui singur popor dar pentru toate popoarele de pe pământ. Făcând alianţă cu Israel, Dumnezeu a avut în minte toată lumea; vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Aceasta este ceea ce mărturisim noi. Acest lucru va fi posibil numai dacă vom ieşi din certitudinile noastre pentru a ne adapta la iubirea care este în Dumnezeu.

 

În Evanghelie vedem pe Isus că îi întreabă pe ucenicii săi: „Cine spun mulţimile că sunt eu?” această întrebare îi pune pe gânduri și pe ei; își amintesc de cugetările oamenilor. Au auzit de contradicții și adesea critici ale cărturarilor şi fariseilor. Tot felul de zvonuri circulă pe acest subiect. De fapt, oamenii nu știu prea multe. Şi aceasta se întâmplă și astăzi. Când se vorbește despre Dumnezeu, unul fiecare îşi dă seama că este într-o ignoranță mare.

 

„Şi voi, cine spune-ți?” „Pentru voi, cine sunt eu?” Această întrebare, Isus nu o pune decât celor Doisprezece, dar o pune fiecăruia dintre noi. Ca și Petru, vrem să răspundem: „Tu eşti Mesia lui Dumnezeu”. Acest răspuns este bun, deoarece merge mult mai departe decât al cărturarilor şi fariseilor. Cei Doisprezece au simţit că Isus nu este un profet ca alţii. Este cu mult mai mult. Este unic şi fără pereche.

 

Dar cu această frumoasă mărturie de credinţă, sunt încă departe de rost. Ei l-au recunoscut în Isus pe Mesia. Dar ce aşteptă acel Mesia? Luarea armelor împotriva duşmanilor ţării? Această ispită nu s-a schimbat de-a lungul secolelor. Să nu uităm un lucru foarte important. Nu este Dumnezeu acela care trebuie să se adapteze dorințelor noastre; noi suntem cei care avem nevoie să ne adaptăm la iubirea sa.

 

Noi avem nevoie să înțelegem punerea la punct pe care Isus a făcut-o discipolilor săi: „Trebuie ca Fiului Omului să sufere mult, să fie respins de către bătrânii, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie”. Adevăratul Mesia a lui Dumnezeu nu este acela care credem noi că este. Este „Mesia străpuns” anunţat de Zaharia. Acela care și-a dat trupul său și și-a vărsat sângele pentru noi şi pentru mulțime.

 

Ca și apostolii, noi avem de adaptat la cuvintele lui Cristos. Astfel putem să crească în noi credinţa. Ceea ce cerem astăzi este să-l urmăm, să ne angajăm pe calea iubirii. Cale care ne va permite să cunoaștem pe Isus Cristos: va fi pe calea crucii. A Iua crucea în fiecare zi, este a renunţa la egoism, a ne pune în ascultarea celuilalt, a nevoilor sale, a aşteptărilor sale, a chemărilor sale. Acest lucru cere neapărat să 'facem o cruce' asupra proiectele și dorințele noastre. Dar ceea ce face valoarea unei vieți este iubirea noastră cea de toate zilele pentru toţi cei care ne înconjoară.

 

Euharistia ne face să proclamăm că Isus este Mesia, un Mesia victorios, dar este un Mesia dus la moarte. Proclamând credinţa noastră şi primind Pâinea vieţii, să acceptăm să-l urmăm în fiecare zi pe drumul unde ne duce el.

 

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6108-homelie-du-12eme-dimanche-du-temps-ordinaire-2/).

 

 

Domnul nostru a binevoit să guste din triumf...

‘Lamb of God’ by Tom Dubois

„Ei, bine, tocmai episodul acela al intrării triumfale în Ierusalim

eu îl găsesc atât de frumos!
Domnul nostru a binevoit să guste din triumf
ca şi din celelalte, ca şi din moarte,
el n-a refuzat nici una din bucuriile noastre,
el n-a refuzat decât păcatul.
Şi apoi, moartea lui, ce bine a mai îngrijit-o,
nimic nu i-a lipsit.
În timp ce triumful său este un triumf pentru copii, nu crezi?
O imagine din Epinal, cu fătul măgăriţei, cu ramuri verzi,
şi cu oameni de la ţară care bat din palme.
O parodie drăguţă, puţin ironică, a măreţiilor imperiale.
Domnul nostru pare a zâmbi.
Domnul nostru surâde adesea – el ne spune:
«Nu luaţi lucrurile astea prea în serios,
şi apoi sunt şi triumfuri legitime,
nu-i este nimănui interzis să triumfe;
atunci când Ioana d'Arc îşi face intrarea în Orleans
printre flori şi steaguri,
în frumoasa ei tunică scurtă din postav cu fir de aur,
nu vreau să-şi închipuie că face ceva rău.
Pentru că ţineţi atât de mult, bieţii mei copii, la triumful vieţii,
l-am sfinţit, i-am dat binecuvântarea mea,
după cum am binecuvântat şi vinul din viile voastre»”.

(Bernanos G., Journal d'un curé de campagne, în Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961, p. 1193; trad. I.C.).  

 

Georges Bernanos – Journal d’un cure de campagne.pdf

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/georges-bernanos-journal-dun-cure-de-campagne.pdf