Cruce și înviere - de Ioan Alexandru

 

Ioan Alexandru (1941-2000)

poet creștin - biografie

 

 

Acest mare poet al păcii duhovniceşti, tradiţionalist ca tematică şi îmbinând forma şi vocabularul şcolii tradiţionaliste cu scânteieri menite să spargă tiparele, pentru a lăsa Duhul să plutească printre cuvintele sale, s-a născut – culmea! – în anul vestitor al războiului nostru şi deja pârjolit de crimele împotriva colectivităţilor neînarmate ale civililor, săvârşite atât de sovietici, cât şi de nazişti, în anul 1941. Iar naşterea sa poate fi, simbolic, atribuită în mod deosebit cerului, căci a avut loc în prima zi de Crăciun, la 25 decembrie. De aceea, pe semne, întreaga sa lirică să fie aceea a unui mistic răpit permanent, ca şi a unui naţionalist cu desăvârşire dăruit neamului său, până şi prin moartea survenită după Revoluţia din ’89, când timpul i-a fost împărţit între gazetăria religioasă, neîntrerupte conferinţe politice şi întru slava şi susţinerea Bisericii Ortodoxe, cu care străbătea teritoriul Patriei de sus în jos şi de la dreapta la stânga pentru a aduce cu sine Adevărul. Cu unul dintre aceste prilejuri a fost răpus, într-o bună zi, de o congestie cerebrală, pe când vorbea adunării entuziaste. A-l asculta adresându-se publicului său însemna a aparticipa la un spectacol unic, Ioan Alexandru fiind un orator fără pereche: se dăruia până la ultimul strop de vlagă, îndemnându-şi auditorii la zbor şi înălţându-le sufletele către aşternutul picioarelor lui Dumnezeu.

 

Studiile sale au început cu modestie în satul natal: Topa Mică – Cluj. După absolvirea ciclului primar, a continuat cu alte trei clase în satul Sân Mihai. Pentru anii de învăţământ mediu, s-a înscris la liceul “Gh. Bariţ” din capitala transilvană. Tot la Cluj a început studiile universitare, în 1963, peste un an mutându-se la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, unde şi-a susţinut, în 1968, licenţa. A fost reţinut asistent la catedra de studii eminesciene a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu a cărei fire căutătoare de Dumnezeu sufletul său era geamăn. Bursier al Fundaţiei Humboldt, a urmat cursuri de specializare în limba şi literatura greacă şi ebraică, la Freiburg, Aachen şi München. A călătorit în Italia, Spania, Grecia, Israel. Şi-a susţinut teza de doctorat: “Patria lui Pindar şi Eminescu” în 1973.

 

Încă din cursul studenţiei a fost redactor la revista “Amfiteatru”, după ce a debutat în “Tribuna” (1960). Debutul în volum a avut locul în 1964: “Cum să vă spun”. Au urmat: “Viaţa deocamdată” (1965), “Infernul discutabil” (1966), “Vămile pustiei“ (1969), “Imnele bucuriei “ (1973), “Imnele Transilvaniei (1976), ca şi culegerile: “Vină” (1967), “Poeme” (1970), “Imne. 1964-1973” (1975). Cu această operă vastă în ciuda tinereţii autorului, asociată cursului său facultativ de ebraică, ce atrăgea întreg Bucureştiul tânăr şi iubitor de credinţă şi de cultură, Ioan Alexandru, sprijinit de profesoara sa numită anterior, care a găsit punctele sensibile ale capilor terorii, izbutind să le coboare pumnii veşnic ridicaţi pentru a închide gura oricărui tânăr susţinător al Adevărului, Dreptăţii şi Iubirii, Ioan Alexandru, spuneam, a ridicat o catedrală închinată creştinismului, într-o epocă dedicată cu cruzime şi imbecilitate ateismului. Deşi, spre ruşinea îndrumătorilor noştri duhovniceşti, cererea sa de a funcţiona cadru didactic la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti a fost respinsă.

 

În plină dictatură ceauşistă, alături de alţi eroi cvasi anonimi, a reînviat partidul naţional ţărănesc, acest grup (în care se număra şi părintele Galeriu) a fost cooptat de vechii naţional-ţărămnişti, câţi mai rămăseseră vii, când a fost reînfiinţat partidul lui Iuliu Maniu. Ioan Alexandru a fost vice-preşedinte al acestuia.

 

[Note biobibliografice consemnate de Mihai Rădulescu].

 

(Sursă: http://www.cerculpoetilor.net/index.php?mod=10&idp=145&nume=Alexandru).

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

 

 

Text:

http://romaaeterna.jp/jpch/ch625.html

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

(Numele Papei...) summo pontifici et universalis patri:
Pax, vita et salus perpetua.

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

Tempora bona veniat;
Pax Christi veniat;
Regnum Christi veniat.

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

† Sfinții Petru și Paul: Apostoli al lui Isus Cristos (omilie)



Sfântul Petru - de Pompeo Batoni (1708-1787)
Olio su tela, XVIII secolo

Evanghelia – Matei 16,13-19: În acel timp, venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe ucenicii săi: “Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au răspuns: “Unii spun că este Ioan Botezătorul, alţii că este Ilie, alţii că este Ieremia sau unul dintre profeţi”. Isus i-a întrebat: “Dar voi, cine spuneţi căsunt eu?” Luând cuvântul, Simon Petru a zis: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” La rândul său, Isus, luând cuvântul, i-a spus: “Fericit eşti tu, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi spun: Tu eşti Petru şi pe aceastăpiatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui. ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri,şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”.

 

Omilie

Astăzi sărbătorim doi apostoli – Petru şi Paul – amintindu-ne de martiriul lor. Martiriul este un gest care zguduie şi ne poartă să reflectăm serios, pentru că nimeni nu-şi dăviaţa pentru nimic! Multă lume l-a şiubit pe Cristos până acolo că şi-a vărsat sângele pentru el; multe persoane l-au iubit şi-l iubesc pe Cristos mai mult decât propria viaţă: este un fapt de o importanţă enormă.

 

Cine era Petru? Era un sărman pescar de pe un lac dintr-o regiune pierdută (Galileea), era un om marcat de oboseală şi închis într-o meserie care îl absorbea total şi îl limita din punct de vedere cultural. Cristos îl alege pe acest Petru, pentru căDumnezeu face lucruri mari cu cei mici: toată Biblia arată cu uimire căDumnezeu se comportă totdeauna astfel. Când l-a cheamat Isus, Petru nu era un sfânt: de fapt Dumnezeu nu cheamă sfinţii, ci cheamă omul ca să-l facă sădevină sfânt. Este un fapt care pune în inima noastră o mare speranţă.

 

Petru era un om cu un temperament impulsiv: se entuziasma uşor, dar tot uşor ajungea la descurajare. În privinţa aceasta a făcut o experienţă amară în seara Pătimirii lui Isus: pentru Petru acela a fost ceasul adevărului, ceasul umilinţei, ceasul maximei purificări a inimii. Isus îl alege pe acest om, cu entuziasmul său şi cu slăbiciunile sale ca să facă din el piatra fundamentală a Bisericii: este o alegere a lui Dumnezeu. La cina de pe urmă, chiar în momentul în care îi vestea lui Petru trădarea, Isus îi spune aspotolului tulburat: „Satana v-a căutat ca să vă cearnă ca pe grâu, dar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credinţa ta; iar tu, o dată revenit, întăreşte-i pe fraţii tăi”.

 

De ce Isus i-a dat lui Petru această misiune? Pentru că el vrea ca ucenicii săi să fie o comunitate, adică persoane care trăiesc în unitate. Cuvintele lui Isus sunt clare: „Tată, să fie şi ei în noi una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis”. Petru, pescarul-papă, şi succesorii săi sunt în Biserică această chemare la unitate, slujirea unităţii. Este foarte importantă, necesară şi vitală aceastăslujire; facem această experienţă în fiecare zi.

 

Cu Petru îl amintim astăzi şi pe apostolul Paul: Petru este chemarea la unitate, Paul este chemarea la misiune!

 

Sfântul Paul scriind la masă

de Rembrandt van Rijn (1606-1669)

Cine era Paul? Era un mare fanatic, un om dus de intoleranţă şi de duritate. El, înainte de a se converti, a făcut să sufere mulţi creştini şi era satisfăcut atunci când tânărul Ștefan era lovit cu pietre de către iudei. Paul nu a uitat niciodatăacea perioadă din viaţa sa, aşa încât a ajuns să scrie: „Eu am fost unul care blestemă, un persecutor, un violent. Dar mi-a fost folosită milostivirea, pentru că acţionam fără să o ştiu, departe de credinţă... Acest cuvânt este sigur şi demn ca să fie acceptat de toţi: Cristos a venit ca să-i salveze pe păcătoşi iar dintre aceştia primul sunt eu”.

 

Însă vine ceasul luminii. Isus merge în întâmpinarea lui Paul pe drumul Damascului şi îi ia masca orgoliului cu o singură întrebare: „Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?”Saul răspunde schimbând viaţa: o schimbare pe care o va plăti scump, o va plăti cu sângele său! Căci asupra lui Paul se va abate peste tot o persecuţie brutală, sălbatică, insistentă: va fi lovit cu pietre la Listra în Asia Mică,va fi biciuit de iudei, va fi biciuit de romani, va fi atacat de hoţi şi pus în dificultate de geloziile şi de calomniile unor creştini răi.

 

Dar nimic nu va opri zelul său. Scriindu-le romanilor ajunge să se exprime astfel: „cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazurile, neliniştea, persecuţia, foamea, goliciunea, pericolul, sabia? (...) Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin puterea aceluia care ne-a iubit”. Acum viaţa lui Paul este marcată de credinţa de neşters în Isus: „Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig”. Totul devine pentru el „gunoi” în comparaţie cu măreţia şi frumuseţea credinţei în Isus: „Toate le consider o pierdere în faţa cunoaşterii sublime a lui Isus Cristos, Domnul meu, pentru care am lăsat să se piardă toate aceste lucruri şi le consider drept gunoi, ca să-l câştig pe Cristos”.

 

Credinţa în Isus îl va purta pe căile Imperiului Roman şi îl va conduce până la Roma, unde şi-a găsit martiriul. Poate în acel moment să fi spus: „Iartă-mă, Isuse, pentru căte-am persecutat! Dar de când te-am cunoscut, am dat totul pentru tine! Am luptat lupta cea bună, am ajuns la sfârşitul cursei, mi-am păstrat credinţa. Te iubesc, Isuse!”

 

(Don Roberto Rossi [29.06.2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=13092).

Rugăciune pentru preoţi

[27 iunie]

Ziua Mondială de

Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor

(a LXVIII-a)

Preasfânta Inimă a lui Isus

 

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, binevoieşte a privi la chipul lui Cristos al tău, Marele Preot veşnic, şi, din dragoste pentru el, ai milă de preoţii tăi.

 

Aminteşte-ţi, Dumnezeule preaîndurător, că şi ei sunt făpturi slabe şi fragile.

 

Păstrează aprins în ei focul iubirii tale!

 

Ţine-i aproape de tine, ca să nu-i biruie duşmanul şi să nu se facă nevrednici de chemarea lor sublimă.

 

Isuse, te rog pentru preoţii tăi fideli şi plini de fervoare; pentru preoţii tăi lâncezi sau chiar infideli; pentru preoţii tăi care lucrează între noi şi pentru cei din misiuni; pentru preoţii tăi care sunt asaltaţi de ispite; pentru preoţii tăi care suferă de singurătate şi sunt abandonaţi; pentru preoţii tăi bolnavi sau care sunt în agonie; pentru sufletele preoţilor tăi care suferă în purgator.

 

Dar mai ales ţi-i încredinţez pe preoţii care-mi sunt cei mai dragi: pe preotul care m-a botezat; pe preoţii care mi-au dat dezlegarea de păcate; pe preoţii la ale căror sfinte Liturghii am luat parte şi mi-au dat sfânta Împărtăşanie; pe preoţii care m-au învăţat şi m-au educat; pe preoţii care m-au încurajat şi mi-au dat sfaturi; pe toţi preoţii faţă de care sunt dator a mă ruga.

 

Isuse, păstrează-i în inima ta preasfântă şi, prin mijlocirea Maicii tale sfinte, dă-le binecuvântarea ta în timp şi în veşnicie! Amin.

 

Marie, regina şi mama preoţilor, roagă-te pentru noi!  

(pr. Alois Bulai).

 (Sursă: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201406117).

† Preasfânta Inimă a lui Isus

Era într-o zi a anului 1685, într-o localitate franceză, Paray le Monial. Sora Peronne Rosalia de Frage citea cu voce tare, în reflectorul mănăstirii, un jurnal intim al lui Claudiu La Colombière, un iezuit, mort cu trei ani mai înainte în faimă de sfinţenie. Călugăriţele vizitandine ascultau mâncând. În acelaşi timp erau foarte atente. Jurnalul citit de sora Rosalie Peronne suna astfel:

Am recunoscut că Dumnezeu voia ca eu să-i slujesc… în ceea ce priveşte devoţiunea pe care el a sugerat-o unei persoane căreia i se comunica cu multă confidenţă. Acea persoană se afla în faţa Preasfântului Sacrament şi Dumnezeu o umplea cu harurile abundente ale iubirii sale. Ea dorind să răspundă cu iubire la iubire, Dumnezeu îi spuse: ”Cea mai mare iubire pe care tu poţi să mi-o dai este să faci ceea ce de atâtea ori ţi-am cerut”. Şi, descoperindu-i inima sa, continuă: ”Iată acea inimă care a iubit atât de mult pe oameni şi care nu a cruţat nimic până la a se consuma pentru a le arăta cât îi iubea. Şi, ca recunoştinţă, nu am primit din partea celor mai mulţi dintre ei decât nerecunoştinţă… Dar ceea ce simt mai mult e că sunt inimi consacrate mie care se comportă în acest mod”.

Numele persoanei nu era indicat. Însă Claudiu La Colombière – autorul jurnalului – a fost confesorul mănăstirii. Printre călugăriţe se afla una care se înroşi şi-şi plecă ochii în farfurie în semn de mare tulburare: era sora Margareta Maria Alacoque. Ea era ”persoana” de care vorbea părintele Claudiu. De ea s-a slujit Dumnezeu pentru ”relansarea” devoţiunii Inimii Preasfinte.

Aceasta este un moment central în istoria spiritualităţii Inimi lui Isus, nu momentul originii. E momentul ”relansării” devoţiunii. Deci este presupusă existenţa unei forme de spiritualitate de acest tip anterioară secolului al XVII-lea. Nu este aşadar opera sfintei Margareta Maria Alacoque.

Necunoscută în primele zece veacuri ale Bisericii, devoţiunea Inimii lui Isus s-a născut în ambientul spiritualităţii cristocentrice şi al misticii, ambient creat în jurul ordinului benedictin şi cel franciscan. Devoţiunea faţă de umanitatea lui Cristos, promovată mai ales de sfântul Anselm şi de sfântul Bernard, a favorizat meditaţia asupra misterelor creştine şi cultul patimii, cultul celor cinci răni, cultul sfintei coaste. Spre jumătatea secolului al XII-lea, mai ales la ucenicii sfântului Bernard, a început să se ivească ideea simbolismului inimii. Câteva texte indicau inima deschisă a lui Isus ca refugiu al sufletelor, tezaurul bogăţiilor divine, simbolul expresiv al iubirii care cere iubire.

Intrarea triumfală în Ierusalim



Mielul lui Dumnezeu -
de Tom Dubois



Vorbind despre intrarea triumfală a lui Isus,

Bernanos se face auzit prin gura parohului de Torcy:

 

„Ei, bine, tocmai episodul acela al intrării triumfale în Ierusalim

eu îl găsesc atât de frumos!

Domnul nostru a binevoit să guste din triumf ca

şi din celelalte, ca şi din moarte,

el n-a refuzat nici una din bucuriile noastre,

el n-a refuzat decât păcatul.

Şi apoi, moartea lui, ce bine a mai îngrijit-o,

nimic nu i-a lipsit.

În timp ce triumful său este un triumf pentru copii, nu crezi?

O imagine din Epinal, cu fătul măgăriţei, cu ramuri verzi,

şi cu oameni de la ţară care bat din palme.

O parodie drăguţă, puţin ironică, a măreţiilor imperiale.

Domnul nostru pare a zâmbi.

Domnul nostru surâde adesea – el ne spune:

«Nu luaţi lucrurile astea prea în serios,

şi apoi sunt şi triumfuri legitime,

nu-i este nimănui interzis să triumfe;

atunci când Ioana d'Arc îşi face intrarea în Orleans

printre flori şi steaguri,

în frumoasa ei tunică scurtă din postav cu fir de aur,

nu vreau să-şi închipuie că face ceva rău.

Pentru că ţineţi atât de mult,

bieţii mei copii, la triumful vieţii,

l-am sfinţit, i-am dat binecuvântarea mea,

după cum am binecuvântat

şi vinul din viile voastre»”

(Georges Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1193).

Naşterea sfântului Ioan Botezătorul

Ioan, numit "botezătorul", este fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, amândoi din neam preoţesc. Ştim, din cuvintele îngerului Gabriel, că Ioan (al cărui nume înseamnă "Dumnezeu este binevoitor") este dăruit la doi soţi înaintaţi în vârstă. Deja profeţit în Scriptură ca înaintemergător al lui Mesia, Ioan este înzestrat cu puternicul caracter al lui Ilie. Într-adevăr misiunea sa se va asemăna "în duh şi în putere" cu cea a profetului Ilie, trimis să pregătească "un popor desăvârşit" pentru venirea lui Mesia. Cel care avea să se nască reacţionează la prezenţa lui Isus "tresăltând de bucurie" în sânul matern cu ocazia vizitei Mariei la vara sa Elisabeta. Trimis de Dumnezeu să "facă drepte căile Domnului", a fost sfinţit de harul divin chiar înainte ca ochii săi să vadă lumina. "Iată - îi spune Elisabeta «plină de Duhul Sfânt» Mariei - îndată ce urechile mele au auzit glasul salutului tău, a tresăltat de bucurie pruncul în sânul meu".

După cronologia sugerată de îngerul Gabriel ("Elisabeta este acum în luna a şasea"), naşterea înaintemergătorului a fost fixată de către Biserica latină la trei luni după Buna-Vestire şi cu şase luni înainte de Crăciun. Celebrarea naşterii Botezătorului este, împreună cu cea a naşterii lui Isus şi a Mariei, singura sărbătoare liturgică pe care Biserica o dedică naşterii unui sfânt. Sfântul Ioan Botezătorul, ales ca patron de nu mai puţin de şaizeci şi şase de oraşe şi sate italiene, este primul sfânt cinstit de Biserica universală printr-o sărbătoare liturgică particulară, de dată foarte veche. Sfântul Augustin ne spune că sfântul era comemorat la 24 iunie în Biserica africană.

La fel de veche este celebrarea vigiliei sfântului, cunoscută deja de Sacramentarul Leonian, suprimată numai de noul calendar. Aceasta este dovada marelui interes pe care în toate timpurile l-a suscitat acest auster profet, atât de mult apreciat de către Cristos, încât a fost definit "cel mai mare dintre cei născuţi din femeie".

În istoria răscumpărării, Botezătorul este printre personalităţile cele mai deosebite: este ultimul profet şi primul apostol, întrucât îl precede pe Mesia şi îi dă mărturie. "Este mai mult decât un profet - mai spune Isus. - El este acela despre care stă scris: Iată eu trimit pe mesagerul meu înaintea feţei tale, pentru a-ţi pregăti calea înaintea ta". Biciuitor al ipocriziei şi al imoralităţii, a plătit prin martiriu rigoarea morală pe care nu numai că o predica, ci o şi punea în practică, fără a cunoaşte compromisul nici chiar în faţa ameninţării cu moartea. La 29 august Biserica aminteşte printr-o a doua celebrare liturgică martiriul Botezătorului, prototipul călugărului şi al misionarului.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursă: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

 

Ca pâine a vieţii

"Ca pâine a vieţii,
ca sânge al iertării,
ca jertfă curată,
am fost dăruit.
Iubirea eternă,
cu braţele-ntinse,
M-a dat tuturora.
Dar tu... M-ai primit?

Din ţară în ţară,
din poartă în poartă,
din inimi în inimi
am binevestit.
Şi-acum când e vremea
să-nchid uşa vieţii,
te-ntreb înc-o dată:
dar tu... M-ai primit?

Zadarnic vei bate
la poarta închisă,
când aspru în noapte
vei fi izgonit.
„Primeşte-mă Doamne!”
Striga-vei cu lacrimi.
Şi Eu voi răspunde:
„Dar tu... M-ai primit?”".

Costache Ioanid

Le parole del Vangelo (di Panfilo di Paolo) - PDF

Un piccolo dizionario

dei termini dei vangeli e dintorni

 

(de abbà a zizzania)

https://isichi.files.wordpress.com/2014/06/le_parole_del_vangelo-2014-di-panfilo-di-paolo.pdf

 



† Duminica a 12-a de peste an (A): Fața creștină a curajului (omilie)

Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu

Evanghelia – Matei 10,26-33: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: “Nu vă temeţi de oameni, căci nimic nu este acoperit care să nu fie scos la iveală şi nimic ascuns care să nu fie făcut cunoscut. Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche, predicaţi de pe acoperişuri. Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă. Nu se vând oare două vrăbii pe un ban? Şi totuşi nici una dintre ele nu cade la pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi firele de păr de pe cap vă sunt numărate. Deci nu vă temeţi: voi valoraţi mai mult decât toate vrăbiile din lume. Dacă cineva dă mărturie despre mine înaintea oamenilor, şi eu voi da mărturie despre el înaintea Tatălui meu care este în ceruri; şi pe cel care mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri”.

 

Omilie

 

„În ceea ce vă priveşte pe voi, toate firele de păr de pe cap vă sunt numărate. Aşadar, nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii”.

 

Lumea l-a urât pe Cristos şi continuă să-l urască în ucenicii săi. Motivele urii sale sunt totdeauna acelaşi, rațiuni pe care lumea caută să le ascundă în spatele unor pretexte false: ordinea religioasă şi civilă, binele comun. Dar adevărata religie este totdeauna alta: „din cauza numelui lui Isus”. Vestirea ucenicului este o vestire care nelinişteşte lumea. Cristos a venit ca să irumpă în liniştea lumii. Lumea iubeşte numai ceea ce este al său, adică ceea ce nu tulbură pacea sa şi nu demască pretextele sale. Lumea urăşte pe ucenicii lui Cristos – pe cei adevăraţi – pentru că existenţa lor provoacă punându-i întrebări.

 

Evanghelia din această duminică invită ucenicul să aibă curaj. Expresia „nu vă temeţi” revine de trei ori şi marchează întreaga pericopă. Şi sunt indicate câteva forme în care curajul trebuie să se manifeste în mod concret: curajul în persecuţie, curajul de a vorbi clar, curajul de a nu se ruşina niciodată de Cristos în faţa oamenilor. Iar la formele de curaj se adaugă motive care trebuie să-l susţină: siguranţa că suntem în mâinile Tatălui şi, chiar, certitudinea că oamenii nu pot face nimic ca să ne ia adevărata viaţă. Este un curaj – aşa cum se vede – care vine din credinţă şi din libertate: condiţia este de a-l iubi pe Cristos mai presus de toate. Numai aşa ucenicul este liber de sine însuşi, şi nu mai are nimic de apărat, aşa încât nu mai este şantajabil.

 

Să-mi fie îngăduită o insistenţă. Frica este un sentiment pe care îl simte fiecare om. În general frica provine din pericolele externe, de la calomnie sau de la violenţă, dar dacă poate intra în inima omului tulburându-l este numai pentru că acolo găseşte un punct de sprijin. Frica pătrunde în adânc dacă suntem şantajabili, dacă ceva este mai important pentru noi decât cauza lui Isus. Şi acest ceva poate fi viaţa, chiar dacă, cel mai adesea, ne este frică pentru mult mai puţin. Dar acum că Domnul a înviat nu mai este nici un motiv de a ne mai fi teamă. Chiar şi moartea este învinsă: de ce să-mi fie atunci frică? Nici forţa păcatului, care este atât de profundă. Ne spune Paul în lectura a doua: „Dacă prin greşeala unuia singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului unui singur om, Isus Cristos, a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi” (Rom 5,15). Păcatul este mare şi invadator, pare să domine orice lucru, dar harul lui Dumnezeu este mai puternic chiar decât păcatul.

 

(don Bruno Maggioni [19.06.2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:  http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4478).

 

„Aperi mihi“ sau despre aventura căutării lui Cristos

Realitatea este crudă cu picioarele umbrelor (C.S. Lewis, Marea despărţire).

Naşterea lui Cristos este sărbătoarea creştină prin care comemorăm şi retrăim faptul că, prin coborârea Fiului lui Dumnezeu în lume, „misterul [divin] bate la uşa inimii noastre“, cum scria în 2005 Cardinalul Joseph Ratzinger. Asumarea unei forme umane concrete de către Fiul lui Dumnezeu le permite oamenilor accesul neprevăzut la o relaţie între „eu“ şi „tu“ în care libertatea şi demnitatea omului sunt recunoscute pe deplin de Dumnezeu Însuşi. Dumnezeul nevăzut şi atotputernic primeşte un chip vizibil, întrupându-se într-o fiinţă muritoare şi vulnerabilă – o fiinţă care „bate la uşa inimii noastre“.

Cred că putem medita asupra „bătăii la uşă“ a Mântuitorului recitind o parte din capitolul 5 al Cântării Cântărilor – un fragment care l-a fascinat şi pe Sfântul Augustin. Mireasa, care este o figură a Bisericii, adică a sufletelor care îl iubesc pe Cristos, apare aici ca adormită, dar cu inima în stare de veghe (Ego dormio, et cor meum vigilat [Ct 5,2]). Dintr-odată se aude glasul lui Cristos, Iubitul care bate la uşa ei implorînd-o să-I deschidă: Aperi mihi, soror mea, amica mea, columba mea, immaculata mea („Deschide-mi sora mea, iubita mea, porumbiţa mea, tu, cea curată“). Versetul următor ne prezintă refuzul Miresei: Expoliavi me tunica mea: quomodo induar illa? lavi pedes meos: quomodo inquinabo illos? („Mi-am scos haina, cum să mă îmbrac din nou? Mi-am spălat picioarele, cum să le murdăresc iar?“ [Ct 5,2]). Cristos o atinge însă cu mîna prin gaura zăvorului şi inima Miresei tremură de emoţie. Ea se scoală atunci să-I deschidă, dar între timp Mirele a plecat şi s-a făcut nevăzut (Ct 5,6). Atunci, sufletul Miresei e cuprins de un dor fără leac şi începe să-şi caute febril Iubitul, pornind într-o aventură care o scoate din Eul ei confortabil şi ajungând să îndure chiar suferinţa de a fi „bătută“ şi „rănită“ de păzitorii de pe meterezele cetăţii, care i-au smuls vălul (Ct 5,7).

Adoro te devote (gregorian)

 

Adoro te devote

 

de sfântul Toma d'Aquino

 

Adoro te devote, latens Deitas,

Quæ sub his figuris vere latitas;

Tibi se cor meum totum subjicit,

Quia te contemplans totum deficit.

 

Visus, tactus, gustus in te fallitur,

Sed auditu solo tuto creditur.

Credo quidquid dixit Dei Filius;

Nil hoc verbo veritátis verius.

 

In cruce latebat sola Deitas,

At hic latet simul et Humanitas,

Ambo tamen credens atque confitens,

Peto quod petivit latro pœnitens.

 

Plagas, sicut Thomas, non intueor:

Deum tamen meum te confiteor.

Fac me tibi semper magis credere,

In te spem habere, te diligere.

 

O memoriale mortis Domini!

Panis vivus, vitam præstans homini!

Præsta meæ menti de te vívere,

Et te illi semper dulce sapere.

 

Pie Pelicane, Jesu Domine,

Me immundum munda tuo sanguine:

Cujus una stilla salvum facere

Totum mundum quit ab omni scelere.

 

Jesu, quem velatum nunc aspicio,

Oro, fiat illud quod tam sitio:

Ut te revelata cernens facie,

Visu sim beátus tuæ gloriæ. Amen

† Trupul și Sângele Domnului (A): Acea hrană care schimbă existenţa (omilie)

Euharistia face Biserica

Evanghelia – Ioan 6,51-59: În acel timp, Isus a spus mulţimii: ⁵¹ "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care o voi da eu pentru viaţa lumii este trupul meu". ⁵² Iudeii se certau zicând: "Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm?" ⁵³ Isus le-a zis: "Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi. ⁵⁴ Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi. ⁵⁵ Trupul meu cu adevărat este mâncare şi sângele meu cu adevărat băutură. ⁵⁶ Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu rămân în el. ⁵⁷ Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă va mânca pe mine va trăi prin mine. ⁵⁸ Aceasta este pâinea care coboară din cer, nu ca aceea din care au mâncat părinţii voştri. Ei au murit; cine mănâncă din această pâine va trăi în veci". ⁵⁹ Acestea le-a zis pe când învăţa în sinagoga din Cafarnaum.

 

 

Omilie

 

În sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului liturgia propune un scurt fragment din evanghelia după Ioan (6,51-59), luat din capitolul 6, un capitol lung care povesteşte instituirea Euharistiei, dar care poate fi considerat un foarte bun exemplu de predică euharistică. Originalitatea modului în care Ioan înţelege euharistia se poate observa din câteva particularităţi, prezenţte în textul scurt de astăzi, dar mai ales în contextul întregului capitol. Ioan în loc de cuvântul „trup”, preferă termentul de „carne”. Probabil vrea să sublinieze realismul întrupării împotriva tendinţelor care căutau, dimpotrivă, să nege Fiului lui Dumnezeu posibilitatea de a lua asupra sa o omenitate adevărată şi deplină.

 

Trebuie notată, apoi, dimensiunea universală: pentru viaţa lumii. În sfârşit, este o insistenţă care nu e la întâmplare: a mânca trupul şi a bea sângele este necesar pentru a avea viaţă. Aceasta se înţelege mai ales din întregul discurs. Construind omilia sa euharistică, Ioan nu se gândeşte doar la Euharistia-sacrament, dar la întreaga existenţă a lui Isus şi, în acelaşi timp, la proiectul de viaţă al ucenicului. Euharistia este revelatoare a adevărului lui Isus în întregime. Şi totodată este descoperirea adevărului ucenicului. Isus vine din cer, Isus este cel care se oferă pentru viaţa lumii. Aceste două aspecte îl definesc pe Isus în persoana şi în misiunea sa. Iar ucenicul este cel care mănâncă carnea şi bea sângele lui Isus. Cu alte cuvinte, este cel care recunoaşte originea lui Isus şi semnificaţia sa de mântuire şi, în consecinţă, o primeşte şi o împărtăşeşte.

 

Însă acesta este un discurs dur din mai multe motive, aşa încât îi face pe mulţi ucenici să se dea înapoi. Iar primul motiv al acestei durităţi este că pâinea care este Isus, trece dincolo de pâinea pe care o caută mulţimile, dincolo de măsura de salvare pe care omul ar pretinde-o pentru sine. Al doilea motiv este că prezenţa lui Dumnezeu şi bogăţia darului său sunt ascunse sub aparenţe comune şi cotidiene: Isus este fiul lui Iosif (şi, în Euharistie, se ascunde sub chipul pâinii şi al vinului). Al treilea motiv, în sfârşit, este teama pe care o simte omul în faţa unui proiect de viaţă care-l reproduce pe cel al lui Isus (o existenţă pentru salvarea tuturor). De fapt „a mânca şi a bea” nu înseamnă numai a primi prezenţa lui Isus în darul său, dar se intra în sintonie cu darul său şi a-l prelungi. Cu alte cuvinte, indică un mod de a trăi urmându-l pe Domnul.

 

(don Bruno Maggioni [29-05-2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4342).

Moarte, copilărie, bătrânețe...

Mâna lui Dumnezeu de Rodin

Moartea în ea însăşi nu este bună, dar actul de a muri reflectă marea demnitate a omului; este dinamism (starea morţii reflectă nemişcarea infernului), este plină de speranţă, se realizează într-o despuiere completă, şi de aici îşi are „începutul bucuriei sale” şi este la bunul plac al „dulcii milostiviri a Bunului Dumnezeu”, intră în cele din urmă, fără mască, în viaţa „adevărată”.

 

„De ce oare vremea copilăriei noastre ni se înfăţişează atât de suavă, atât de radioasă? Un copil are suferinţele lui ca toată lumea, şi, în fond, el e atât de dezarmat în faţa durerii, a bolilor! Anii copilăriei şi cei ai bătrâneţelor adânci ar trebui să fie cele două mari încercări ale omului. Dar din sentimentul propriei sale neputinţe copilul scoate, cu umilinţă, principiul însuşi al bucuriei sale” (G. Bernanos, Journal, OR, 1045).

Lunca din Mircești

Portretul lui Vasile Alecsandri -
de Constantin Daniel Stahi

 

Bate vânt de primavară și pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza crește, și voioasă lunca râde.
Sub verdeața dragalașă dispar crengile pe rând.
Și sub crengile umbroase mierla sare șuierând.

O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ș-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalță cătră ceruri de pe veselul pământ.

Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primaverii naște, saltă, zboară, cântă.
Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș.

El se duce după visuri; inima lui crește plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor.

Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ș-a sperărei zâmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei,
Paserea-și gătește cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori.

Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.

Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Și, ca roi de petre scumpe, gândăceii smăltuiți
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți.

O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultați!... stejarul mare grăiește cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor.
Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.

Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă!”
Fluturașul zice florie: „Mult ești mie drăgălașă!”
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.

Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Și Siretul te închide cu-al său braț dismierdător.

Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.

Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum și de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot șoptește de iubire în frumoasa luna mai!

 de Vasile Alecsandri

Pater Noster - de Friar Alessandro

† Preasfânta Treime: Treimea, mister luminos şi dialog de iubire (omilie)

Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov

Evanghelia - Ioan 3,16-18: În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu.

 

Omilie

 

În sărbătoarea Preasfintei Treimi evanghelistul Ioan ne invită să vedem în Isus, mai exact în întruparea sa, în viaţa sa şi mai ales, în crucea sa (acesta este sensul pregnant al expresiei „l-a dat pe Fiul”) surprinzătoarea profunditate şi gratuitate a iubirii Tatălui. Cuvântul „a da” înseamnă adesea în Ioan „a dărui”. Trebuie notată sublinierea: „pe Fiul unul-născut”. Tatăl ne-a făcut darul Fiului său iubit. Şi mai trebuie observată şi universalitatea destinaţiei darului: lumea întreagă.

 

Evanghelistul continuă apoi spunându-ne că Dumnezeu l-a trimis pe Fiul pentru a salva lumea, nu pentru a o judeca. Dar aceasta nu scuteşte ca prezenţa darului să determine o criză: darul Tatălui poate fi primit sau refuzat. În judecată Ioan vede nu atât un eveniment viitor, de la sfârşit, cât mai ales o realitate actuală, deja prezentă şi operantă în cadrul istoriei şi în om, adică: nu Dumnezeu este cel care judecă, ci omul însuşi cu propria atitudine. Cu refuzul său sau cu acceptarea iubirii arătate în Isus (a crede înseamnă, exact, a recunoaşte şi a primi darul lui Dumnezeu în propria viaţă), omul se edifică pe sine lumină sau întuneric.

 

În ciuda importanţei pe care Sfânta Treime o are pentru credinţa creştină, deseori avem impresia că pentru mulţi nu este nimic mai mult decât un adevăr de crezut, un mister cu totul de neînţeles.

 

În realitate este un mister luminos. În faţa revelaţei Treimii nu ni se cere numai tăcere, dar şi uimire şi bucurie, pentru că este vorba de o realitate inaccesibilă, infinit mai mare decât noi, dar este vorba în acelaşi timp şi de o realitate luminoasă: omul este în totalitate luminat.

 

Cunoscându-l pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, noi întrevedem că Dumnezeu este în intimitatea sa cea mai profundă un dialog de iubire între trei persoane. În natura sa cea mai ascunsă (nici un om nu ar fi descoperit-o dacă Isus nu ne-ar fi vorbit despre ea), Dumnezeu este o realitate de comuniune, ca o familie. Aceasta este originalitatea concepţiei creştine despre Dumnezeu, şi aici omul află explicaţia cea mai adevărată despre sine însuşi. Omul simte nostalgia de neînlăturat a comunităţii, a solidarităţii şi a dialogului; are nevoie de aceasta pentru a trăi şi pentru a creşte, are nevoie de ea mai mult decât de aerul pe care îl respiră. Dar numai în lumina Treimii această constatare dobândeşte profunzime: suntem făcuţi pentru a ne întâlni, pentru a dialoga şi pentru a iubi, pentru că suntem „chipul lui Dumnezeu”, şi Dumnezeu este exact – atât cât ne este dat să înţelegem – o comunitate de iubire. Chemarea la comunitate este urma lăsată de Preasfânta Treime în om.

 

(don Bruno Maggioni [22.05.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4309).