Era într-o zi a anului 1685,
într-o localitate franceză, Paray le Monial. Sora Peronne Rosalia de Frage
citea cu voce tare, în reflectorul mănăstirii, un jurnal intim al lui Claudiu La Colombière , un iezuit,
mort cu trei ani mai înainte în faimă de sfinţenie. Călugăriţele vizitandine
ascultau mâncând. În acelaşi timp erau foarte atente. Jurnalul citit de sora
Rosalie Peronne suna astfel:
Am recunoscut că Dumnezeu voia ca eu să-i
slujesc… în ceea ce priveşte devoţiunea pe care el a sugerat-o unei persoane
căreia i se comunica cu multă confidenţă. Acea persoană se afla în faţa
Preasfântului Sacrament şi Dumnezeu o umplea cu harurile abundente ale iubirii
sale. Ea dorind să răspundă cu iubire la iubire, Dumnezeu îi spuse: ”Cea mai
mare iubire pe care tu poţi să mi-o dai este să faci ceea ce de atâtea ori ţi-am
cerut”. Şi, descoperindu-i inima sa, continuă: ”Iată acea inimă care a iubit
atât de mult pe oameni şi care nu a cruţat nimic până la a se consuma pentru a
le arăta cât îi iubea. Şi, ca recunoştinţă, nu am primit din partea celor mai
mulţi dintre ei decât nerecunoştinţă… Dar ceea ce simt mai mult e că sunt inimi
consacrate mie care se comportă în acest mod”.
Numele persoanei nu era indicat.
Însă Claudiu La Colombière
– autorul jurnalului – a fost confesorul mănăstirii. Printre călugăriţe se afla
una care se înroşi şi-şi plecă ochii în farfurie în semn de mare tulburare: era
sora Margareta Maria Alacoque. Ea era ”persoana” de care vorbea părintele
Claudiu. De ea s-a slujit Dumnezeu pentru ”relansarea” devoţiunii Inimii
Preasfinte.
Aceasta este un moment central în
istoria spiritualităţii Inimi lui Isus, nu momentul originii. E momentul
”relansării” devoţiunii. Deci este presupusă existenţa unei forme de
spiritualitate de acest tip anterioară secolului al XVII-lea. Nu este aşadar
opera sfintei Margareta Maria Alacoque.
Necunoscută în primele zece
veacuri ale Bisericii, devoţiunea Inimii lui Isus s-a născut în ambientul
spiritualităţii cristocentrice şi al misticii, ambient creat în jurul ordinului
benedictin şi cel franciscan. Devoţiunea faţă de umanitatea lui Cristos,
promovată mai ales de sfântul Anselm şi de sfântul Bernard, a favorizat
meditaţia asupra misterelor creştine şi cultul patimii, cultul celor cinci
răni, cultul sfintei coaste. Spre jumătatea secolului al XII-lea, mai ales la
ucenicii sfântului Bernard, a început să se ivească ideea simbolismului inimii.
Câteva texte indicau inima deschisă a lui Isus ca refugiu al sufletelor,
tezaurul bogăţiilor divine, simbolul expresiv al iubirii care cere iubire.
O primă referinţă explicită la
devoţiunea Sfintei Inimi apare în Vitis
mystica a sfântului Bonaventura, care poate fi considerat unul dintre
primii evlavioşi ai Sfintei Inimi[1].
Mai târziu, sfânta Matilda (+
1298) şi sfânta Gertuda (+ 1302), călugăriţe benedictine la Helfta , îmbogăţesc
devoţiunea faţă de umanitatea lui Cristos, în special faţă de Inima sa, cu
exerciţii şi practici noi.
La sfârşitul secolului al
XIII-lea, însă, devoţiunea faţă de Inima Preasfântă se organizează diferit de
cea a patimii, iar simbolul crucifixului a fost înlocuit cu iconografia Inimii
lui Cristos văzută în pieptul deschis. La această schimbare au contribuit mult
călugărul cartezian din Köln, Ioan cel Drept von Landsberg (+ 1539) şi abatele
benedictin din Liessies, Louis de Bleis (+ 1566).
În secolul al XVII-lea, iezuiţii
au muncit mult la răspândirea acestei devoţiuni purtând-o chiar şi în misiuni.
Sfântul Ioan Eudes (1601-1680), din şcoala lui Bèrulle, reuşeşte la 20
octombrie 1672 să obţină aprobarea de la arhiepiscopul de Rouen şi de la mulţi
alţi episcopi francezi pentru primul oficiu cu misă şi litanie proprie.
Sfânta Margareta Maria Alacoque
(1648-1690) este persoana aleasă de Cristos Domnul care în patru apariţii
speciale (dintre care cea mai importantă avut loc în octava sărbătorii Trupul
Domnului din 1675) îi descoperi această devoţiune cerând să fie instituită o
sărbătoare specială în cinstea Inimii sale, cu caracter de reparare.
Nouă zeci de ani mai târziu,
devoţiunea primi prima recunoaştere oficială sub formă de privilegiu şi în
manieră limitată, când la 6 februarie 1765 Papa Clemente al XIII-lea aprobă
episcopilor din Polonia şi confraternităţii romane celebrarea sărbătorii Inimii
lui Isus.
Însă obstacole din calea
”relansării” devoţiunii au fost destul de mari. Din partea catolică existau
preocupări pentru noutatea, separării inimii de persoană, pentru inexactităţile
care se întâlneau în expunere. Din partea jansenistă s-a încercat încadrarea
luptei împotriva cultului Inimii lui Isus în aceea împotriva iezuiţilor şi a
Sfântului Scaun. În Italia, cel mai îndârjit opozant a fost Scipione Ricci,
episcop de Pistoia şi Prato, care a răspândit scrierile janseniştilor, a oprit
celebrarea sărbătorii şi a suprimat confraternităţile.
Revoluţia franceză a încercat să
scoată din conştiinţa religioasă orice formă de credinţă şi de a şterge numele
Inimii Preasfinte. Imaginea Inimii lui Isus era considerată un semn de rebeliune
şi de reacţiune.
Cu toate că obstacolele au
continuat şi din punctul de vedere doctrinal, în acest timp cultul Sfintei
Inimi a intrat în teologia catolică şi, începând cu Şcoala Romană în secolul al
XIX-lea (cu G. Perrone), a primit o tratare specifică în dogmatică în tratatul De Verbo incarnato.
În a doua jumătate a secolului al
XIX-lea apar noi mişcări şi noi forme specializate de devoţiune faţă de Inima
lui Isus, ca: regalitatea Inimii lui Isus şi cultul Inimii sale euharistice.
Sub Pius al IX-lea, această sărbătoare, o dată cu decretul Congregaţiei
Riturilor din 23 august 1856,
a fost extinsă la toată Biserica, iar devoţiunea Inimii
lui Isus a intrat în mod definitiv în cultul public şi universal al Bisericii.
Printre ultimele şi cele mai semnificative documente pontificale pot fi
amintite enciclicile: Annum Sanctum a
lui Leon al XIII-lea (25.05.1899), despre consacrarea neamului omenesc Inimii
Preasfinte şi Miserentissimus Redemptor
a lui Pius al XI-lea (08.05.1928), despre datoria universală de reparare. Pius
al XII-lea, în 1956, primul centenar al extinderii sărbătorii Inimii lui Isus la Biserica universală, a
scris enciclica Haurietis aquas, care
este o tratare completă a doctrinei referitoare la cultul Inimii lui Isus: a
aprofundat aici izvoarele dogmatice ale Scripturii, ale doctrinei Sfinţilor
Părinţi, ale Liturgiei Bisericii şi ale documentelor magisterului; a făcut
distincţie între valoarea acestor izvoare şi aceea a diferitelor revelaţii
private; a înnoit forma şi conţinutul devoţiunii[2].
Spiritutalitatea Inimii lui Isus în lumea de azi
Lumea de astăzi are deci nevoie
de această spiritualitate. Dar în concret care-i starea lucrurilor? Apelează într-adevăr
oameni la această spiritualitate pentru a-şi soluţiona în Cristos problemele
lor?
Azi, cultul Inimii Preasfinte a
lui Isus este într-un regres efectiv. Cercetările făcute în diferite ţari ale
Europei au dezvăluit o stare de indiferentism şi răceală, aşa încât se vorbeşte
despre o criza a acestei forme de devoţiune[3].
Unii care în mod greşit au
restrâns simbolismul Sfintei Inimi la semnificaţia iubirii simbolice, nu
înţeleg motivele unui cult particular adus inimii fizice a lui Isus. Alţii nu
acceptă în mod voluntar spiritualitatea reparării şi găsesc contrare spiritului
timpurilor moderne exerciţiile de pocăinţă pe care cultul Preasfintei Inimii le
comportă. Însăşi iconografia, nu totdeauna fericită, a Inimii lui Isus este obiectul
refuzului din partea acelora care văd în această devoţiune o formă de
sentimentalism. În sfârşit, un limbaj inexact şi scrieri care conţin o materie
puţin fundamentată din punct de vedere teologic au favorizat starea de confuzie
în care se află nu puţini credincioşi.
Karl Rahner, considerând soarta scurtă
a multor devoţiuni şi practici religioase din cursul istoriei Bisericii, nu exclude
ipoteza ca devoluţiunea Inimii lui Isus din populară să devină o devoţiune a ”sfinţilor”,
a ”celor spirituali”, a ”misticilor” care vor găsi răspunsul unicei Inimi la instanţele
supreme ale inimilor lor umane[4].
Această perspectivă pesimista a
marelui teolog german se explica prin indiferenţă existentă în lume, despre
care am amintit mai sus, pe care însuşi Paul al VI-lea o constată cu durere în Scrisoarea
sa apostolică[5].
Dar viziunea sa – spre deosebire de Rahner – nu se restrânge aici, la acest
orizont întunecat. Prevede un cult al Inimii lui Isus explicat în manieră mai
adaptată timpului astfel încât ”să înflorească din zi în zi mai mult şi să fie
considerat de toţi ca o formă nobilă şi demnă a acelei pietăţi adevărate care în
timpul nostru, mai ales prin opera Concilului Vatican al II-lea, este recerută
cu insistenţă faţa de Isus Cristos, Regele
şi centrul tuturor inimilor, «capul trupului este Biserica… începutul şi
primul născut dintre cei morţi, pentru ca în toate el să deţină primatul»” (Col 1,8).
Papa corelează această devoţiune
cu Euharistia: ”În primul loc dorim ca printr-o mai intensă participare la
sacramentul altarului, să fie cinstită Inima lui Isus, al cărei dar cel mai
mare este tocmai Euharistia. În sacrificiul euharistic, de fapt, se jertfeşte
şi se primeşte Salvatorul nostru «mereu viu spre a mijloci pentru noi» (Evr 7,25), a cărui Inimă a fost străpunsă de lancea soldatului şi
a revărsat asupra neamului omenesc şuvoi de sânge preţios, amestecat cu apă; în
acest sacrament sublim, în afară că este culmea şi centrul celorlalte
sacramentele, «este gustată dulceaţă spirituală în însăşi izvorul său, şi se
aminteşte acea iubire deosebită pe care
Cristos a arătat-o în patima sa»”. Devoţiunea Inimii lui Isus - continuă Paul
al VI-lea – ”constă în modul esenţial în ardoarea şi în repararea prestată cu
demnitatea lui Cristos şi e fondată mai ales pe preasfântul mister al Euharistiei,
din care, ca şi din alte acţiuni liturgice «se obţine acea sfinţire a oamenilor în Cristos şi acea
glorificare a lui Dumnezeu, spre scopul lor» (SC 10)”[6].
În acelaşi sens se înţelege
bucuria care se desprinde chiar din primele cuvinte ale Scrisorii apostolice
unde se remarcă: ”«Nemărginită bogăţie a lui Cristos» (Ef 3,8), revărsată din coasta străpunsă a divinului Mântuitor în
momentul în care murind pe cruce a reconciliat cu Tatăl ceresc întregul neam
omenesc, este pusă într-o lumină tot mai clara în aceste ultime timpuri de către
progresele cultului Sfintei Inimi a lui Isus, care a adus roade foarte
îmbucurătoare în folosul Bisericii”[7].
La noi, în Moldova, din fericire,
cuvintele papei îşi găsesc confirmarea: există această spiritualitate şi cu
bucurie se poate constata că e înfloritoare. În parohiile noastre există o
anumită formă de devoţiune faţă de Inima lui Isus: vinerea întâia din lună,
consacrarea familiilor, Oficiul către Inima Preasfântă a lui Isus,… Trebuie
încurajat şi explicată ca fiind în relaţie strânsă cu Euharistia. Apoi nu
trebuie lăsată o parte oră de adoraţie în faţa Sfântului Sacrament în spirit de
reparare a greşelilor şi a jignirilor aduse Inimii Preasfinte.
În concluzie trebuie să notez că
spiritualitatea Inimii lui Isus fiind răspunsul creştin la problematica lumii actuale,
va trebui desfăşurată o intensă munca din partea preoţilor pentru a o face
cunoscută tuturor şi lumii întregi.
Cor Jesu, fornax ardens caritatis, miserere nobis!
(Isidor Chinez, „Spiritualitatea
Inimii lui Isus” [1983], p.
1-3; 7-9; sursa: http://isichi.wordpress.com/2013/06/26/spiritualitatea-inimii-lui-isus-de-isidor-chinez-anul-vi-pdf/).
[2]
Cf. SANNA I., ”Sacro Cuore di Gesj” în Nuovo dizionario di spiritualitB, Editura
Paoline, Roma 1979, p. 1344-1345.
[3]
Cf. TESSAROLO A., Il culto del Sacro
Cuore, Torino-Bologna 1957, 111; ZORE J.N., ”Recentiorum questionum de
cultu Ss. Cordis Jesu conspectus” în Gregorianum
37 (1956) 104-109, citat de SANNA I., o.c.,1345.
[5]
PAULUS VI, Epistola apostolica Investigabiles
divitias Chisiti (06.02.1965): AAS
57 (1965), 298-301 în EV 2, 385: ”cultul
Sfintei Inimii, care – să o spunem cu durere – e un pic slăbit,…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu