Numai tu, Lumina lumii

 

Numai tu, Lumina lumii,
numai tu, Apa cea vie,
numai tu, Pâinea Vieţii,
mi-eşti eterna bucurie.

Numai ție, numai ție
Dumnezeul meu Cel Mare,
pentru toate, pentru toate,
slavă, cinste şi-nchinare.

Numai Sângele-ți Isuse,
numai Jertfa Crucii Tale,
numai Sfânta-ți Mântuire
m-a scăpat de-a morţii cale.

Numai Pacea ta-nsenină,
numai Mâna ta salvează,
numai Faţa ta slăvită,
inima mi-o-nviorează.

Numai ploaia ta adapă,
numai umbra ta alină,
numai raza ta cea dulce
încălzeşte şi lumină.

Numai Harul tău dă viaţă,
numai vântul tău m-adie,
numai paza ta-mi păstrează
liniştita bucurie.

Numai tu faci tinereţea
harnică şi fericită,
numai tu dai bătrâneţe
rodnică şi liniştită.

Numai tu faci moarte dulce
şi de pace sfântă plină
numai tu dai veşnicia
strălucită şi senină.

Traian Dorz

 

Sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380)

 

Fecioară, învăţător al Bisericii, patroană a Italiei

“I-ai dat harul să pătrundă misterele insondabile ale vieţii tale divine şi să iubească Biserica ta cu o inimă mare şi plină de pasiune. În tăcerea unei asidue rugăciuni, contempla frumuseţea ta, şi în faţa discordiilor şi a schismei, ea îşi ridica vocea plină de însufleţire, ca să se refacă unitatea fiilor tăi”.

În evul mediu târziu, în domeniul civil, ca şi în cel bisericesc, oamenii se sfâşiau în lupte interne, provocând războaie între state şi schismă în Biserică, chiar riscul supravieţuirii civilizaţiei creştine în faţa pericolului tot mai ameninţător al musulmanilor. Dumnezeu a ridicat atunci femei ca sfânta Brigita a Suediei şi sfânta Ecaterina de Siena, care, prin carismele lor, au încercat să aducă pace în suflete şi să reconstruiască unitatea Bisericii, dând o contribuţie importantă, în unele aspecte bine determinate, la civilizaţia europeană.

Ecaterina Benincasa s-a născut la Siena, în cartierul popular Fontebranda, dintr-o familie de zugravi, în anul 1347. Era al douăzeci şi patrulea copil dintre cei douăzeci şi cinci ai soţilor Jacopo Benincasa şi Lapa Piagenti. La 6 ani, i-a apărut, într-o mare lumină, Isus îmbrăcat în veşminte pontificale şi înconjurat de o mulţime de sfinţi, printre care i-a recunoscut pe sfântul Petru, sfântul Paul şi sfântul Ioan. La 7 ani, în prezenţa sfintei Fecioare, se oferea ca mireasă lui Isus, pentru totdeauna, având pe deplin conştiinţa valorii acestui vot, aşa cum ea însăşi o va declara mai târziu confesorului ei.

“O chilie în minte”

Mama Lapa, foarte conştientă de situaţia socială a femeii de atunci, căuta să-şi pună la cale fetele. Pentru aceasta, atunci când Ecaterina a ajuns la vârsta de 12 ani, nu a voit să-i asculte “poveştile” şi a promis-o în căsătorie unui tânăr din Siena. Ecaterina, pentru a protesta şi pentru a se apăra, şi-a tăiat părul şi s-a baricadat în camera ei. Reacţia părinţilor a fost foarte dură. Au tras-o afară şi au obligat-o la muncile cele mai umile şi grele. Ecaterina nu s-a revoltat, dar cu ajutorul Duhului Sfânt, şi-a construit o chilie cu totul interioară, unde trăia alături de Mirele ei, în timp ce în exterior se dedica cu multă dăruire treburilor casei. Mai târziu, discipolilor ei, cufundaţi în multe activităţi pământeşti, putea să le spună: “Faceţi-vă o chilie în minte, din care să nu mai puteţi ieşi niciodată”.

Gândul zilei

Conștiința. Iuda - de Nicolai Ge

„Pentru a descrie neantul,

Bernanos n-a folosit mereu

aceleaşi metode.

Convins că n-ar trebui să picteze răul

de dinafară fără să fie părtaş la el,

că ar trebui prin urmare

o anumită experienţă interioară,

care nu este în mod necesar rea,

şi care-şi găseşte în definitiv baza sa

în ispitirea lui Cristos

şi în coborârea lui în iad,

el s-a păzit totdeauna să

nu descrie răul decât considerându-l

plecând de la lumea Luminii şi a Iubirii,

de a nu descrie infernul decât din Cer.

Astfel, în prima sa carte,

a înţeles irealitatea răului

ca fiind funcţia unei realităţi inferioare, Satan,

şi interpretat ca minciună

în întregime cu referinţă

la „adevărul” ultim al celui

care este „părintele minciunii”

şi pe care a ştiut să-l arate gol,

despuiat de deghizările sale

şi de măştile sale”

(H. U. von Balthasar, Le chrétien Bernanos,

Éditions du Seuil, Paris 1956, 118-119).

† Duminica a 2-a a Paştelui: Întâlnirea care schimbă frica în bucurie (omilie)

Necredința Sfântului Toma (1639) - de Salvator Rosa

 

Evanghelia - Ioan 20,19-31. ¹⁹ Era după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: "Pacea să fie cu voi!" ²⁰ După aceste cuvinte le-a arătat mâinile şi coasta. Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. ²¹ Isus le-a zis din nou: "Pacea să fie cu voi! După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!" ²² Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: "Primiţi pe Duhul Sfânt; ²³ cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute". ²⁴ Unul dintre cei doisprezece, Toma, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. ²⁵ I-au zis ceilalţi ucenici: "L-am văzut pe Domnul!" Dar el le-a declarat: "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede". ²⁶ Opt zile mai târziu, ucenicii lui erau iarăşi în casă şi Toma era împreună cu ei. A venit Isus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi a zis: "Pacea să fie cu voi!" ²⁷ Apoi i-a zis lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, dar credincios". ²⁸ Toma i-a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" ²⁹ I-a zis Isus: "Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!" ³⁰ Isus a mai făcut înaintea ucenicilor săi şi multe alte minuni care nu sunt scrise în cartea aceasta; ³¹ iar acestea s-au scris ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin credinţa voastră să aveţi viaţă în numele lui.

 

Omilie

 

 

„Uşile casei fiind încuiate de frica iudeilor”: teama este un sentiment pe care cititorul celei de a patra evanghelii îl cunoaşte deja. Este frica mulţimii care nu îndrăznea să vorbească în public despre Isus (In 6,13). Este frica părinţilor orbului vindecat care se tem de reacţia autorităţilor (In 9,22). Este frica câtorva oameni de vază care nu au curajul să se declare de partea lui Isus de teamă să nu fie scoşi din sinagogă (In 12,42). Frica vine totdeauna din extern, dar dacă poate intra în inima omului este numai pentru că acolo găseşte un punct de sprijin. Nu foloseşte deci să închizi uşile. Frica intră în profund dacă suntem şantajaţi pentru vreun motiv, de exemplu, de teama că ne pierdem viaţa, chiar dacă, cel mai adesea, ne este frică pentru mult mai puţin. Dar acum că Domnul a înviat, nu mai este motiv pentru nici o teamă. Chiar moartea este învinsă: de ce să ne fie atunci teamă?

 

„Pace vouă”: şi pacea este darul Domnului înviat. Dar este o pace diferită de aceea a lumii. Diferită pentru că este darul lui Dumnezeu şi pentru că merge la rădăcină, acolo unde omul se decide pentru minciună sau pentru adevăr. Diferită pentru că este o pace care ştie să plătească preţul dreptăţii. Pacea lui Isus nu promite să elimine Crucea – nici din viaţa creştinului, nici din istoria lumii – dar ne face siguri de victoria sa: „Eu am învins lumea” (In 16,33).

 

„Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul”: discipolii trec de la teamă la bucurie. Bucuria, darul Domnului înviat, este o participare chiar la bucuria sa. Nu sunt două bucurii diferite, una pentru Dumnezeu şi una pentru om. Totdeauna este vorba, şi într-un caz şi în altul, de o bucurie care îşi fixează rădăcinile în iubire. Această bucurie nu constă în absenţa Crucii, dar în înţelegerea că Cel Răstignit a înviat. Credinţa permite o lectură diferită a Crucii şi a dramei omului. Pacea şi bucuria sunt în acelaşi timp darurile Celui Înviat şi urmele pentru a-l recunoaşte. Dar trebuie înfrânt ataşamentul de noi înşine. Numai aşa nu mai suntem şantajaţi. Pacea şi bucuria înfloresc numai în libertate şi în dăruirea de sine.

 

„Primiţi pe Duhul Sfânt”: Duhul este martorul lui Isus. În faţa ostilităţii pe care o vor întâlni, ucenicii vor fi expuşi dubiului, scandalului, descurajării: Duhul îl va apăra pe Isus în inimile lor, îi va face siguri în neascultarea lor faţă de lume. Ucenicii vor avea nevoie de siguranţă: Duhul le va oferi această siguranţă.

 

(Don Bruno Maggioni [03.04.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4044).

Cristos a înviat (de Costache Ioanid)

Învierea - Tissot

Atâtea păsări cântătoare

atâtea flori în lung şi-n lat!
Ori nu-s acestea toate oare
spre slava Celui Înviat?

Ce înţelept şi prin ce lege

aduce-atâtea frumuseţi,
de nu nemuritorul Rege
maestrul făuritor de vieţi?

Un ghiocel din muşchi se-arata

Şi-un strop de roua dă-n vileag.
Nu-i oare lacrima curata
de bucurie şi de drag?

Mireasma dulce şi jilava

din liliac şi din salcâm
ce-i alta decât imn de slava
către-al tăriilor ţărâm?

Ce vrea să spună fulguirea

ce-mbracă ramuri de cireşi,

de nu-i în ea neprihănirea
celui Ales între aleşi?

Sub soarele ce se răsfrânge

lalele roşii ies pe grui.
Nu-s oare stropii cei de sânge
ce-au picurat sub paşii lui?

Iar când se-nalţă-ntre boschete

narcise galbene în zori,
nu-s oare tainice trompete,
nu-s oare crainici vestitori?

Atâtea păsări cântătoare

atâta soare revărsat!…
Ori nu-s acestea toate oare
un larg “Cristos a înviat!”

de Costache Ioanid

Despre snobismul pios şi alţi demoni

Incoronarea lui Isus cu spini,

de Anthony Van Dyck

„Când chemarea divină nu ne face mai buni, ne face mult mai răi” (C.S. Lewis, Meditaţii la Psalmi).

 

Caracteristic pentru pontificatul Papei Francisc este că invitaţia la convertirea continuă nu mai e adresată doar laicilor – prin intermediul preoţilor –, ci şi membrilor clerului. Papa urmăreşte, se pare, să catalizeze o schimbare profundă prin convertirea inimilor, pentru a reforma Biserica „de sus în jos”, începând cu modelele de viaţăoferite de preoţi. În acest scop, el critică des aşa-numitul clericalism – transformarea funcţiei ministeriale din slujire în privilegiu – şi narcisismul clerical, adică mentalitatea unei „caste sacerdotale aseptice”, ordonate şi curate, dar aflate deasupra umanităţii, care nu ascultă de norme morale obişnuite şi se simte îndreptăţită să-i trateze condescendent sau arogant pe outsiderii „impuri”. Efectul proxim al acestui snobism clerical poate fi acela că laicii sunt ispitiţi să cultive resentimente şi să interpreteze multe dintre acţiunile preoţilor printr-o „hermeneutică a suspiciunii”.

 

Dar cum se formează mentalitatea clericalismului? De unde apare această formă de snobism pios (ce poate fi prezentă, sub alte chipuri, şi la călugări)? Cred că răspunsul se află atât în educaţia din seminarii, cât şi în interiorizarea timpurie a veneraţiei faţă de un „idol”, mai ales în comunităţile şi familiile tradiţionaliste: preotul „superior ontologic”, care e un lider infailibil al satului, comunităţii etc., având o aură totemică.

† Marți din Octava Paștelui: Credinţa naşte din iubire (omilie)

Cristos și Maria Magdalena în fața mormântului,
de Joseph Brickey

Evanghelia - Ioan 20,11-18: În acel timp, ¹¹ Maria stătea lângă mormânt şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt. ¹² Atunci a văzut doi îngeri, îmbrăcaţi în alb, şezând în locul unde fusese pus trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. ¹³ "Femeie, au întrebat-o ei, de ce plângi?" Ea le-a răspuns: "Fiindcă l-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus". ¹⁴ Spunând aceasta, s-a întors şi l-a văzut pe Isus, stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus. ¹⁵ "Femeie, a întrebat-o Isus, de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea, crezând că este grădinarul, i-a zis: "Domnule, dacă l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau". ¹⁶ Isus i-a spus: "Marie!" Ea l-a recunoscut şi i-a spus în evreieşte: "Rabbuni!" - adică "Învăţătorule!" ¹⁷ Isus i-a zis: "Nu mă atinge, căci nu m-am urcat încă la Tatăl meu, dar mergi la fraţii mei şi spune-le că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru". ¹⁸ Maria Magdalena a mers şi le-a spus ucenicilor: "L-am văzut pe Domnul şi mi-a spus aceste lucruri!"

Omilie

 

Şi astăzi Biserica ne propune o trecere de la moarte la Înviere. Maria se află alături de mormântul lui Isus şi plânge, pentru că crede că i-a fost luat trupul Învăţătorului său iubit. Îi este negat şi acest contact, această consolare şi este disperată. Se întoarce şi vede o figură, dar nu-l recunoaşte pe Isus, crede că este paznicul grădinii: Cel Înviat îi cere ochii credinţei pentru a fi văzut. Isus îi spune: „Femeie, de ce plângi?”. Dar ea încă nu-l recunoaşte. Maria îl caută încă pe Cristos, pe acela pe care l-a urmat, pe acela care o salvase. Numai când Isus va pronunţa numele său, „Maria”, atunci ea îl va recunoaşte. Se crează o nouă intimitate între Isus şi această femeie, relaţia cu Cel Înviat este pe alt plan.

 

Ca şi Maria şi nouă adesea poate să ne fie greu să-l recunoaştem pe Cel Înviat: suferinţa şi dificultăţile vieţii ne împiedică deseori să vedem, chiar în aceste lucruri, pe Cel Înviat care ne stă înainte. Maria nu-l recunoaşte imediat pe Isus, îl confundă cu grădinarul, deşi a petrecut multe momente cu el, dar numai atunci când Isus o cheamă pe nume – Maria – îl recunoaşte. Îi spune „Învăţătorule”, vrea să restabilească cu el relaţia pe care o aveau înainte de moartea sa. Maria caută să lege din nou evenimentul crucii cu un incident de pe drum, dar Isus o opreşte. El este Înviatul şi poartă semnele Pătimirii sale, acum raportul lor este diferit, trebuie să facă un salt de calitate: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat la Tatăl”; Mariei îi revine misiunea vestirii. Isus nu mai merge în mod fizic pe străzile Palestinei, acum le revine martorilor săi să fie gura sa, picioarele sale, mâinile sale. Este timpul faptelor pentru cei care cred în evanghelie, pentru că Cel Înviat dăruieşte Duhul său. Paştele crează o situaţie nouă în cei care cred, pentru că îi determină să poarte evanghelia nu povestind simplu un fapt întâmplat, dar mărturisind întâlnirea cu o persoană care ne cheamă pe nume, care ne cunoaşte în adâncul fiinţei noastre şi care vrea să intre în istoria fiecăruia dintre noi.

 

(Messa Meditazione [25-03-2008]: comentariu de don Gian Franco Poli; trad. Isidor Chinez).

† Luni din Octava Paștelui: „Bucuraţi-vă!” (omilie)

Evanghelia - Matei 28,8-15: În acel timp, după ce au auzit cuvintele îngerului, ⁸ femeile, au părăsit mormântul în grabă, cuprinse de teamă şi bucurie mare şi au alergat să dea de ştire ucenicilor lui. ⁹ Dar iată că Isus le-a ieşit în întâmpinare şi le-a zis: "Bucuraţi-vă!" Ele s-au apropiat, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. ¹⁰ Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei, ca să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea". ¹¹ În timp ce mergeau ele, câţiva dintre soldaţii puşi de pază la mormânt au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor tot ce se petrecuse. ¹² Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii şi, ţinând sfat, au dat soldaţilor o sumă foarte mare de bani, zicându-le: ¹³ "Să spuneţi aşa: «Ucenicii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam». ¹⁴ Şi dacă va ajunge această veste la urechile guvernatorului ne luăm noi obligaţia să-l îmbunăm şi să vă scăpăm de orice neplăceri". ¹⁵ Soldaţii au luat banii şi au făcut cum li s-a spus; şi aceasta s-a răspândit şi a rămas la evrei până în ziua de astăzi.

 

 

Omilie

 

„Bucuraţi-vă!” Invitaţia la bucurie, care alungă noaptea tristeţii din sâmbăta sfântă, nu poate veni decât de la învingătorul morţii, Isus cel înviat. Acest cuvânt de întâmpinare adresat femeilor, este în acelaşi timp un strigăt de bucurie care răsună în dimineaţa zilei Domnului, şi ca un sunet de trompetă îi adună pe îngerii din cer şi pe oamenii de bunăvoinţă de pe pământ să sărbătorească aşteptările lor.

 

Isus nu vesteşte nimic altceva decât ceea ce vestise trimisul cerului care rostogoleşte piatra de pe mormânt; dar salutul său şi faptul că vine în întâmpinarea noastră, interpretează intervenţia îngerului. Domnul a ieşit din mormânt pentru a ne ţine tovărăşie: aşa cum Cuvântul a venit de la Tatăl pentru a împlini aşteptările celor care sperau în Emanuel – Dumnezeu cu noi – la fel Cel Înviat continuă să ne vină în întâmpinare ca să ne vorbească despre apropierea sa de inima noastră de Galileeni ai fiecărei zile: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

 

Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său „o dată pentru totdeauna” (Ev 9,26): darurile sale şi chemarea sa sunt irevocabile. Cuvântul şi-a însuşit omenitatea noastră ca să încheie alianţă nupţială cu fiecare dintre noi: „el a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită” (Ef 5,25-27). Împlinind lucrarea sa, el vine să ne întâlnească pentru a ne invita să intrăm în bucuria sa: „Scoală-te, iubita mea; vino, tu cea frumoasă. Căci iată iarna a trecut, anotimpul ploilor (şi al lacrimilor) s-a terminat, a trecut şi florie se arată pe pământ. A venit timpul cântării. Scoală-te, iubita mea, arată-mi faţa ta, fă-mă să-ţi aud glasul, căci glasul tău este dulce şi faţa ta-i frumoasă!” (Ct 2,10-14).

 

Învingătorul morţii ne invită să ieşim din mormintele noastre şi să intrăm în strălucirea zilei sale: dorinţa de a contempla pe feţele noastre rodul sacrificiului său şi să asculte de pe buzele noastre cântările de recunoştinţă de bucurie pentru viaţa împărtăşită. Neajungând să realizeze pe deplin ceea ce s-a împlinit în Cristos, Biserica-Mireasa sa reia în actul ei de mulţumire cântarea psalmistului: „Inima mea tresaltă de bucurie, sufletul meu este în sărbătoare, trupul meu se odihneşte în linişte, deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea” (Ps 15).

 

„În timp ce ele mergeau”: Isus Înviat vine să-i întâlnească pe cei care s-au pus pe drum spre a ajunge la el pe calea Evangheliei (= veştii celei bune).

 

Dar celor care refuză să creadă, preferând să rămână în noaptea acestei lumi, nu le rămâne decât minciuna care le adoarme conştiinţa. Nevrând în mod deliberat să-l cunoască pe Cel Viu, ei vorbesc despre un obiect pe care poţi să ţi-l însuşeşti, despre un cadavru care ar fi fost furat, despre un secret de păstrat cu preţul banului.

 

Uimitor contrast între cei puternici ai acestei lumi care „după ce s-au adunat împreună cu bătrânii şi au ţinut sfat” mai adaugă o minciună la crima pe care o făcuseră puţin mai înainte, şi aceste femei care izbucnesc în bucurie, aleargă să vestească ucenicilor că Isus merge înaintea lor în Galileea, unde este nerăbdător să li se arate lor.

 

Desigur noi nu aşteptăm teofanii spectaculoase: îngerul îmbrăcat în veşmânt de lumină s-a înălţat la cer, după ce şi-a împlinit slujirea sa. Nu suntem chemaţi la o astfel de întâlnire, dar la aceea, mult mai discretă, a Celui Înviat care vine să ne întâlnească pe drumurile vieţii noastre de fiecare zi, ca să ne invite să intrăm în bucuria sa: „kairete!”

 

„Doamne, învaţă-ne să discernem prezenţa ta alături de noi. Iar atunci când pari absent, învaţă-ne să verificăm dacă ne aflăm încă „pe drum” spre tine sau ne-am cufundat în întunericul minciunii, tulburaţi ori seduşi de învăţătura Principelui acestei lumi care caută să ne prindă în mrejele sale. Fă-ne să putem căuta fericirea în tine şi atunci vom putea să proclamăm împreună cu Petru şi cu ceilalţi apostoli: „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat; noi toţi suntem martori ai acestui fapt” (Fap 2,32). „În faţa ta sunt bucurii nespuse, la dreapta ta este fericire veşnică”. Veniţi să-l urmăm pe această cale a vieţii! (Père Joseph-Marie Verlinde [28 mars 2005]; trad. pr. Isidor Chinez).

Victimae paschali laudes (gregorian)

 

Cristos a înviat!

 

 

Latin

Victimae paschali laudes
immolent Christiani.

Agnus redemit oves:
Christus innocens Patri
reconciliavit peccatores.

Mors et vita duello
conflixere mirando:
dux vitae mortuus,
regnat vivus.

Dic nobis Maria,
quid vidisti in via?

Sepulcrum Christi viventis,
et gloriam vidi resurgentis:

Angelicos testes,
sudarium, et vestes.

Surrexit Christus spes mea:
praecedet suos [vos] in Galilaeam.

[Credendum est magis soli
Mariae veraci
Quam Judaeorum Turbae fallaci.]

Scimus Christum surrexisse
a mortuis vere:
tu nobis, victor Rex, miserere.
[Amen.] [Alleluia.]

Partituri: http://musicasacra.com/weber/propers/Easter%20Sequence.pdf

http://classicaland.com/free/gregorian_victime_paschali_laudes_las-huelgas.pdf

† Duminica Paştelui (A): Iubirea este aceea care dezvăluie Misterul (omilie)

Mormântul gol

Liturgia Cuvântului

Lectura I - Faptele Apostolilor 10,34a.37-43: În zilele acelea, ^34a Petru a luat cuvântul şi a zis: ³⁷ "Voi ştiţi ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul predicat de Ioan: ³⁸ cum l-a consacrat Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi l-a întărit cu puterea sa pe Isus din Nazaret, care pe unde a trecut a făcut bine şi i-a vindecat pe toţi cei stăpâniţi de diavol, căci Dumnezeu era cu el. ³⁹ Noi suntem martori la tot ceea ce a făcut el în ţara iudeilor şi în Ierusalim; ei l-au omorât, atârnându-l pe lemnul crucii. ⁴⁰ Dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi i-a îngăduit să se arate, ⁴¹ nu la tot poporul, ci martorilor orânduiţi de Dumnezeu, nouă care am mâncat şi am băut cu el, după ce a înviat din morţi. ⁴² El ne-a poruncit să predicăm poporului şi să dăm mărturie că el este acela care a fost pus de Dumnezeu, ca judecător al celor vii şi al celor morţi. ⁴³ Despre el toţi profeţii dau mărturie: că oricine crede în el primeşte, în numele lui, iertarea păcatelor".

Lectura II - Coloseni 3,1-4: Fraţilor, ¹ dacă, aşadar, aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. ² Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ. ³ Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă de acum cu Cristos în Dumnezeu; ⁴ când Cristos, care este viaţa voastră, se va arăta, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el plini de slavă.

Evanghelia - Ioan 20,1-9: ¹ În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a mers dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric. Ea a văzut că piatra fusese înlăturată de pe mormânt. ² Atunci a alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care îl iubea Isus şi le-a zis: "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus". ³ Petru şi celălalt ucenic au plecat şi s-au dus la mormânt. ⁴ Alergau amândoi, dar celălalt ucenic, alergând mai repede decât Petru, a ajuns cel dintâi la mormânt. ⁵ Aplecându-se, a văzut fâşiile de pânză pe jos, dar nu a intrat. ⁶ A ajuns şi Simon Petru care venea după el. ⁷ A intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză pe jos, ca şi ştergarul care îi acoperise capul; acesta din urmă nu era împreună cu fâşiile de pânză, ci era înfăşurat şi pus undeva deoparte. ⁸ Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt. El a văzut şi a crezut. ⁹ Căci ei încă nu ştiau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morţi.

Omilie

 

Învierea lui Cristos este punctul cardinal al credinţei, şi tocmai de aceea lecturile liturgice ale Paştelui dezvoltă în jurul ei o reflecţie amplă, care pleacă de la relatarea evenimentului (Evanghelia) la vestirea sa (Faptele apostolilor) şi la consecinţele morale care derivă de aici (fragmentul paulin luat din Scrisoarea către Coloseni). Isus nu este viu aşa cum este viu un mesaj mereu actual, sau cum este viu un învăţător în inima ucenicilor. Isus a înviat cu adevărat. Întrucât mormântul a fost găsit gol (In 20,1-9) şi faşele şi ştergarul, împăturite în ordine: un indiciu care neagă un zvon a unui furt pripit a cadavrului. Amândoi ucenicii intră în mormânt și văd, dar numai ucenicul iubit de Isus spune că a văzut și a crezut. Cărui fapt se datorează capacitătea sa de intuiție? Nu vezi alt motiv decât aceasta: este ucenicul pe care-l iubea Isus. Înțelegerea învierii este un dar a lui Dumnezeu.

 

În pasajul din Faptele Apostolilor (10,34-43) se citește: „Ei l-au omorât, atârnându-l pe lemnul crucii. Dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”. Între judecata lui Dumnezeu și judecata oamenilor este un contrast puternic. Prețuirea lui Dumnezeu este dată peste cap în comparație cu ale noastre. Oamenii au condamnat pe Isus, dar Dumnezeu le-a aprobat și l-a înviat. Învierea este un eveniment care conține o judecată. Trebuie să se schimbe criteriile de evaluare, modul de gândire ca lui Dumnezeu.

 

În a doua lectură Paul rezumă cele două imperative în comportamentul nou pe care ucenicul este chemat să și-l asume: „Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ”. Așadar, gândul și viața noastră, proiectele și executarea lor, conștiința și alegerile noastre să fie conforme cu cele de sus.


Care sunt lucrurile de sus pe care trebuie să le căutăm și care sunt lucrurile de jos pe care trebuie să le evităm? Care este partea din noi pe care trebuie să o scuturăm ca pe o haină uzată și ruptă? Haina de depus nu este partea corporală care trebuie mortificată pentru ca să se înfăcăreze Duhul, nici angajamentele lumii nu trebuie să fie abandonate pentru a se retage în singurătate. Haina cea veche sunt valorile iluzorii, distrugătoare și egoiste, mai ales instinctul posedării care de atâtea ori se transformă în idolatrie (Col 3,05).Haina nouă este depășirea diviziunilor care opun omului pe om, poporului ca popor, neamului ca neam (Col 3,11). Haina nouă sunt sentimentele de milă, de bunătate, de umilință, de răbdare: „Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertați-vă!” (Col 3,13).

 

(Don Bruno Maggioni (26-03-2005); trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4006).

† Noaptea de Paști - O, noapte fericită (omilie)

Cristos a înviat!

 

Evanghelia - Matei 28,1-10: ¹ După ce a trecut sâmbăta, în zorii zilei întâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie s-au dus ca să vadă mormântul lui Isus. ² Şi iată, a avut loc un mare cutremur de pământ; îngerul Domnului a coborât din cer şi a răsturnat piatra şi s-a aşezat pe ea. ³ Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea albă ca zăpada. ⁴ Străjerii au fost zguduiţi de frică şi au rămas ca morţi. ⁵ Îngerul, adresându-se femeilor, le-a zis: "Nu vă temeţi! Ştiu, îl căutaţi pe Isus cel răstignit. ⁶ Nu este aici, căci a înviat, precum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. ⁷ Mergeţi îndată şi spuneţi ucenicilor săi: a înviat din morţi şi merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea. Iată, vă spun acestea". ⁸ Ele, atunci, au părăsit mormântul în grabă, cuprinse de teamă şi bucurie mare şi au alergat să dea de ştire ucenicilor lui. ⁹ Dar iată că Isus le-a ieşit în întâmpinare şi le-a spus: "Bucuraţi-vă!" Ele s-au apropiat, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. ¹⁰ Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei, ca să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea".

 

 

Omilie

 

„O, noapte fericită, tu singură ai meritat să cunoşti timpul şi ora în care a înviat Cristos din morţi”. Domnul ne-a chemat în această „noapte fericită” să celebrăm misterul suprem care a avut loc în ea. Ce mister? Pentru a înţelege ceva dintr-însul trebuie să medităm despre alte două nopţi care o preced şi o prefigurează pe aceasta.

 

Prima noapte este descrisă de cuvântul lui Dumnezeu astfel: „Pământul era fără formă şi pustiu şi întunericul acoperea abisul şi duhul lui Dumnezeu plana peste ape”. Este noaptea care marchează trecerea de la pustiul lipsit de formă al unei creaţii încă haotice la creaţia locuită de viaţă şi plină de lumină. Această trecere este făcută de voinţa , de hotărârea lui Dumnezeu exprimată prin cuvântul său: „Dumnezeu a zis: să fie lumină. Şi lumina a fost”. Noapte plină de mister pentru că în ea răsună pentru prima dată cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu iese din tăcere şi se revelează în creaţia sa. Acest cuvânt o construieşte după o ordine şi măsură, ca şi casă în care pune persoana umană. „Dumnezeu a creat omul după imaginea sa; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat”. Omului îi este încredinţată această casă care este întreaga creaţie: „umpleţi pământul: supuneţi-l”.

 

A doua noapte este cu totul diferită. Ea este descrisă de lectura a doua, pe care am ascultat-o. Este noaptea în care vedem că un popor fuge din sclavie spre libertate, urmărit de un tiran. Condiţia umană este schimbată. Omul se află în sclavie; este sub puterea Satanei. Şi întreaga creaţie a fost desfigurată. Situaţie dramatică, întrucât omul se află în pericolul de a fi distrus de acel haos pe care el însuşi l-a produs cu păcatul său.

 

A treia noapte este aceea a cărei memorie o facem acum, noaptea care a meritat, aşa cum spune cântecul, să cunoască timpul şi ceasul în care Cristos a înviat din morţi. Acesta este misterul celei de a treia nopţi: Cristos a înviat din morţi! Şi în învierea sa el a desăvârşit ceea ce a fost început în celelalte două nopţi, a dăruit ceea ce era aşteptat în celelalte nopţi. „Aceasta este noaptea în care – aşa cum am cântat la început – a învins întunericul cu strălucea luminii focului”. De fapt, aşa cum ne învaţă sfântul Paul „Dumnezeu care a zis: să apară lumina din întuneric, a strălucit în inimile noastre, ca să facă să strălucească cunoaşterea gloriei divine care străluceşte pe faţa lui Cristos”. Lumina sfintei umanităţi înviate a lui Cristos ne re-creează. Tatăl în această noapte a re-făcut creaţia sa, eliberând-o definitiv de putrezire. Omul este repus în demnitatea sa de la început, întrucât în faţa sa încă o dată este insuflat spiritul vieţii. Acel suflu care l-a trezit pe cel răstignit din morţi. „Şi dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Duhul său care locuieşte în voi” (Rom 8,10-11). Ceea ce prefigura profetic noaptea egipteană, „noaptea în care i-a eliberat pe fiii lui Israel... din sclavia Egiptului” s-a împlinit acum. Cristos a „redus la neputinţă prin moarte pe acela care are puterea morţii, adică pe diavol, şi i-a eliberat astfel pe cei care din cauza fricii morţii erau supuşi sclaviei pentru toată viaţa” (Ev 2,14-15).

 

Astfel cele trei nopţi au condus pe fiecare dintre noi în această noapte în care se împlinesc în persoana noastră cele mai mari mistere: iertarea păcatelor, participarea la sfintele mistere, darul Duhului. (pr. Carlo Caffarra [6 aprilie 1996]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.caffarra.it/om060496.php).

Sâmbăta Sfântă - misterul „coborârii în iad”

 

S-a coborât în iad

A. „Descendit in inferna”

 

Ne întrebăm acum asupra destinului lui Isus Cristos din triduum mortis, adică din perioada de la moarte la învierea sa. Ce mister cuprinde sâmbăta tăcerii totale? Evanghelia lui Nicodim, (apocrifă din secolul al II-lea)[1], de origine iudeo-creştină, conţine o povestire pitorească despre intrarea victorioasă a lui Isus în împărăţia morţilor, despre dezintegrarea acestei împărăţii şi despre eliberarea morţilor: „Şi imediat, la acel cuvânt, porţile de bronz s-a sfărâmat şi gratiile de fier s-au rupt. Toţi morţii legaţi au fost dezlegaţi de lanţuri [...]. Regele gloriei a intrat ca un om. Toate locurile întunecate ale hadesului s-au luminat”[2]. Cu totul sugestivă este eliberarea lui Adam: „Regele gloriei, întinzând dreapta sa, l-a prins şi l-a ridicat pe primul părinte Adam. Apoi, îndreptându-se către ceilalţi, spuse: „Haideţi, veniţi cu mine voi toţi care aţi suferit moartea din cauza lemnului pe care l-a atins acesta. Iată eu vă fac să înviaţi toţi prin lemnul crucii”[3].

 

Această tradiţie apocrifă este atestată destul de mult de părinţi, atât orientali cât şi occidentale, care atribuie coborârii lui Isus în împărăţia morţilor o intenţionalitate salvifică precisă[4]. Chiar dacă este absent în simbolul niceno-constantinopolitan, descensus este mărturisit în simbolurile de credinţă deja începând cu secolul al IV-lea. Rufin din Aquileia (care a trăit în a doua parte a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea), în Expositio Symboli comentează de mai multe ori articolul care recită: „Crucifixus sub Pontio Pilato et sepultus descendit in inferna”[5]. El ne informează că descendit in inferna nu este prezent în mod explicit nici în simbolul Bisericii Romane nici în cel al altor Biserici Orientale, chiar dacă există o aluzie făcută în menţiunea înmormântării[6]. Coborârea este interpretată de el ca victorie asupra împărăţiei morţii şi vestire a mântuirii pentru toţi cei răposaţi[7].

 

Descensus este apoi documentat mereu mai frecvent în simboluri, formule de credinţă, precizări doctrinale, pronunţări conciliare[8]. Şi în Crezul apostolic, care după simbolul niceno-constantinopolitan este cea mai importantă sinteză a credinţei creştinătăţii, se mărturiseşte: „passus sub Pontio Pilato, crucifixus, mortuus et sepultus, descendit ad inferna”[9]. Se poate, deci, conclude afirmând că „doctrina că Cristos a petrecut în cele de jos timpul dintre moartea pe cruce şi învierea sa era în mod comun învăţată creştinilor din primele timpuri”[10]. Cu trecerea lui Isus în sheol teologia patristică intenţiona să scoată în evidenţă supunerea de către el a puterilor infernale şi a stăpânului de dincolo de mormânt; predicarea mântuirii către toţi morţii; eliberarea efectivă a celor drepţi morţi înainte de Cristos[11].

† Vinerea Sfântă: Totul s-a împlinit (omilie)

Drumul Calvarului (1749) - G. B. Tiepolo

Evanghelia – Ioan 18,1-19,42. Arestarea lui Isus  ¹ Spunând acestea, Isus a ieșit împreună cu discipolii săi dincolo de torentul Cedron, unde era o grădină în care a intrat el și discipolii lui. ² Dar știa și Iuda, trădătorul, locul [acela] pentru că de multe ori Isus se aduna acolo împreună cu discipolii săi. ³ Așadar, Iuda, luând cohorta și servitori de la arhierei și farisei, a venit acolo cu felinare, torțe și arme. ⁴ Atunci Isus, cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieșit și le-a zis: „Pe cine căutați?” ⁵ I-au răspuns: „Pe Isus Nazarineanul”. El le-a zis: „Eu sunt”. Era acolo cu ei și Iuda, cel care l-a trădat. ⁶ Când le-a zis: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi și au căzut la pământ. ⁷ Atunci, i-a întrebat a doua oară: „Pe cine căutați?”, iar ei au zis: „Pe Isus Nazarineanul”. ⁸ Isus le-a răspuns: „V-am spus că eu sunt. Așadar, dacă mă căutați pe mine, lăsați-i pe aceștia să plece”. ⁹ Ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese: „Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul”. ¹⁰ Atunci Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o și l-a lovit pe servitorul arhiereului și i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele servitorului era Malchus. ¹¹ Dar Isus i-a zis lui Petru: „Pune-ți sabia în teacă. Oare să nu beau potirul pe care mi l-a dat Tatăl?” Isus înaintea marelui preot și renegarea lui Petru ¹² Atunci, cohorta, comandantul și servitorii iudeilor, l-au luat pe Isus și l-au legat. ¹³ L-au dus mai întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era marele preot al acelui an.¹⁴ Caiafa era acela care dăduse iudeilor sfatul: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor”. ¹⁵ Iar Simon Petru și celălalt discipol îl urmau pe Isus. Acel discipol era cunoscut marelui preot și a intrat împreună cu Isus în curtea marelui preot. ¹⁶ Petru stătea afară, lângă. Atunci celălalt discipol, care era cunoscut marelui preot, a ieșit și a vorbit cu portăreasa și a intrat și Petru. ¹⁷ Servitoarea portăreasă i-a spus lui Petru: „Nu cumva ești și tu dintre discipolii acelui om?” El i-a zis: „Nu sunt”. ¹⁸ Stăteau acolo slujitorii și servitorii; făcuseră un foc pentru că era frig și se încălzeau. Și Petru stătea cu ei și se încălzea. ¹⁹ Atunci, marele preot l-a întrebat pe Isus despre discipolii lui și despre învățătura sa. ²⁰ Isus i-a răspuns: „Eu am vorbit lumii pe față. Întotdeauna am învățat în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii. N-am vorbit nimic pe ascuns. ²¹ De ce mă întrebi pe mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit: iată, ei știu ce am spus”. ²² Îndată ce a spus acestea, unul dintre servitori, care stătea în preajmă, i-a dat o palmă lui Isus, spunând: „Așa răspunzi tu marelui preot?” ²³ Isus i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, dă mărturie despre rău, dar dacă am vorbit bine, de ce mă lovești?” ²⁴ Atunci Anna l-a trimis legat la Caiafa, marele preot. ²⁵ Iar Simon Petru stătea și se încălzea. Atunci ei i-au spus: „Nu cumva ești și tu dintre discipolii lui?” El a negat și a zis: „Nu sunt”. ²⁶ Unul dintre servitorii marelui preot, o rudă a celui căruia Petru i-a tăiat urechea, i-a zis: „Nu te-am văzut eu în grădină împreună cu el?” ²⁷ Dar Petru a negat din nou și îndată a cântat cocoșul. Isus înaintea lui Pilat ²⁸ Atunci l-au adus pe Isus de la Caiafa la pretoriu. Era dimineață. Dar ei nu au intrat în pretoriu ca să nu se profaneze și să poată mânca paștele. ²⁹ Pilat a ieșit deci la ei și a spus: „Ce acuzație aduceți împotriva acestui om?” ³⁰ Au răspuns și i-au zis: „Dacă nu ar fi fost acesta un răufăcător, nu l-am fi dat pe mâna ta”. ³¹ Atunci, Pilat le-a zis: „Luați-l voi și judecați-l voi după Legea voastră!” Iudeii i-au spus: „Nouă nu ne este permis să ucidem pe nimeni”. ³² Astfel trebuia să se împlinească cuvântul pe care îl spusese el, arătând de ce fel de moarte avea să moară. ³³ Pilat a intrat din nou în pretoriu, l-a chemat pe Isus și i-a zis: „Tu ești regele iudeilor?” ³⁴ Isus a răspuns: „De la tine însuți spui aceasta sau ți-au spus alții despre mine?” ³⁵ Pilat a răspuns: „Oare sunt eu iudeu? Neamul tău și arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?” ³⁶ Isus a răspuns: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici”. ³⁷ Atunci Pilat i-a zis: „Așadar, ești rege?” Isus i-a răspuns: „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”. ³⁸ Pilat i-a zis: „Ce este adevărul?”. După ce a spus aceasta, a ieșit din nou la iudei și le-a zis: „Eu nu găsesc în el nici o vină. ³⁹ Dar este un obicei la voi ca de Paști să vă eliberez pe cineva; așadar, vreți să vi-l eliberez pe regele iudeilor?” ⁴⁰ Atunci au strigat din nou, spunând: „Nu pe acesta, ci pe Baraba!” Iar Baraba era un tâlhar. ^19,1 Atunci Pilat l-a luat pe Isus și l-a dat să fie biciuit. ² Soldații au împletit o coroană din spini, i-au pus-o pe cap și l-au îmbrăcat cu o haină de purpură, ³ apoi veneau la el și spuneau: „Bucură-te, regele Iudeilor!” Și-i dădeau palme. ⁴ Pilat a ieșit din nou și le-a zis: „Iată, vi-l aduc afară ca să știți că nu găsesc în el nici o vină”. ⁵ Așadar, Isus a ieșit afară, purtând coroana de spini și haina de purpură. Iar Pilat le-a zis: „Iată omul!” ⁶ Când l-au văzut, arhiereii și servitorii au strigat: „Răstignește-l! Răstignește-l!” Pilat le-a zis: „Luați-l voi și răstigniți-l pentru că eu nu găsesc în el nici o vină!” ⁷ Iudeii i-au răspuns: „Noi avem o Lege și după această Lege trebuie să moară, pentru că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu”. ⁸ Când a auzit Pilat cuvintele acestea, s-a înspăimântat și mai mult. ⁹ A intrat iarăși în pretoriu și i-a zis: „De unde ești tu?” Dar Isus nu i-a dat nici un răspuns. ¹⁰ Atunci Pilat i-a zis: „Mie nu-mi vorbești? Nu știi că eu am putere să te eliberez și am putere să te răstignesc?” ¹¹ Isus i-a răspuns: „Nu ai avea nici o putere asupra mea dacă nu ți-ar fi fost dată de sus. De aceea, cel care m-a dat în mâinile tale are un păcat mai mare”. ¹² De aceea, Pilat căuta să-l elibereze, dar iudeii strigau, zicând: „Dacă-l eliberezi pe acesta, nu ești prietenul Cezarului. Oricine se face pe sine rege se împotrivește împăratului”. ¹³ Când a auzit Pilat cuvintele acestea, l-a dus pe Isus afară și s-a așezat pe un tron în locul numit „Lithostrotos” – iar în ebraică, „Gabbata”. ¹⁴ Era ziua Pregătirii Paștelui, pe la ceasul al șaselea. Și le-a spus iudeilor: „Iată-l pe regele vostru!” ¹⁵ Atunci ei au strigat: „Ia-l, ia-l, răstignește-l”! Pilat le-a spus: „Să-l răstignesc pe regele vostru?” Arhiereii au răspuns: „Nu avem alt rege decât pe Cezar”. ¹⁶ Atunci l-a predat lor ca să fie răstignit. Răstignirea lui Isus. Așadar, l-au luat pe Isus. ¹⁷ Purtându-și singur crucea, a ieșit spre locul numit „al Craniului”, care, în ebraică, este numit „Golgota”, ¹⁸ unde l-au răstignit pe el și împreună cu el alți doi, de o parte și de alta, iar Isus în mijloc. ¹⁹ Pilat a scris și o inscripție și a pus-o pe cruce. Era scris: „Isus Nazarineanul, regele iudeilor”. ²⁰ Mulți dintre iudei au citit această inscripție, pentru că locul unde a fost răstignit Isus era aproape de cetate și era scris în ebraică, latină și greacă. ²¹ Arhiereii iudeilor i-au spus lui Pilat: „Nu scrie: «Regele iudeilor», ci acela a zis: «Eu sunt regele iudeilor»”. ²² Pilat a răspuns: „Ce-am scris, am scris”. ²³ După ce soldații l-au răstignit pe Isus, au luat hainele lui și au făcut patru părți, fiecărui soldat o parte, și tunica. Însă tunica era fără cusătură, țesută dintr-o bucată, de sus până jos; ²⁴ așadar, au zis unii către alții: „Să nu o rupem, ci să tragem la sorți pentru ea, a cui să fie”. Aceasta ca să se împlinească Scriptura: „Au împărțit între ei hainele mele și pentru tunica mea au aruncat zaruri”. Soldații au făcut acestea. ²⁵ Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, și Maria Magdalena. ²⁶ Așadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui și discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: „Femeie, iată-l pe fiul tău!” ²⁷ Apoi, i-a spus discipolului: „Iat-o pe mama ta!” Și, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el. Moartea lui Isus. ²⁸ După aceasta, văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete”. ²⁹ Era acolo un vas plin cu oțet. Atunci, ei au pus în isop un burete îmbibat cu oțet și i l-au apropiat de gură. ³⁰ După ce a luat oțetul, Isus a spus: „S-a împlinit!” Și, plecându-și capul, și-a dat duhul. Coasta străpunsă a lui Isus. ³¹ Întrucât era ziua Pregătirii, ca să nu rămână trupurile pe cruce sâmbăta – pentru că acea sâmbătă era zi mare – iudeii i-au cerut lui Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i ia de acolo. ³² Atunci, au venit soldații, au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi și ale celuilalt care era răstignit cu el. ³³ Dar când au venit la Isus și au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ³⁴ ci unul dintre soldați i-a străpuns coasta cu o suliță și îndată a ieșit sânge și apă. ³⁵ Cel care a văzut a dat mărturie și mărturia lui este adevărată; el știe că spune adevărul ca să credeți și voi. ³⁶ Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura: Nu i se va zdrobi nici un os. ³⁷ Iar în altă parte Scriptura mai spune: Vor privi la cel pe care l-au străpuns. Înmormântarea lui Isus. ³⁸ După acestea, Iosif din Arimateea, care era discipol al lui Isus, dar în ascuns, de frica iudeilor, i-a cerut lui Pilat să ia trupul lui Isus. Pilat i-a permis. Atunci, a venit și a luat trupul lui Isus. ³⁹ A venit și Nicodim, cel care fusese mai înainte la el noaptea, și a adus un amestec de smirnă și aloe, cam de o sută de litre. ⁴⁰ Ei au luat trupul lui Isus, l-au înfășurat în giulgiuri, cu uleiurile aromate, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei. ⁴¹ În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou în care nu fusese pus nimeni, niciodată. ⁴² Așadar, pentru că era ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo.

 

 

Omilie

 

Nu mai avem cuvinte. Ce cuvinte am putea inventa noi, simpli muritori, atunci când Cuvântul făcut trup se schimbă în „strigăt puternic” şi apoi se stinge în tăcerea întunecată şi de gheaţă a morţii? Nu ne rămâne atunci decât „să tăcem şi să adorăm”; nu ne rămâne decât „să adorăm şi să aderăm”..

 

În rest, nu ni se cere să vorbim, dar să contemplăm, „să privim la Acela pe care l-am străpuns”. Pentru că tentaţia acum este aceea de a nu mai ţine fixă privirea asupra lui Isus răstignit, de a nu rezista să stăm înaintea Aceluia care nu mai are nici aparenţă, nici frumuseţe ca să atragă privirile noastre. Tentaţia noastră este aceea de a lăsa ochii în jos în faţa Aceluia care a luat asupra sa suferinţele noastre, de a ne acoperi faţa înaintea Aceluia care s-a împovărat cu durerile noastre, care a fost străpuns de fărădelegile noastre, biciuit pentru nelegiuirile noastre.

 

Dar dacă nu reuşim să ţinem deschişi ochii credinţei asupra Răstignitului, să cerem cel puţin să nu ne închidem urechile inimii la ultimele sale cuvinte. Din cele şapte cuvinte pe care le-a spus Isus pe cruce, am ascultat ultimul, după evanghelia pe care tocmai am proclamat-o: „După ce a luat oţetul, Isus a spus: „S-a împlinit!” Şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul”.

 

Iată, vrem să ne apropiem în mod spiritual de Răstignit şi să-l rugăm: Doamne, spune numai un cuvânt; repetă-ne cel puţin cel din urmă cuvânt: „Totul s-a împlinit!”

 

Ce înseamnă: „S-a împlinit?” Ar putea să însemne simplu: s-a sfârşit; istoria este de acum încheiată definitiv; nu mai există nimic de spus, nimic de făcut, nimic altceva de adăugat. Dar atunci ar fi numai declararea amară a ultimului act dintr-o viaţă obiectiv falimentară – cel puţin după logica lumii – sau cel mult ar fi vorba despre a lua act de sfârşitul unei drame de acum consumate. Dar nu acesta poate fi sensul înţeles de Isus şi surprins de Ioan, dacă Muribundul pronunţă acele cuvinte cu atâta solemnitate iar evanghelistul le reportează cu mare atenţie.

 

S-ar putea înţelege atunci expresia „s-a împlinit” ca o împlinire a Scripturilor, şi aşa pare să le fi înţeles Ioan atunci când scrie câteva rânduri despre aceleaşi cuvinte: „Isus, ştiind că de acum totul s-a împlinit, a spus ca să se împlinească Scriptura: Mi-e sete”. A afirmat deci in extremis că totul s-a împlinit, ar putea însemna că totul s-a desfăşurat, până la detalii, conform planului tainic al iubirii, stabilit de Tatăl.

 

Dar probabil în această expresie este mult mai mult. Dacă ne amintim, drama pătimirii a fost introdusă de evanghelist cu acele fraze ample: „Înainte de sărbătoarea Paştelui, Isus, ştiind că a sosit ceasul de a trece din această lume la Tatăl, după ce i-a iubit pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit”. Ca să spună „sfârşit”, evanghelistul foloseşte un cuvânt care se află la rădăcina verbului grecesc: „s-a împlinit”: ori,  acel cuvânt poate însemna fie „sfârşit” înţeles în sens cronologic, fie „culme”, punctul cel mai înalt care se poate atinge pe un vârf înalt. Şi este tocmai sensul traducerii latine, consummatum est, totul a ajuns la punctul cel mai înalt, pe culmea maximă.

 

Iată semnificaţia profundă a ultimului cuvânt al lui Isus: totul a ajuns la culme. Iubirea a ajuns la perfecţiunea sa. Răstignitul a atins vârful cel mai înalt al sfântului munte al iubirii: s-a dăruit Tatălui, fără rezerve şi fără regrete („Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac”); a deschis porţile paradisului tâlharului căit. Pe scurt Isus pe cruce a schimbat cea mai mare durere – suferită pe nedrept de singurul om cu adevărat inocent din întreaga istorie – în cea mai mare iubire; a transformat o violenţă cu totul nejustificată într-o dăruire totală necondiţionată. Numai oamenii cu adevărat demni de acest nume ne ajută să înţelegem măcar puţin din această iubire plină, perfectă, necontaminată.

 

Dostoievski, comentând strigătul de bătaie de joc a celor care îl sfidau pe Isus să coboare de pe cruce, scria: „Dar tu nu ai coborât de pe cruce pentru că, o dată în plus, nu voiai să slujeşti omul cu o minune şi îţi era sete de credinţa liberă, nu bazată pe un miracol. Iţi era sete de o iubire liberă, şi nu de entuziasmele servile ale sclavului în faţa puterii care a umplut mereu de teroare”.

 

Bonhoeffer, înainte de spânzurarea sa, în dimineaţa duminicii de 8 aprilie 1945, pronunţa aceste ultime cuvinte: „Este sfârşitul. Pentru mine este începutul vieţii” şi cu puţin mai înainte a scris: „Când iubirea lui Dumnezeu nu se limitează simplu să fie acolo unde omul este în păcat şi în mizerie, dar când ia asupra sa şi destinul care apasă fiecare viaţă, moartea; adică, atunci când Isus – care este iubirea lui Dumnezeu – moare în mod real, atunci omul poate deveni sigur că iubirea lui Dumnezeu îl însoţeşte şi în moarte... Dumnezeu iubeşte oamenii până la punctul de a-şi însuşi moartea cu ei şi pentru ei... Şi numai pentru că Isus pe cruce, în umilire, arată iubirea sa şi a lui Dumnezeu faţă de lume, morţii îi urmează învierea. Moartea nu poate rezista iubirii: „iubirea este mai puternică decât moartea” (cf. Cc 8,6)”.

 

Iar don Andrea Santoro, câteva zile înainte de a fi asasinat la Trebisonda, scria: „Sunt aici pentru a locui în mijlocul acestor oameni şi a-i permite lui Isus să locuiască în mijlocul lor punându-i la dispoziţie trupul meu... Devenim capabili de mântuire doar oferind propriul trup. Răul lumii va fi purtat şi durerea va fi împărtăşită, absorbindu-l în propria carne până la fund, aşa cum a făcut Isus”.

 

Papa, la prima sa Liturghie a Crismei celebrată în Sf. Ioan din Lateran, comenta: „Isus a luat trupul nostru. Să i-l dăm noi pe al nostru; în acest mod el poate veni în lume şi să transforme lumea”.

 

(Francesco Lambiasi, Il pane della Domenica. Meditazioni sui vangeli festivi
Ave, Roma 2007; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=12236; trad. pr. Isidor Chinez).