Despre snobismul pios şi alţi demoni

Incoronarea lui Isus cu spini,

de Anthony Van Dyck

„Când chemarea divină nu ne face mai buni, ne face mult mai răi” (C.S. Lewis, Meditaţii la Psalmi).

 

Caracteristic pentru pontificatul Papei Francisc este că invitaţia la convertirea continuă nu mai e adresată doar laicilor – prin intermediul preoţilor –, ci şi membrilor clerului. Papa urmăreşte, se pare, să catalizeze o schimbare profundă prin convertirea inimilor, pentru a reforma Biserica „de sus în jos”, începând cu modelele de viaţăoferite de preoţi. În acest scop, el critică des aşa-numitul clericalism – transformarea funcţiei ministeriale din slujire în privilegiu – şi narcisismul clerical, adică mentalitatea unei „caste sacerdotale aseptice”, ordonate şi curate, dar aflate deasupra umanităţii, care nu ascultă de norme morale obişnuite şi se simte îndreptăţită să-i trateze condescendent sau arogant pe outsiderii „impuri”. Efectul proxim al acestui snobism clerical poate fi acela că laicii sunt ispitiţi să cultive resentimente şi să interpreteze multe dintre acţiunile preoţilor printr-o „hermeneutică a suspiciunii”.

 

Dar cum se formează mentalitatea clericalismului? De unde apare această formă de snobism pios (ce poate fi prezentă, sub alte chipuri, şi la călugări)? Cred că răspunsul se află atât în educaţia din seminarii, cât şi în interiorizarea timpurie a veneraţiei faţă de un „idol”, mai ales în comunităţile şi familiile tradiţionaliste: preotul „superior ontologic”, care e un lider infailibil al satului, comunităţii etc., având o aură totemică.

 

O parte din formarea spirituală a preoţilor în seminarii se bazează pe meditaţii asupra „unicităţii vocaţiei preotului”. Viitorii preoţi reflectează astfel asupra unor afirmaţii de tipul: „preotul poate consacra pâinea şi vinul, pe când Sfânta Fecioară – nu”, „200 de îngeri la un loc nu pot da dezlegare de păcate, pe când un singur preot – da”. Observăm că verbul subliniat aici este „a putea”. Ar fi vorba, aşadar, de o putere superioară a preotului în raport cu îngerii şi cu Sfânta Fecioară. Totuşi, explicarea preoţiei creştine – care, în esenţă, e o participare la preoţia lui Cristos, Preotul Veşnic – în termenii puterii poate lăsa loc pentru interpretări eronate.

 

Preotul nu poate absolvi păcatele şi nu poate sfinţi speciile euharistice decât în virtutea învestirii sale, prin sacramentul hirotonirii, pentru a exercita prin mandat misiunea Preotului Veşnic. Preotul este astfel un instrument al lui Dumnezeu, prin care Cristos îl oferă oamenilor pe Duhul Sfânt prin sacramentele Bisericii. El nu e, aşadar, valorizat intrinsec, ca individ excepţional per se. Esenţială e misiunea sa de a administra sacramentele, prin care Cristos devine prezent. Sfânta Fecioară e, în schimb, creatura preţuită de Dumnezeu – prin învestirea ei ca Theotokos (Maica lui Dumnezeu) – mai presus decât toţi îngerii şi decât toate ierarhiile ecleziale, dar nu datorită puterii sale, ci graţie umilinţei ei de a accepta să se împlinească în întregime planul lui Dumnezeu.

 

Misiunea preotului nu se rezumă însă la administrarea sacramentelor şi la celebrarea liturghiei decât dacă interpretăm preoţia în cheia unui ecleziocentrism depăşit. Papa Francisc insistă, de aceea, şi asupra unei reformulări apostolice a vocaţiei preotului, care îl scoate afară din sine, adică din rolul său instituţionalizat şi din sistemul lui comod de referinţe, şi îl expune faţă de „oamenii de pe stradă” ce au nevoie de întâlnirea cu Cristos – deseori, chiar fără să o ştie.

 

O altă sursă a fetişizării vocaţiei preotului poate fi şi accentuarea ideologică a „purităţii” dobândite prin celibat clerical. Celibatul preoţilor nu este, desigur, un scop în sine. Scopul celibatului, justificat printr-o tradiţie a Bisericii, şi nu prin autoritatea unei dogme, este să-l facă pe preot mai liber pentru slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, după modelul lui Cristos – în nici un caz să-i încurajeze superbia de a aparţine unei „elite angelice”. Problema celibatului preoţilor este mult prea complexă şi delicată pentru a fi tratată aici, şi nu pretind că aş avea competenţa să o clarific. Totuşi, cred că putem insista asupra câtorva aspecte ce pot arunca cel puţin o lumină interogativă asupra clericalismului, ca formă specifică a snobismului pios.

 

În primul rând, chemarea la căsătorie e înscrisă de Dumnezeu în inima omului încă din Paradis. Prin urmare, este o chemare fundamentală. Celibatul preoţilor şi castitatea călugărilor nu pot fi, de aceea, înţelese decât tot în termenii căsătoriei – ca o cununie spirituală cu Biserica (a preoţilor şi a episcopilor) şi cu Mirele Cristos (în cazul persoanelor consacrate).

 

Preoţii şi călugării renunţă „material” la această chemare primordială a omului pentru a o trăi totuşi „formal”, pe un nivel sublimat, şi nu pentru a fi propriu-zis celibatari – la fel, preoţii celibatari renunţă la paternitatea biologică, „materială”, pentru a asuma o paternitate spirituală, şi nu pentru a rămâne închişi în egoism. Alternativa la egoism poate fi o „mortificare de sine” în care fiecare „îl iubeşte pe celălalt ca pe sine însuşi”, dar fără ca iubirea să mai pornească de la persoane, de la un „eu” care i se adresează unui „tu” căruia îi spune „te iubesc”. O astfel de alternativă poate duce într-adevăr la o armonie socială lipsită de egoism, dar cu preţul de a elimina persoanele – şi, deci, şi dragostea, care e esenţialmente personală. Probabil că modelul „preoţilor aseptici, de laborator”, la care s-a referit recent Papa Francisc tinde întrucâtva către această alternativă în care fiecare se îngrijeşte de „viaţa lui spirituală”, dar într-un mod mai apropiat de o mistică impersonală New Age decât de spiritualitatea personalistă a lui Isus.

 

Dacă unicitatea preotului celibatar e însă înţeleasă în sensul de a trăi ca o „monadă” angelică izolată afectiv de lume, atunci ne putem întreba de ce a mai oferit Isus modelul paternităţii spirituale bazate pe jertfirea de sine şi de ce a mai suferit ca om, ajungând să fie părăsit şi de apropiaţii săi, dacă cei care îl imită se îngrijesc atent să nu cumva să se ataşeze de vreo fiinţă, în afara divinităţii „celei mai presus de fiinţă”, evitând să fie răniţi în simţămintele lor delicate. Iar dacă cineva predică superioritatea „ascezei afective sacerdotale” asupra căsătoriei, aşa cum se mai întâmplă uneori, aceasta e mai curând o gnoză sau o erezie monofizită întemeiată falacios pe „puritatea luminoasă” a preotului, decât o vocaţie creştină ce asumă cu profunzime umanitatea lui Isus – vocaţia acceptată cu bucurie şi simplitate şi de Papa Francisc.

 

Paternitatea spirituală a preotului e o misiune de o colosală însemnătate în economia providenţei. Preotul e „părintele sufletelor” pe care Isus doreşte să le mântuiescă – adică al tuturor sufletelor umane ce îi ies în cale. El are astfel, în faţa lui Dumnezeu, misiunea crucială de a-i duce pe oameni la întâlnirea cu Isus şi de a se ruga pentru sufletele care se pot pierde – de a alunga diavolii prin post şi rugăciune. Dar nici această vocaţie a preotului nu poate fi realizată strict „monadologic”.

 

Până la a-l vedea pe Dumnezeu „faţă în faţă” (1Cor 13,12), orice om, inclusiv preotul, are nevoie să se cunoască pe sine şi „intersubiectiv”, prin întâlnirea cu o alteritate imanentă. În cuvintele Papei Francisc, orice om are nevoie să iubească şi să fie iubit – are nevoie de tandreţe. Sf. Ioan Maria Vianney, celebrul Paroh de Ars care a salvat mii de suflete din mâinile diavolului, recunoştea că nu se putea dispensa de câţiva prieteni care însemnau enorm pentru el. La fel s-a întâmplat şi cu Sf. Francisc de Sales şi cu alţi clerici sfinţi. Fericirea umană „aristotelică” – Aristotel afirmă că nici cei mai înţelepţi şi contemplativi dintre oameni nu pot fi fericiţi în absenţa prietenilor – nu e, prin urmare, superfluă pentru nimeni. Chiar şi preotul, pentru a manifesta o iubire caritabilă, „descendentă”, are nevoie nu doar de harul divin, ci şi de satisfacţia umană a unei comunicări intime ce nu e posibilă decât în relaţiile bazate pe încredere, reciprocitate şi apropiere. Iar un preot care ajunge să cunoască cel puţin un om în profunzimea interpersonală a prieteniei poate transmite această bogăţie umană şi în comunicarea „pastorală” cu cei care îl caută, prin medierea lui, pe Isus Cristos, revelându-le nu o divinitate distantă, ci una care „s-a făcut om şi a locuit printre noi” (In 1,14).

 

În consecinţă, poate că seminariile teologice ar trebui să lase mai mult loc pentru meditaţii asupra umanităţii lui Cristos, asumând lucid scopul de a forma generaţii de preoţi mai eliberate de clericalism – aşa cum îşi doreşte şi Papa Francisc. Iar dacă „excepţionalismul de castă” e uneori tratat ca un fetiş ce poate favoriza interpretări gnostice ale vocaţiei la preoţie, bazate şi pe o ideologizare a purităţii sexuale, ar fi oportun ca acest idol să fie înlocuit cu o mai mare umilinţă – mai ales în situaţia stânjenitoare în care, cum s-a văzut în cazurile de abuz din ultimii ani, acest gen de absolutizări poate naşte monştri.

 

Orice preot este om şi orice om are o umanitate impefectă în care ar trebui să-l lase să intre pe Isus, dacă răspunde chemării sale (Ap 3, 20), fără pretenţia maniheistă că numai eul său luminos ar trebui oferit Mântuitorului, în timp ce părţile sale întunecate ar trebui să rămână ascunse şi, eventual, bine deghizate sub o mitologie a angelismului clerical.

 

Preotul este într-adevăr chemat la o prietenie specială, predilectă cu Isus Cristos. Dar Isus nu e numai divin, ci şi uman. Isus n-ar fi putut fi rănit şi n-ar fi putut suferi dacă n-ar fi iubit nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om. El n-ar fi putut mântui omenirea în absenţa iubirii sale vulnerabile. Acesta e Mântuitorul care ar trebui să fie modelul oricărui preot – nu un Cristos angelic, gnostic şi detaşat de umanitate, care ar fi întemeiat un cult al „personalităţilor clericale”, în locul unei religii a iubirii. (Tereza-Brînduşa Palade, „Despre snobismul pios şi alţi demoni”; sursa:

http://www.observatorcultural.ro/Despre-snobismul-pios-si-alti-demoni*articleID_30101-articles_details.html).